Valencia – Steaua 3-0 (Cupa Cupelor, turul 2 – prima manșă / 30 noiembrie 1967)

După ce trecuse de Austria Viena cu 4-1 la general, Steaua întâlnea în turul 2 al Cupei Cupelor, puternica formație spaniolă a celor de la Valencia. Manșa tur s-a jucat pe 30 noiembrie 1967 pe Stadionul Mestalla sub privirile a peste 22.000 de spectatori.

Gazdele și-au demonstrat rapid superioritatea în acest duel, deschizând scorul încă din minutul 1, prin golul marcat de Claramunt. În ciuda eforturilor depuse de echipa noastră, Valencia și-a consolidat avantajul înainte de pauză, când Ansola a înscris în minutul 41, dublând avantajul spaniolilor pe tabela de marcaj. În partea a doua a jocului, Valencia a continuat să domine, iar Ansola a confirmat forma excelentă, marcând al doilea său gol în minutul 73, stabilind de astfel și scorul final: Valencia 3, Steaua 0. Cu acest rezultat, Valencia și-a asigurat un retur mai ușor. Steaua a fost pusă în postura de a avea nevoie de un joc solid pentru a spera la calificarea în turul 3.

Mai multe detalii despre acest meci, le aflăm din Revista Fotbal, nr. 80, Anul II – joi, 7 decembrie 1967, pagina 3:

CUM A JUCAT STEAUA?

Steaua a jucat mai slab decât în multe dintre meciurile sale din această toamnă, care i-au adus primul loc în clasament. Unele ziare spaniole, cum ar fi “MARCA” din Madrid, “LEVANTE” și “LAS PROVINCIAS” din Valencia, au avut aprecieri favorabile la adresa echipei noastre, subliniind tehnicitatea unor jucători, viteza altora și alura atletică a echipei. Cu toate acestea, noi, la fel ca antrenorii Covaci și Onisie, am apreciat jocul steliștilor pe “Mestalla” în raport cu ceea ce se poate obișnui, pentru a nu părea prea exigenți și pentru a-l evalua în contextul autodepășirii care ar fi fost necesară pentru un meci internațional oficial, atât de important ca acesta, pentru care s-au pregătit special. Părerea noastră este că jumătate dintre componenții echipei au jucat sub nivelul lor normal. În primul rând, Haidu, care a primit două goluri evitabile și care, vrând-nevrând, te face să uiți alte intervenții salvatoare. Aceasta este soarta portarilor: îți amintești mai repede de reușitele lor decât de gafe, în special atunci când echipa pierde cu 3-0… Din linia de fund, cel mai bun a fost Dumitru Nicolae, cu un joc sigur pe tot parcursul partidei, incluzând două intervenții de ultimă instanță care au însemnat două goluri mai puțin în repriza secundă: o minge scoasă cu capul de pe linia porții și un „șpiț” în ultimele fracțiuni de secundă care i-a suflat golul din picior lui Ansola. Sub media comportamentului lor din ultima vreme s-au situat Jenei, Hălmăgeanu și Sâtmăreanu. Ultimul și-a revenit după pauză. Mijlocașii D. Popescu și Negrea au fost complet nesatisfăcători la marcaj. Jucând departe de adversari, aceștia și-au făcut nestingheriți jocul în mijlocul terenului. Extremul stânga Voinea a jucat retras, dar contribuția sa la echilibrul compartimentului median a fost redusă. Jucător de vârf, Voinea a fost mai util atunci când a participat la fazele de atac. Dintre atacanți, cel mai bun a fost Sorin Avram, singurul care și-a depășit nivelul din campionat. Constantin nu s-a ridicat peste nivelul coechipierilor în prima repriză, dar după pauză, când s-a dus mai mult în față, a avut un rol activ și a ajuns de două ori în situații clare de gol. În final, Soo, în nota obișnuită, a avut mai puține șuturi la poartă. Care, de fapt, constituie atu-ul său…

CUM JOACĂ VALENCIA

Am văzut la televizor meciul Real Madrid—Hvidovre Copenhaga și apoi, în direct, Valencia—Steaua. Ambele partide mi-au confirmat convingerea că spaniolii practică fotbalul într-un spirit foarte plăcut, în interesul jocului însuși; în orice caz, jocul lor este mai plăcut decât cel al italienilor, de exemplu, care joacă — în orice circumstanță — cu prioritate pentru rezultat. Valencia este o echipă impresionantă prin gradul de tehnicitate al jucătorilor, prin preferința pentru combinații și ofensivă. Atacanții lor își propun să înscrie goluri nu prin presiune susținută, mingi lungi sau angajare fizică, ci prin joc combinativ, prin țesături de pase menite să surprindă apărarea adversă în poziții dezavantajoase. “Un-doi” este arma lor preferată. Nu este vorba despre “un-doi” obișnuite pe aripă, în general mai ușor de realizat, ci despre “un-doi” pe centru, între Waldo și Ansola, atacanți centrali, care nu ezită să încerce această combinație în zona de teren, care de obicei este cea mai aglomerată. Unul dintre ei pasează, celălalt “șterge” ușor balonul, deviindu-l, iar cel care a inițiat acțiunea țîșnește rapid la preluare sau execută un șut direct. Joacă clar pe dreapta sau pe stânga, în funcție de cerințele fazei, iar Guillot aduce atacului contribuția unei tehnici ridicate, mai puțin susținută de viteză. Paquito și Cayuela ocupă poziții diferite, primul fiind mai avansat. Ambii încearcă șuturi de la distanță. Fiind mereu liber pe teren, la Valencia, Cayuela a condus întregul joc al echipei. Apărarea valenciană nu a fost prea solicitată, dar a arătat semne de vulnerabilitate atunci când Steaua a apăsat puțin pedala în atac, concedând 3-4 ocazii mari de gol pe care bucureștenii, din nefericire, nu au reușit să le fructifice. Ni se pare puțin probabil ca la București să nu primească goluri. Portarul Abelardo se remarcă prin reflexe bune, curaj și poziționare.

NE MAI PUTEM CALIFICA?

Iar acum, marea întrebare. Răspunsul semnatarului acestor rânduri este: dar calificarea echipei noastre nu este exclusă, stă în puterile ei. Trebuie însă, în primul rând, ca Steaua să joace bine, așa cum știe, nu cum a făcut-o la Valencia. Jucătorii români au avut ocazii pentru 3 goluri chiar acolo, la Valencia, unde inițiativa în joc a fost a gazdelor. De ce n-ar avea la București 8—10 ocazii, din care să fructifice 4? Repet, Valencianul are o apărare de tip italian, de care să ne temem, chiar dacă — cum, de altfel, apare firesc — antrenorul Mundo ar aglomera mai mult careul, conform regulilor nescrise ale meciurilor retur, în deplasare. și apoi să nu uităm că spaniolii, venind de la +14 sau 16 grade, nu se vor simți deloc în elementul lor la temperatura noastră de la 14 decembrie, așa cum napolitanii nu s-au simțit la Edinburgh, unde au pierdut — în fața lui Hibernians — tot un avantaj de 3 goluri… Important mi se pare însă mai des, ca Steaua să nu primească joi. Un singur gol marcat de Valencia le-ar cere steliștilor… cinci! Adică realizarea unei isprăvi ca cea a lui Dinamo Pitești care — după ce a pierdut cu 0—3 la Toulouse — a câștigat acasă cu 5—1. și cum Valencia este, totuși, altă echipă decât Toulouse… Pozitiv mi se pare faptul că steliștii nu se lasă impresionați de înfrângerea suferită și că sunt deciși să-și joace curajos șansele de calificare; între altele, ei știu că 14 decembrie este ziua de naștere a lui Constantin (împlinește 35 de ani) și cadoul pe care vor să i-l facă coechipierului lor este calificarea. Ar fi un cadou frumos și pentru noi, care — totdeauna preferăm optimismul în locul resemnării…

Radu URZICEANU

În returul de la București de pe 14 decembrie, 1967, echipa antrenată de Ștefan Kovács a câștigat cu 1-0 printr-un gol marcat de Gheorghe Constantin. Din păcate, victoria n-a fost suficientă pentru calificare. Spaniolii treceau mai departe cu 3-1 la general. Valencia avea să fie eliminată în turul următor de către Bayern München cu 2-1 la general.