Florea Dumitrache, poreclit “Mopsul”, a fost un atacant de excepție, marcându-și prezența în istoria fotbalului românesc cu talentul său remarcabil și contribuția substanțială la succesul echipelor pentru care a jucat.
Născut pe 22 mai 1948 la București, Florea Dumitrache și-a început cariera în fotbal la o vârstă fragedă, dezvoltându-și abilitățile și pasiunea pentru acest sport în modul specific caracteristic campionilor: pe maidan. A început cu stângul și nu prea a fost pe placul antrenorului. Acest lucru se întâmpla la piticii lui Rapid, unde, după cum afirma chiar el, nu s-a simțit chiar bine. Mai mult decât atât, experiența din Giulești avea chiar să-i schimbe traiectoria în viață. Și-a găsit însă liniștea la T.U.G. București, dar mai multe detalii despre viața și cariera lui, aflați în rândurile următoare.
Înaintea plecării în Mexic, Florea Dumitrache s-a destăinuit în revista “Cutezătorii”. În cele ce urmează, redăm integral cele 10 episoade dedicate fostului mare atacant român:
Un nume care, cel puțin pentru noi, a devenit aproape sinonim cu substantivul comun “fotbal” este acela al lui Florea Dumitrache. Atunci când rostești numele său, te gândești instantaneu la driblinguri, salturi, pase și șuturi ce înalță spectatori în picioare, stârnindu-le admirația și încântarea. La doar 21 de ani, băiatul blond și subțire a reușit să se impună în universul “sportului-rege” ca o stea de primă mărime, fiind temut de adversari (cunoscut și sub denumirea sugestivă de “Corsarul roib”) și îndrăgit de suporterii noștri din toate categoriile de vârstă.
Pentru copii, Florea Dumitrache reprezintă un adevărat “idol”. Din cei 5.100 de participanți la concursul “Cel mai îndrăgit fotbalist al campionatului național” (ediția 1961-1969), 4.354 l-au desemnat pe el ca favorit, majoritatea cerând diverse informații din viața sa. În încercarea de a răspunde acestei dorințe comune, considerate unanim de către cititorii revistei noastre, începând cu acest număr vom publica un ciclu de materiale în care însuși “idolul” fotbalistic vă va vorbi despre el, despre colegii săi și despre fotbal.
Povestea adevărată pe care o veți descoperi a avut începutul într-o seară de septembrie, în holul hotelului “Metropol” din Belgrad. Eram obosit și mă așezasem într-unul dintre largile fotolii de pluș roșu ce împânzeau holul. Cu doar o oră înainte, se încheiase meciul România-Iugoslavia cu scorul de 1-1, însă golul nu îmi aparținea, ci lui Dembrovschi. În cele 90 de minute ale jocului, mă rătăcisem de la un colț la altul al terenului, încercând să scap de Holter, “omul meu”. Acesta mă urmărea ca o umbră, neabătut nici măcar o clipă. Cred că, dacă aș fi cerut arbitrului să părăsesc terenul pentru câteva minute, chiar și el ar fi făcut același lucru, venind după mine. Într-un moment de încercare de a-l păcăli, m-am oprit pur și simplu în mijlocul terenului, în spațiul nostru, pentru a evita ofsaidul, și m-am prefăcut că-mi leg șireturile la o gheată. Holter m-a privit atent, încercând să ghicească intențiile mele. O clipă m-a crezut și a vrut să participe la joc, dar apoi s-a răzgândit și a rămas lângă mine până m-am ridicat.
De fiecare dată când Dinu, Dembrovschi sau Radu Nunweiller trimiteau balonul către noi, Holter, fără să aștepte să vadă dacă mingea va ajunge sau nu la destinație, se repezea și mă “mușca”. Urlam de necaz, iar Dinu a fost primul care a observat intensitatea cu care mă păzea Holter. După o fază în care am colaborat amândoi, a rămas lângă mine și, bătându-mă pe umăr, mi-a zis:
— Rău “omul tău”, mopsule?
— Rău, Procurorule. Rău de tot. Ca un câine…
Dinu a râs:
— S-au întâlnit un buldog cu un mops sârmos. Mopsule dragă, arată că ești de rasă… înfige-ți colții în el…
Mopsul sunt eu, nu doar din cauza nasului meu de mops, ci și din alte motive nebinecuvântate, din cauza cărora am tras multe ponoase. Dar, să fiu sincer, și din aceleași motive scriu astăzi aceste rânduri.
Mi-am “înfipt colții” în buldogul echipei lui Ratko Mitici, dar degeaba. Golul m-a ocolit în seara aceea! Și nu numai golul. Am jucat slab și eram foarte necăjit. Mi se părea că și băieții se uitau altfel la mine, parcă nu eram eu. Stăteam în fotoliul acela roșu, larg și moale, încercând să mă gândesc la altceva… dar nu îmi venea nimic în minte.
La un moment dat, s-a apropiat de mine ziaristul Valentin Păunescu. M-am ridicat să-l salut, afișând un zâmbet de circumstanță – o mască, dacă vreți. M-a mângâiat pe cap, zicându-mi:
— Nu fi necăjit, mopsule! O să treacă… Nu e în fiecare zi duminică.
Mi-era necaz că se vedea necazul. Am mormăit ceva și, și mai supărat pe mine:
— Nu, nu sunt necăjit… doar obosit…
— Lasă că se vede…
— Dacă se vede, se vede! Ce să mai zic… Nu îmi merge de loc. Curând o să vorbesc… din amintiri.
— Mopsule, ai 21 de ani…
— Da, dar dacă nu merge, nu merge. “Amintiri… amintiri… amintiri…” am început să fredonez melodia aceea cu un text atât de stupid…
Ceea ce s-a mai întâmplat atunci, o să povestesc altă dată. Important este că în seara aceea de septembrie m-am gândit prima oară la ziua când o să vorbesc despre “amintirile” mele. Nu mult după întoarcerea de la Belgrad, l-am întâlnit din nou pe Valentin Păunescu, care mi-a spus că revista “Cutezătorii” îmi va decerna “Diploma de popularitate”. Mai mulți mii de copii m-au declarat preferatul lor, iar unii dintre ei vor să afle totul despre mine, despre viața mea până acum.
— mopsule, vrei să le povestești chiar tu?
La început am zâmbit. În primul rând, cei care mă cunosc bine știu că mai repede poți să-mi smulgi un dinte decât două fraze. Apoi, să fiu sincer, îmi era un pic teamă. Ce o să spună oamenii? “Uite-l pe mopsul?!?” Sau băieții: “Bravo, mopsule! Ai devenit o vedetă. Îți povestești viața ca și cum ai fi Brigitte Bardot. Abia ai ieșit din groapă și…”
De fapt, cel mai mult îmi era teamă de oamenii pe care nu-i cunosc. Cu băieții o să rezolv simplu: o să povestesc aici, mai ales despre ei, pentru că viața mea de fotbalist nu înseamnă nimic fără Lucescu, Radu Nunweiller, Dinu și ceilalți. Și, după cum vedeți, am început, eu să povestesc, iar Valentin Păunescu să scrie.
Mă numesc Florea Dumitrache și sunt bucureștean. Tatăl meu, Constantin Dumitrache, este cunoscut pe șoseaua Giurgiului ca “Nea Costică Plăpumarul”. Sunt al patrulea copil din familie, având doi frați – Nicu și Marian – și o soră, Rodica, toți mai în vârstă decât mine. Atât tatăl, cât și mama mea, pe nume Paula, fac parte din categoria oamenilor cu… “gabarit mare”. Bărbații din familia noastră sunt înalți și puternici, având o “greutate” vizibilă atunci când se așază pe un scaun și îl testează mai întâi… din punct de vedere al rezistenței. Eu, singurul care avea cea mai mare nevoie de robustețe, am ieșit altfel. Cu toate că mă simt frustrat, nu pot schimba nimic, iar singura mea răzbunare împotriva celor mai înalți este să sar întotdeauna mai sus decât ei. Tatăl, frații mei, par să fi vrut să echilibreze situația și, în schimb, mi-au dat mie toți nervii. Tata nu se lasă timorat de nimic și de nimeni. Mama ne povestește că, în ’44, în timpul bombardamentelor, fiind foarte obosit, a adormit. Tata nu a fugit la adăpost când a sunat alarma. O bombă a căzut chiar în cartierul nostru, spărgând toate geamurile ferestrelor. S-a rupt chiar și patul, iar tata a căzut cu salteaua între tăblii. S-a trezit doar o clipă, a văzut totul și apoi s-a culcat din nou. Mama l-a găsit adormind liniștit în mijlocul dezastrului.
Poate că m-am lungit puțin cu această poveste, dar am făcut-o pentru a vă da o idee despre ce este vorba. Frații mei seamănă izbitor cu tata, iar eu am ieșit altfel. Mama îmi spune uneori, râzând, că nervii și temperamentul meu se datorează faptului că nu după-amiaza zilei de 22 mai 1949, când m-am născut, era prima furtună din primăvara aceea: o furtună cu tunete și fulgere. Anii copilăriei i-am petrecut acolo, pe Giurgiului, la numărul 136. Tata făcea plăpumi, ajutat de Nicu și Marian. Primele mele amintiri sunt legate de scărmatul liniilor pentru plăpumi. După ce terminam porfia de lin, pe care ne-o dădea de lucru, aveam voie să plecăm la joacă. De obicei, mergeam la “Șină”, o cale ferată care ducea spre Giurgiu. Acolo, era o poieniță, raiul nostru, al tuturor copiilor din cartier. În poienița aceea am avut prima întâlnire cu mingea. Cam uzată, dar o minge adevărată. Marian, care juca la “Aurora”, făcuse rost de ea. Atunci am jucat între băieți mai solizi decât mine, la fel ca acum. Erau colegii lui Marian (care era cu 6 ani mai mare decât mine). Poate că în vârtejurile de la “Șină” am învățat să nu mi-e frică de cei mai puternici decât mine. Căci, dacă acum arăt astfel de… neîmplinit, închipuiți-vă cum arătam atunci! Mi-ar părea rău să nu am o fotografie din acea perioadă. Și când scriu asta, îmi vine să râd din nou. În ultimii ani, mi s-au făcut sute de fotografii. Și, fără să exagerez, ele îmi produc o mare plăcere. Îmi place să mă văd în ziarele noastre sau în cele străine, în imagini în care sunt și eu. Le colecționez. Dar oare mă veți crede dacă vă spun că, până să devin “vedetă” în fotbal, m-am fotografiat doar o singură dată? Doar o singură dată și atunci, o fotografie cum se făceau în cartierul nostru: “cu glastra” – mai precis cu un ghiveci de flori în brațe. Fără să știu, mă rezervam pentru acum…
Ce aș putea să vă spun despre prima mea întâlnire cu mingea? Cred că nimic, sau aproape nimic. Pentru că nu-mi amintesc de nicio întâmplare mai interesantă. Ceea ce știu cu siguranță este că nu m-am mai despărțit de ea și că eram în stare, ca și acum, să dorm cu capul pe minge. Cred că în asta constă secretul meu. Sunt băieți mai dotați decât mine, mai talentați, mai puternici, mai înalți, cu picioare mai sprintene sau mai sănătoase. Nu cred, însă, că există prea mulți care să iubească mingea așa cum o iubesc eu. Să îi dăruiască atât. Câteodată, am senzația că și mingea are o inimă care simte dragostea și credința mea pentru ea. Și de aceea suntem atât de buni prieteni amândoi. Nu am înșelat-o niciodată până acum. Este idealul meu în sport. Este viața mea. I-am dedicat întregul meu timp liber. Nu au trecut mulți ani de când ne-am cunoscut. Și sunt și mai puțini de când am devenit “vedetă”.
Toată lumea vorbește despre talentul lui Florea Dumitrache. Dar puțini, foarte puțini știu sau pot înțelege că talentul meu înseamnă, de fapt, nenumăratele ore în care, pe gazonul verde sau pe asfaltul tare din curtea școlii, am alergat după această minge, încercând să o cunosc cât mai bine, să știu ce vrea în fiecare clipă, în fiecare fază. Poate că unora li se va părea puțin cam mult că eu, la 21 de ani, încerc să trag niște concluzii. Dar viața mea, mai ales cea de fotbalist, a fost extrem de dură, parcă cineva într-adins ar fi comprimat mai mulți ani într-unul singur. Au fost și sunt la noi fotbaliști care au jucat mult mai mult decât mine, ca perioadă de timp, dar sunt puțini – poate nu au avut șansa – ca într-un an și jumătate să stea față în față cu apărătorii campioanei lumii, ai echipei clasate pe locul al doilea la “World Cup”, cu cei din echipa medaliată cu bronz la Campionatul Mondial (ediția precedentă). Puțini s-au luptat așa cum ne-am luptat noi – Lucescu, Dinu, Radu, eu și ceilalți – pentru un loc sub soarele fotbalului, în aceste preliminarii ale lui Mexico 70. Și de aceea, chiar dacă nu trag concluzii, cred că pot să îmi spun niște păreri.
Fotbalul seamănă foarte mult cu viața. Cu viața unui școlar, a unui student, a unui profesor, a unui inginer sau a unui cercetător. Numai că în activitatea acestora, pentru scopul pe care și-l propun să-l atingă, au mai mult timp decât centrul atacant care, într-un meci secundar, trebuie să facă totul pentru a realiza țelul. GOLUL. Atunci trebuie să învingi o mulțime de obstacole și, mai ales, trebuie să fii pregătit să le poți învinge, să ai cunoștințele necesare. Desigur, nu e ușor să acumulezi aceste cunoștințe. Și pentru a îndeplini programul – uneori nemilos – pe care ți-l impune antrenorul, trebuie să renunți la multe lucruri, trebuie să-ți înfrângi multe porniri care te îndeamnă să o lași mai moale, să eviți duritatea. Dar trebuie să mergi înainte dacă vrei ca în secunda aceea, din minutul acela, să zbori pe lângă apărător, să faci din el o marionetă dezarticulată și să marchezi. Pentru asta, pentru a face toate acestea, trebuie însă multă dragoste, o dragoste nețărmurită pentru ceea ce faci, o credință nestrămutată în izbândă.
Pentru cea mai mare parte a suporterilor care vin să vadă fotbal, viața unui jucător se confundă cu meciurile acestuia, cu acele minute în care el se prezintă în fața publicului pentru a etala ceea ce a învățat în anii de ucenicie. Este o eroare în care cad nu numai spectatorii, ci chiar și fotbaliștii, înainte de a deveni cu adevărat… fotbaliști. Adică, în acea perioadă în care înveți alfabetul acestui minunat joc, primele sale litere — dacă se poate spune așa. Este timpul claselor primare ale fotbalului, pe care le parcurgi, de regulă, singur (adică fără antrenor), când încerci să imiți tocmai ceea ce ai văzut la jucătorii adevărați, în cursul jocurilor mari.
Eu și alți băieți din generația mea am avut și marele avantaj al televiziunii, aceste cursuri fără frecvență la cele mai înalte “universități” ale fotbalului mondial. Cred că nu voi uita niciodată în viața mea partida aceea jucată la Madrid de “Real” și “Penarol Montevideo” în finala “Cupei Intercontinentale”. În cele nouăzeci de minute de transmisie mi-am ales modelul ideal, ecuadorianul Spencer care juca la “Penarol” între Joya și Hochas, cu driblinguri irezistibile, viteză de reacție și, mai ales, niște “forme” extraordinare, pe care, aplicându-le în momentul oportun, te transformau instantaneu dintr-un bolid în plină viteză într-o stână de piatră. În clipa în care am înțeles acest lucru esențial pentru un centru atacant, mi-am dat seama că voi ajunge fotbalist de talia lui numai atunci când voi ști să pun aceste “forme”. Nu am spus nimănui nimic despre descoperirea mea (mi-era cam jenă), dar începând din acea seară, ani la rând, nu am făcut altceva decât să-mi pun singur… “Irina”. Pentru a realiza acest lucru, nu este suficientă doar controlarea perfectă a balonului, ci și o coordonare fără cusur a tuturor mușchilor picioarelor și a funcțiunilor întregului organism. Este adevărat, pe vremea aceea nu știam prea exact și rotund toate aceste amănunte. Le-am aflat mai târziu, sub îndrumarea lui nea Traian, la Dinamo. Atunci știam doar esențialul: că trebuie să fac așa încât, oricând vreau, să mă pot opri brusc din sprintul cel mai dezlănțuit. Și fără să am habar că acționez potrivit uneia dintre cele mai dure legi metodologice — repetiția până la crearea automatismelor. Ceasuri nenumărate, pe terenul sui generis de lângă “Șină”, învățam să pun… “Irina” când trebuie.
Nu-mi era prea ușor, mai ales că aceste exerciții le făceam, cum era și normal, fără minge. Și, vă rog, arătați-mi mie puștiul care este dispus să se despartă de minge când o are la trei pași de el. Dar… trebuia! Și dacă așa trebuia, pentru a deveni… Spencer, atunci nimic nu mi se mai părea chiar atât de greu… Este adevărat, uneori mi se cam făcea lehamite și îmi venea să las totul baltă, în astfel de clipe însă, intervenea dragostea mea pentru minge, dragoste care mă chema înapoi pe teren cu o forță irezistibilă.
Într-o bună zi, când ne întorceam de la “Șină”, unde pe cont propriu exersasem vreo cinci ore “Irina” lui Spencer, unul dintre băieți, Mircea Zabalovici, mi-a zis deodată:
— Nu crezi că ar fi timpul să mergem să le arătăm și altora ceea ce știm?… Poate că — a continuat el zâmbind — este nevoie de noi la vreo echipă mare…
Sincer, am rămas mirat la propunerea lui Zabalovici. La orice mă așteptam, în afară de asta. Deși — tot cu sinceritate mărturisesc — nimic nu-mi convenea mai bine decât această invitație spre mai sus. Am continuat drumul în tăcere, în fața porții, Zabalovici mi-a spus:
— Ce zici, vrei să mergem mâine la Rapid, pe Giulești?
M-am uitat la Zabalovici să văd dacă nu-și bate joc de mine. Era foarte serios și chiar un pic îngândurat.
— Cum de ți-a venit ideea asta?
— Am citit în “Sportul” că mâine după masă este trial în Giulești. Și mă gândesc că dacă mergem în Giulești, avem un avantaj și la transport: tramvaiul 12 care trece prin cartierul nostru ne duce până la poarta stadionului…
Ce să mai lungesc vorba, n-am dormit toată noaptea, dimineața la școală nu-mi găseam locul în bancă, dar la trei și ceva eram la Podul Grant. Am intrat pe stadion pe poarta de lângă teatru, așa cum intri într-un templu… Mulți ani mai târziu, la Paris, într-o după-amiază de primăvară, am trăit aceleași sentimente, pătrunzând în clădirea mohorâtă a Luvrului. Ne ducea dom’ profesor Angelo să vizităm acest mare “depozit al frumoaselor amintiri ale oamenilor”.
Când am intrat pe sub arcadele din Giulești, sufletul meu era plin de chipurile din cartea de aur a fotbalului care s-a jucat aici, la Podul Grant: Baratki, Auer, Ionică Bogdan, Marian… și atâția alții. În după-amiaza aceea de trial, pe gazonul verde al Giuleștiului, erau o sumedenie de copii, fiecare cu o minge, încercându-și șansa. Unii veniseră și cu mămicile care îi încurajau din tribune…
Acum, după atâția ani, cred că pot fi obiectiv când vorbesc despre perioada mea rapidistă; ea a fost un fiasco total. Nu am reușit să mă impun nici măcar pentru a zecea echipă de copii. Aveam unsprezece ani și ceva și vreo 40 de kilograme, iar din cauza asta nu mă băga nimeni în seamă și sufeream cumplit. Cea mai grea lovitură am primit-o cam la un an după “debut”. Într-o zi, actualul antrenor secund al Rapidului, Florian Cristescu, le-a zis fraților Zabalovici (am uitat să vă spun că Mircea avea un frate mai mare în echipa de juniori a Rapidului):
— Măi băieți, luați-vă “chibritul” (“chibritul” eram eu) și duceți-l de aici. Acesta o să ajungă fotbalist la calendele grecești…
Am rămas înmărmurit. Am simțit pur și simplu că se întoarce Giuleștiul cu mine pe dos. Puțin a lipsit să nu izbucnesc în plâns, dar n-am scos totuși niciun cuvânt. I-am lăsat pe frații Zabalovici lângă Cristescu și am ieșit încet pe poarta stadionului, jurându-mi să nu mai calc niciodată pe acolo. Și n-am mai călcat decât obligat de îndatoririle mele de jucător al formației Dinamo București.
O vreme, după această înfrângere personală, nu m-a mai interesat deloc fotbalul. Îmi vedeam liniștit de școală și de scărmănatul lânii. Asta până în clipa în care a apărut nenea Maier. Pe el îl cheamă, de fapt, Ion Predescu, dar așa îi ziceam noi. Lucra la T.U.G. (Trustul de Utilaj Greu) și locuia cu noi în curte. Într-o după-amiază m-a luat deoparte, zicându-mi:
— Măi Floriane, nu vrei să vii la noi la T.U.G? O să înveți o meserie frumoasă și o să joci și fotbal.
— Ce meserie, nene Maier?
— Bobinator. Nici nu-ți închipui ce interesant e!
Într-adevăr, nu aveam habar cât de frumoasă este meseria de bobinator, și, mai ales, nu știam ce băieți buni erau la T.U.G. Până la prânz mergeam la lucru, după-amiaza jucam fotbal, iar seara ne duceam cu toții la școală. Acum, când îmi aduc aminte, spun cu toată sinceritatea că a fost una dintre cele mai frumoase perioade din viața mea. Acolo, la T.U.G., am învățat să înfășor firele aspre ale bobinelor și am descoperit, totodată, că nu mă puteam despărți de lecțiile de istorie și română. Și de atunci, visul vieții mele este să pot urca cu un catalog sub braț, la catedră, ca profesor de istorie. Îmi pregătesc această clipă de ani de zile și uneori îmi închipui prima mea oră. Dacă vreți să știți, mi-am și alcătuit primele fraze:
“Dragi copii, începând de astăzi vom învăța împreună una dintre cele mai frumoase materii — istoria. Am să vă port de-a lungul secolelor pentru a descoperi împreună cum au urcat oamenii până la noi…”
Poate voi rămâne la frazele acestea, poate între timp voi găsi altele mai bune. Rămâne de văzut…
Aveam 13 ani și jucam la piticii T.U.G.-ului. Antrenor era nenea Adrian, unul dintre băieții mai mari din secția de bobinaj. Acum, după ce am cunoscut… pe propria-mi piele rigorile diverselor metodologii de predare a fotbalului, îmi dau seama că nenea Adrian nu avea niciuna, și poate că tocmai de aceea erau așa de atractive “lecțiile” lui. Singura lege în vigoare, atunci ca și acum de altfel, consta în repetarea la infinit a procedeului care ne plăcea fiecăruia și pe care îl puteam executa fără să ne chinuim. În plus, nenea Adrian alcătuise pentru noi un program de alergări variate, care pur și simplu ne scotea sufletul. Făceam demifond, sprint prelungit, sprinturi scurte urmate de șuturi imaginare la poartă etc. Cine nu efectua programul de alergări până la ultima sa literă, nu avea acces la minge. Vă dați seama, cred, că niciunul dintre noi nu s-a eschivat nici măcar pentru o secundă de la acest program… hererist. Cu atât mai mult cu cât cei mai disciplinați jucam în echipa de pitici sau juniori a T.U.G.-ului. Am stat la T.U.G. până în anul 1964 (deci până la 16 ani) și nu mi-a scăpat niciun joc al echipei. Ba, spre sfârșit, am trecut puțin și pe la echipa mare, care activa în campionatul orașenesc.
Apoi, într-o după-amiază, la antrenament, am auzit că pe tușă se afla antrenorul Traian Ionescu de la «Dinamo» București. Fiecare dintre noi știa, desigur, pentru ce se afla acolo. Auzisem că Traian Ionescu are obiceiul să-și aleagă «diamantele» de pe terenurile micilor echipe, oprindu-se de multe ori asupra unor jucători pe care, până la el, nu dăduse nimeni niciun… leu. Fiecare cunoșteam, de pildă, povestea lui Titi Frățilă, pe care antrenorul «Dinamo»-ului îl descoperise la «Sirena». Și «Sirena» era o echipă cu o «firmă» mai mică decât a noastră.
Sincer vorbind, nu credeam că mă voi număra și eu printre cei aleși. Mai ales că aveam «experiența Rapid», al cărei gust amar îl mai simțeam încă. «Decât coadă în oraș, mai bine în sat fruntaș», îmi ziceam pentru a-mi potoli necazul. Iată de ce, la sfârșitul antrenamentului, când nenea Adrian mi-a spus că «tovarășul Ionescu vrea să vorbească cu tine», primul impuls a fost să o iau la fugă spre casă. Totuși, l-am urmat pe Adrian și astfel am avut prima întâlnire cu omul care avea să joace un rol decisiv în viața mea, nu numai ca fotbalist, ci și ca om.
În timpul discuției cu Traian Ionescu, n-am scos mai mult de trei-patru vorbe. Simțeam cum îmi ardeau urechile de emoție și îmi era necaz pe mine că nu mă pot stăpâni. Traian Ionescu vorbea intr-una despre frații Nunweiller, despre Frățilă, Datcu, Octavian Popescu, Haidu și ceilalți. La mine însă ajungeau doar frânturi de frază, toate învălmășite. Din tot ce mi-a spus atunci, am reținut precis o singură propoziție: «O să mai vorbim noi doi». Câteva cuvinte care atunci mi-au umplut inima de fericire, dar care, după ani, fiind titular la «Dinamo», când le auzeam din nou, mă cuprindea groaza pur și simplu. Pentru că ele însemnau că antrenorul ori aflase una dintre soțiile mele, ori nu era mulțumit de felul în care îmi făcusem programul de antrenament.
Nu spun un secret afirmând că Traian Ionescu este unul dintre cei mai severi antrenori de fotbal. Nu face nimeni nicio concesie și aplică cele mai drastice sancțiuni celor care se abat cu puțin de la disciplina de pregătire sau de joc. Este de o severitate fără margini, în special cu fotbaliștii la care ține. Cornel Dinu, care este un jucător foarte disciplinat, și în grija căruia fusese dat (fiind de vârste apropiate), se amuza copios ca martor la executarea sancțiunilor pe care antrenorul le dicta împotriva mea. Primul an la «Dinamo» a fost un adevărat calvar pentru mine. Uneori aveam impresia că programul de pregătire ce-mi fusese alcătuit, ca și ploaia de sancțiuni care cădeau pe capul meu, nu urmăreau altceva decât să mă facă să-mi dau singur seama că nu am ce căuta acolo și că trebuie să-mi iau tălpășița…
Locuiam la căminul «Dinamo», împreună cu Cornel Dinu. Într-o seară, i-am destăinuit prietenului meu că aveam gând să dau bir cu fugiții. Cornel m-a ascultat, apoi mi-a zis pe un ton categoric:
— Să nu cumva să ajungă povestea asta la urechile lui nea Traian, că voi avea prilejul să vin cu prăjituri la tine, la spital… Cu tot avertismentul lui Cornel, a doua zi i-am spus antrenorului tot. M-a ascultat zâmbind. Apoi, spre surprinderea mea, m-a luat cu blândețe:
— Ascultă, eu sunt convins că tu ești cel mai bun vârf de atac pe care l-am întâlnit în cariera mea. Dar… arăți ca un cui ruginit, care a stat ani de zile în ploaie. Trebuie să muncești de zece ori mai mult, ca să poți da jos toată rugina asta. Crezi că ești în stare să faci așa ceva, continuăm, dacă nu, de mâine ești Uber. Dar dacă te hotărăști să rămâi, te avertizez că-ți va fi și mai greu, iar din partea mea nu vei avea nicio îngăduință. Și te rog totodată, să te duci și să-i spui și lui Nelu Nunweiller ceea ce mi-ai spus mie.
Poate că m-aș fi lăsat păgubaș și aș fi renunțat, dar pe povestea cu «o să fie mult mai greu» m-a încăpățânat. Toată ambiția din mine s-a trezit și s-a răsculat, iar m-am jurat (pentru a câta oară de când jucam fotbal?) să-l uimesc pe nea Traian cu puterea mea de muncă. Mai ales că, de ce să nu recunosc, mă flatase teribil cu «cel mai bun vârf de atac» pe care îl întâlnise el. L-am ascultat, din mai multe motive, și m-am dus și la Nunweiller (el era pe atunci căpitanul echipei I) și i-am spus și lui ceea ce îi spusesem și antrenorului.
— Vezi — mi-a zis Nunweiller — s-a cam terminat de multișor cu joaca și este bine să înțelegi acum, și nu mai târziu, acest lucru. Dacă vrei într-adevăr să-l dai gata pe nea Traian, am să te învăț ceva, un mic vicleșug: în timpul orelor de antrenament colectiv, nu prea ai timp să exersezi ceea ce vrei tu și nici cât vrei. Îți rămâne o singură soluție: să vii la alte ore, care convin, și să lucrezi de unul singur. Poți să începi chiar de mâine.
A doua zi dimineața mi-am luat ghetele și-am venit pe teren, unde, bucuria mea, i-am găsit pe aproape toți băieții din echipa I. După vreo jumătate de oră de lucru de unul singur, i-am zărit în tribună, citind ziarul, și pe antrenor. Nunweiller s-a apropiat de mine și mi-a spus, din fugă, să nu mă las păcălit de lectura lui nea Traian, pentru că ziarul pe care-l studiază atât de concentrat, are «ochelari». Mai târziu am aflat toate amănuntele despre acești «ochelari»: erau niște găurele făcute cu țigara aprinsă pe literele mari ale ziarului, prin care nea Traian urmărea tot timpul cum evoluează băieții în mod voluntar și după priceperea lor.
Așa am intrat în primul lot al echipei «Dinamo» — București. Spun în primul lot, deși o vreme am pendulat între grupul celor 18 ai primei formații a seniorilor și cel de juniori. Mai târziu am înțeles că această pendulare avea un caracter strict pedagogic, acea pedagogie specială a lui Traian Ionescu.
Povestind acest lucru, îmi amintesc de o istorie auzită cândva despre un cetățean care avea un cal cam leneș și, pentru a-l îndemna la lucru, îi lungise un picior și agățase în capul lui un morcov fin, după care bietul animal, ținut zile întregi cu porție redusă, alerga deznădăjduit să o ajungă. Cam așa se întâmpla și cu mine… Eram ținut cu porție redusă în lotul primei formații, alergând continuu după… locul meu din dreapta lui Lucescu.
Cornel Dinu reușise să devină titular, înlocuindu-l pe Lică Nunweiler. Pentru noi, cei de la «Dinamo», performanța lui Dinu avea valoarea unei adevărate… revoluții. Toată lumea care iubește fotbalul și este aproape de realitățile lui știe că «dinastia Nunweiller» se confunda la un moment dat cu «Dinamo» și părea imposibil de «detronat». Totuși, Dinu a reușit să creeze prima fisură în acest «bloc Nunweiller», dându-ne nouă, celorlalți aspiranți, o mare încredere.
Spunând aceste lucruri, n-aș vrea să se înțeleagă cumva că n-am respectul cuvenit pentru Nunweilleri. Dimpotrivă. Și nu am numai respectul cuvenit pentru aportul lor în dezvoltarea echipei «Dinamo» și a fotbalului nostru în general, ci și un fel de recunoștință. Da, recunoștință pentru că datorez foarte mult familiei Nunweiller și în special lui Nunweiller III, atât în ceea ce privește formarea mea ca jucător de fotbal, cât și ca om.
Nelu Nunweiller a fost și rămâne un mare fotbalist și, mai ales, o deosebit de puternică personalitate. Aș îndrăzni să zic aici că, deși a plecat și el de la «Dinamo», deasupra echipei plutește încă umbra lui, acea atitudine de dăruire pentru cauza echipei, pentru cauza fotbalului. Și nu ezit să declar că cei șase-șapte dintre noi care ne numărăm acum printre titularii echipei naționale, datorăm acest lucru lui Nelu.
În ce fel? Noi — eu, Dinu, Lucescu, Radu, Ghergheli — am înțeles mai bine decât ceilalți «dădăceala» lui Nunweiller III și ne-am adaptat exigentelor lui: «Alergați continuu pe teren, în timpul jocului, nu așteptați mingea, fugiți în întâmpinarea ei!» «Când termini jocul, nu mai trebuie să ai rezerve decât pentru a putea face față obligației de a saluta publicul.» «Cine se scoală de dimineață, departe ajunge» — asta însemnând că trebuie să te culci seara devreme. Și altele, și altele…
În timpul meciului cu Portugalia, din preliminariile campionatului mondial, disputat la București, Radu Nunweiller mi-a spus la un moment dat că abia se mai ține pe picioare de oboseală. «mopsule, am ficatul în dinți…!» «Ține bine de el», i-am răspuns eu, «pentru că altfel ne lasă Eusebio… zâmbind pe teren!» Radu s-a uitat la mine înciudat, dar a continuat să alerge la fel ca și până atunci. Seara, când am ajuns acasă, parcă eram bătut centimetru cu centimetru. Nici măcar n-am reușit să mănânc ceva.
A doua zi Radu mi-a spus că și el avusese aceeași senzație. Dar faptul nu mai avea nicio importanță! Esențial era că avusesem forță pentru a ne îndeplini programul de joc, că obținusem o mare victorie împotriva «unsprezecelui» lui Eusebio și că drumul nostru spre «Mexico ’70» rămânea larg deschis. Or, putusem să facem toate acestea pentru că de atâtea ori în timpul antrenamentelor sau al jocurilor de campionat, dând curs «dădăcelii» lui Nunweiller cel mare, nu făcusem niciun fel de economie, acumulasem forța necesară, obișnuința de a nu ceda…
Nu cred că există o formație de fotbal care să nu vrea să obțină victoria, dar puține sunt cele care au mijloacele de a o realiza. Or, Nunweiller III cerea de la noi tocmai acumularea acestor mijloace. Le cerea demonstrând prin exemplu personal cum se realizează acest lucru. Despre tricolorii noștri care au reușit calificarea pentru turneul final al Campionatului Mondial din Mexic se spune adesea că se disting de alte formații românești prin capacitatea lor de luptă, prin faptul că fiecare dintre titulari se dăruiește total pe întreaga durată a fiecărei partide.
Ei bine, îndrăznesc să spun că asta înseamnă că noi, cei de la «Dinamo», am reușit să le transmitem și celorlalți colegi din reprezentativă «lecția» lui Nunweiller. Și mă gândesc că dacă Nelu Nunweiller ar fi avut alături de el, atunci când juca în națională, alți zece cu inima lui, România ar fi fost prezentă și la Cupa Mondială, nu numai la «Mexico ’70». Pentru că, nu văd de ce n-aș spune-o, nu cred în ruptul capului că noi suntem cei mai talentați fotbaliști români din ultimii treizeci de ani (numai dacă mă gândesc la «aripa» Pîrcălab—Varga și mi-e suficient). Noi însă am înțeles ceva, ceva în plus față de toți ceilalți. Atâta doar…
Vorbind atât despre Nelu Nunweiller, trebuie să mai spun încă ceva, care cred că a scăpat multora dintre cei care îi urmăresc și îi iubesc cu adevărat pe fotbaliști: eu n-am jucat niciodată împreună cu Nelu în aceiași «unsprezece» într-un meci oficial și asta-i una dintre părțile mele de rău. S-a întâmplat așa, încât atunci când eu am intrat în primă garnitură, Nunweiller III a fost înlocuit. Îmi pare rău din acest punct de vedere, sunt bucuros însă că am fost, totuși, elevul lui, și că niciodată nu voi uita ceea ce am învățat de la el. Nu, nu eu l-am înlocuit pe Nelu Nunweiller. Eu am debutat în prima formație a clubului «Dinamo» venind în locul lui Frățilă. Presa n-a remarcat debutul meu. Pe atunci, toți suporterii dinamoviștilor purtau cu ei «icoana» lui Titi Frățilă, acest mare vârf de atac. «Omul cu golul» ani de zile, atât la «Dinamo», cât și în «națională», Titi suferise accidentul care l-a scos din echipă, lăsându-mi mie locul lui.
Întâmplarea nu prea m-a avantajat. Toți priveau cu circumspecție prezența mea în linia de atac dinamovistă. Până și Varga… Poate, totuși, a fost bine că s-a întâmplat așa. Pentru că faptul se înscrie perfect în șirul dificultăților pe care le-am întâmpinat tot timpul, și care m-au făcut să-mi încordez și să-mi folosesc toate forțele, toate posibilitățile. Poate că a fost bine și pentru ceea ce oamenii fotbalului numesc «psihologia jucătorului Florea Dumitrache». N-am citit și n-am auzit nicăieri la adresa mea exclamații de tipul celor care au aureolat debutul lui Varga, de pildă (formidabil, extraordinar, excepțional). Totuși am avut succes pentru că reușeam să înscriu goluri. Și, încet, încet, gazetarii și suporterii echipei «Dinamo» și-au dat seama că se găsise un înlocuitor al lui Frățilă și s-au împăcat cu această realitate.
Ceea ce mi-a rămas și îmi va rămâne pentru totdeauna în inimă și în conștiința mea este dragostea pentru culorile albastru-roșii ale clubului Dinamo, unde am debutat și m-am afirmat, culori pentru care nu am făcut niciodată economie de efort, cheltuind și ultima picătură de energie pe teren. Tocmai de aceea, înainte de a pune punct dezvăluirilor mele, vreau să vă vorbesc puțin și despre cât joc eu pentru Dinamo.
Înaintea meciului cu Grecia, echipa noastră de club a avut o partidă foarte grea cu Universitatea Craiova, pe stadionul Dinamo. Cred că spectatorii țin minte cât de mult ne-au chinuit oltenii. Până la pauză, jocul a fost egal, pe teren existând un perfect echilibru de forțe. Tehnica și experiența noastră erau echilibrate atât de elanul adversarilor, cât și de forma excepțională a câtorva craioveni (printre care și Florea Martinovici, care l-a executat fără milă pe Deleanu ori de câte ori a vrut). Timpul curgea implacabil și nu reușeam nimic. La un moment dat, în tribune, se și crea senzația că vom pierde această partidă. Simțeam acest lucru înregistrând tăcerea suporterilor noștri de la tribuna a doua, din locul acela de deasupra intrării la vestiare. Amuțiseră, pur și simplu.
Eu am stat “la cutie” toată repriza întâi, fiind păzit cu strășnicie de Strîmbeanu și Popa. Dar la un moment dat, m-am ambiționat și am început “să ies în față,” cum se zice — înfruntându-i pe cei doi. Cum duelurile dintre noi deveneau din ce în ce mai scânteietoare, de pe banca rezervelor, Angelo Niculescu a cam intrat în panică, îi era teamă ca nu cumva să mă accidentez. L-am auzit strigând: “Mai ușor, Florică!”
Eu însă vedeam roșu în fața ochilor și cuvintele dânsului m-au îndrăgit și mai mult. Și, până la urmă, după cum bine știți, oltenii au plecat învinși. Iubesc din toată inima clubul și echipa și nu-mi precupețesc niciodată forțele când e vorba de prestigiul Dinamo-ului. Cred că acesta este și criteriul principal pentru care mi-am câștigat în “proprietatea personală” tricoul cu numărul 9, atât în echipa noastră, cât și în cea națională. Așa m-am afirmat în fotbal. Aș mai avea multe lucruri interesante de povestit din viața mea de fotbalist de după această afirmare. Deocamdată însă mă opresc aici. Spun “deocamdată,” pentru că s-ar putea să mai revin. Totul depinde de… Mexic, de ceea ce vom realiza acolo… Dacă vom reuși să impunem fotbalul nostru pe plan mondial, așa cum intenționăm, vă promit că voi reveni, povestindu-vă despre drumul de la Dinamo la Guadalajara. Până atunci, la revedere!
Surse text:
Revista Cutezătorii 48 (114), Joi, 27 noiembrie 1969, Anul III
Revista Cutezătorii 49 (115), Joi, 4 decembrie 1969, Anul III
Revista Cutezătorii 50 (116), Joi, 11 decembrie 1969, Anul III
Revista Cutezătorii 51 (117), Joi 18 decembrie 1969, Anul III
Revista Cutezătorii 52 (118), Joi, 25 decembrie 1969, Anul III
Revista Cutezătorii 2 (120), Joi, 8 ianuarie 1970, Anul IV
Revista Cutezătorii 3 (121), Joi, 15 ianuarie 1970, Anul IV
Revista Cutezătorii 4 (122), Joi, 22 ianuarie 1970, Anul IV
Revista Cutezătorii 6 (124), Joi, 5 februarie 1970, Anul IV
Revista Cutezătorii 7 (125), Joi 12 februarie 1970, Anul IV
Aici, o poveste interesantă despre transferul lui Florea Dumitrache la Juventus Torino povestită chiar de el.
