Super interviu cu Titel Ursache, fostul mare conducător al Sportului Studențesc

0
701

Numele lui Titel Ursache este strâns legat de câteva decenii din istoria „Sportului Studențesc”. Titel Ursache a fost unul dintre cei mai respectați conducători de club din istoria fotbalului românesc. Și-a dedicat întreaga viață fotbalului. Această pasiune este ilustrată de numeroasele legende din viața „Sportului Studențesc”.

Titel Ursache
Conducerea Sportului Studențesc cu Titel Ursache (Gazeta Sporturilor, aprilie 1938 (nr. 2721-2748)

Am fost norocoși să găsim un super interviu cu Titel Ursache realizat de marele Ioan Chirilă pentru revista FOTBAL în ianuarie, 1974. Îl redăm integral în rândurile de mai jos: 

— Ați condus o perioadă îndelungată „Sportul Studențesc”.
— I-am condus, dar trebuie să precizez că nu eu sunt fondatorul echipei. „Sportul Studențesc“ a fost creat de Octav Luchide și Paul Nedelcovici, la data de 16 februarie 1916. Octav avea 15 ani, dar acest lucru nu l-a împiedicat să pună bazele grupării. Eu am venit la „Sportul“ în 1918, după ce am jucat un timp la „Izvorul“, echipa de pe strada cu același nume.
— Cum ați ales numele echipei?
— Foarte firesc. Echipa era formată din liceeni și studenți. Liceenii erau în număr mai mare, dar cum toți visau să fie studenți, s-a ajuns la „Sportul Studențesc“.
— Cum de v-ați oprit asupra culorilor alb-negre?
— Octav Luchide a spus că acestea sunt culorile universitare din întreaga lume, și noi am acceptat imediat ideea.
— Când ați început să conduceți efectiv „Sportul“?
— Chiar de la venirea mea, împreună cu Picu Chiriceanu și, mai târziu, cu Fănică Socaciu. Octav Luchide a trecut la federație și nu a mai avut timp să se ocupe de „Sportul“.
— Spuneți-ne ceva despre viața „Sportului Studențesc” de altădată.
— Am fost întotdeauna o echipă foarte, foarte săracă. Plecam spre locul de antrenament cu echipamentul în spinare, încă de dimineață. De cele mai multe ori luam tramvaiul cu cai. Acolo mâncam pe iarbă, „la briceag“, și începeam să jucăm. Cum nu am avut niciodată un teren propriu, ne-am antrenat de cele mai multe ori pe „Federației“, stadionul Tineretului de astăzi, și mai târziu, în Dealul Spirii, pe stadionul „Republicii“ de astăzi.
— Cum ați gestionat munca de conducător de club?
— Nu m-am gândit prea mult la acest aspect. Știu doar că am fost, în același timp, președinte, secretar, magazioner și spălătoare de tricouri. Nu chiar spălătoare, pentru că venea o femeie la noi acasă să spele tricourile. Eu rămâneam să le calc, pentru a economisi. Știu că ani la rând am călcat tricourile și chiloții „Sportului Studențesc“.
— De ce nu făcea fiecare jucător operația aceasta în parte?
— Pentru că era un mare pericol. Dacă jucătorul primea tricoul și chiloții și nu se prezenta la meci, atunci riscam să nu avem 11 tricouri sau 11 perechi de ghete. De aceea, problema de bază era aceea de a concentra echipamentul într-un singur sac, astfel încât echipa să aibă de unde să-l ia. Țin minte că nu ajunsesem să cumpărăm încă tricouri și chiloți, așa că jucam în cămășile noastre. În echipă era și aviatorul Papană. El aducea câte trei cămăși, pentru orice eventualitate.
— Ați avut totuși tricouri frumoase, cam prin anii ’30-’34. Cine a făcut efortul material?
— E o poveste și în această privință. Garnitura frumoasă de care vorbiți se datorează veniturilor slabe de pe atunci. Cu ajutorul unor donații, am organizat o cupă. Au participat vreo 10 echipe. „Prietenii naturii“, „Alfa“, „Excelsior“, „Triumf“ și câteva echipe de cartier. Fiecare echipă a trebuit să depună o taxă de înscriere și s-au adunat ceva bani. În afară de asta, făceam și un bufet. Specialistul bufetelor noastre era Lulu Dansar, care, șmecher mare, a reușit să servească de câteva ori limonadă din suc de lămâie, pentru a aduna mai mulți bani pentru tricouri. În cele din urmă, am reușit să adunăm suficienți bani și să cumpărăm garnitura de la Ion Dîrlău, boxer și patron de magazin de articole de sport. Trebuie să mai adaug că fondurile au fost sporite și de publicarea unei reviste, denumite „Izvorul“, după numele străzii. „Tipograful“ revistei era Gigă Trifu, astăzi arhitect. El o trăgea la mimeograf, în două-trei culori. Eu eram un fel de secretar de redacție, publicam și caricaturi. Am remarcat intenționat câțiva jucători ai căror părinți erau bogați, și oamenii „se simțeau“ cu o contribuție în plus. Ce să faci? Așa este fotbalul, mai ales când banii sunt puțini. De aceea spun că nu am prea avut o concepție clară despre ceea ce ar fi trebuit să fie un conducător de club.

Titel Ursache
Titel Ursache

— Ați fost bun la toate…
— Așa se spunea. Parcă-i aud pe „barosanii“ de la Venus și de la Rapid: „Nu știm ce face Titel ăsta, că ține o echipă în A cu doi bani în buzunar!“ Eu însă știam cam ce trebuie să fac. Știam că nu am sediu și că trebuie să-mi scriu rapoartele pe o planșetă de bloc, în aer liber. Știam că banii nu erau deloc, dar echipa trebuia să ajungă la Oradea. E adevărat, fotbaliștii aveau reduceri de 73% la calea ferată, dar nu era deloc simplu să duci 15–16 jucători până la Oradea, în clasa a III-a. Trebuia să mă descurc. Ce era să fac? Am intrat în vorbă cu C.F.R.-ul și am găsit un om care ținea la „Sportul Studențesc“, acesta ne-a pus la dispoziție un vagon cu 15 paturi, pe care îl ținea ascuns până în ziua deplasării, și apoi ni-l dădea nouă. Era un vagon de cercetași, așa cum se spunea pe atunci, un vagon în care călătoreau, de cele mai multe ori, actori, în turnee. A fost o soluție ingenioasă care ne-a ajutat să ajungem cu bine la Oradea sau la Timișoara și în care am dormit, economisind banii de hotel, pe care nu îi aveam.
— Până la urmă, totuși, v-ați făcut un sediu, din câte am auzit…
— Da, ne-am făcut și un sediu. Poate că știți unde este. Pe Grădina cu Cai, lângă gârlă. Aveam o cameră pentru birou și alte două cămăruțe. Într-una stătea Michi Mihăilescu, internaționalul de mai târziu, care nu avea unde sta, pentru că tocmai venise din Călărași. La sediul nostru se făcea totul. Cum nu aveam bani, dar o agapă tot trebuia făcută după meci, că fotbalul fără asta nu există, și că acolo se leagă oamenii, și asta zic că lipsește mult băieților de astăzi, organizația agapa chiar la sediu. Cumpăram gheață, o fârâiam mare, puneam un strat în baie, treceam un strat de sifoane, mai puneam un strat de gheață, ca la trotuare, și iar puneam un strat de sticle, și totul era în regulă… Când au început să vină și încasările, am avansat și noi spre un restaurant, la „Tache Bărbierul“, unde acum se adună mașinile, între Izvor și Staicovici, când este meci de „Cupa Davis“, la Progresul.
— Când a fost cea mai bună echipa „Sportul Studențesc”?
— N-a fost niciodată grozavă, dar am avut ani „buni“, destui, dintre cei mari. Adevărul este că, în general, nu ne-am apropiat niciodată de titlu, dar retrogradarea era departe de noi, cu o excepție… Se juca, țin minte, ultima etapă. Noi și Juventus, la un pas de groapă. Meciul nostru, la Oradea, împotriva Crișanei. Dacă scoteam un egal, eram salvați. Și am condus cu 1-0 până în minutul 36. Și am atacat în min. 16. Și mi i-au respins lui Ilarinescu un penalty. Dar arbitrul, speriat de public, a tras lovitura spre 16. Și n-a ieșit gol. Peste vreo două minute, Tici Dumitrescu nu are ce face și începe să-l dribleze pe portar. Și cum se întâmplă întotdeauna, îi fură unul mingea și rupe păianjenul. La 1–1, am simțit cum îmi bate inima. Secundele treceau foarte greu. Prea greu, aș zice astăzi. Cam în ultima secundă, unul blond pune un șut și… ne trimite în Divizia B. În zilele următoare, am crezut că-mi dau duhul. Am contestat meciul. Aveam scris de arbitrul Chicin, din Timișoara, că el a dat penalty, și că publicul l-a tras pe portar spre 16 m. Degeaba. Președintele federației era un om cu influență mare, om cu păduri. Iar președintele Juventusului, Cezar Popescu, fusese ministru al industriei. Când am ajuns cu contestația la biroul federal, mi s-a spus direct: „Nicio speranță, Titele!“. Și am rămas cu buza umflată. Și dă-i și luptă, ca să aduci din nou echipa în prima linie. Țin minte, a trebuit să fac minuni la servicii, ca să aranjez treburile. Eram funcționar civil la Statul Major. Cu mari dificultăți am reușit să-i bag pe toți jucătorii la „transmisiuni“, ca să-i pot scoate mai ușor, sărutând o singură mână. Țin minte ce mult bine ne-a făcut un suporter, colonelul Ionică Mihăilescu… Dar era foarte greu.
— Ce părere aveți despre fotbalul de astăzi, nea Titele?
— Prea multe giumbușlucuri la jucătorii de fotbal. Sigur că este mai dificil astăzi, când jocul este mai rapid, dar e prea multă teatralitate. Vezi că „nu-i place mâncarea“, vezi că „patul este prea tare“, vezi că „apartamentul are soare puternic după-masă“. Pe vremea mea, când Cauciuc striga din teren „Nea Titele, am un cui în talpă“, eu răspundeam: „Dă-i drumul înainte, că fachirii au 30 de cuiuri, și nu se plâng!“. Și jocul mergea strună. Astăzi, în schimb, se cam lenevește pe teren. E și plictisitor. Dă-mi voie să-ți spun că e greu să nu te plictisești în cantonament. Am mai fost și eu, nu de mult, prin câte un stagiu de pregătire comun. Dacă e soare, mai merge. Dar dacă plouă, îți blestemi zilele. Și mai este și obsesia. Jucătorul se gândește numai la fotbal sau la cum să fugă la „Tache Bărbieru“. De ce să nu-l lași să trăiască cum poate, pentru a separa grâul de neghină?
— Ce propuneți, nea Titele?
— Dacă strigă unul că are un cui în talpă, spune-i că fachirii au 30 și că dansează de îți e mai mare dragul…

“Interviul Săptămânii – Titel Ursache” realizat de Ioan Chirilă pentru revista FOTBAL, Anul IX, Nr. 403, apărut miercuri, 13 februarie 1974, pagina 2.

Articolul precedentOctav Luchide, reformatorul fotbalului românesc
Articolul următorFotbaliști de legendă: Ioan Ovidiu Sabău

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here