Amintiri de la Montevideo
Emerich Vogl s-a născut pe 12 august 1905 în Timișoara. A participat cu echipa națională a României la Campionatul Mondial de Fotbal din 1930 în Uruguay și la Campionatul Mondial de Fotbal din 1934 în Italia. Vogl și-a început cariera de fotbalist la Chinezul Timișoara în 1922, debutând la echipa mare la vârsta de 17 ani în 1923. A jucat pentru Chinezul până în 1929, câștigând campionatul de cinci ori. În 1929, împreună cu colegul său, Ladislau Raffinsky, s-a transferat la Juventus București, câștigând titlul în primul lor sezon. Vogl a jucat pentru bucureșteni până la retragerea sa din cariera de jucător, în 1940.
Pentru echipa națională de fotbal a României, Vogl a jucat între 1924 și 1934. Primul său meci în tricoul naționalei a fost o înfrângere împotriva Cehoslovaciei, într-un amical din august 1924. La a 3-a prezență în națională, Vogl a fost numit căpitan al echipei. A marcat primul și singurul său gol pentru tricolori în ultimul meci înainte de Campionatul Mondial din 1930, împotriva Greciei.
În 1930, a fost convocat în echipa națională a României care a participat la primul Campionat Mondial din istorie, Uruguay 1930. Cu toate acestea, președintele Astra Romana, compania la care lucrau Vogl și Raffinsky, le-a interzis celor doi să părăsească locul de muncă. La intervenția lui Octav Luchide, președintele F.R.F.A. (Federația Română de Fotbal Asociație) din acel moment, cei doi au reușit să se urce pe celebrul vapor S.S. Conte Verde spre Uruguay. La Montevideo, Vogl a jucat în ambele meciuri din grupă ale României, împotriva Perului și Uruguayului.
Despre experiența de la primul Campionat Mondial, Emerich Vogl ne relatează prin intermediul revistei Fotbal (Anul I, Nr. 2 – 8 iunie 1966, pagina 11):
Amintiri de la Montevideo
Nu pot dramatiza evenimentele dincolo de realitatea lor. Sunt prea tânăr sufletește pentru a avea nevoie să întorc lucrurile. Suficient de bătrân ca să nu mai cred în povești… Voi relata, așadar, cu simplitate, câteva episoade ce-mi stăruie în memorie, legate de participarea echipei României la primul Campionat mondial de fotbal de la Montevideo. Nu eram un naiv, atunci în 1930, și totuși, până am ajuns pe vasul transatlantic, nu-mi venea să cred că noi vom fi una dintre puținele echipe europene prezente la cea mai mare competiție fotbalistică mondială organizată până atunci. Aveam un respect deosebit față de înalta clasă a fotbalului din lume. Să bănuiesc cât de aproape eram de ea. Traversând oceanul, trebuia să stăm pe vapor 14 zile. Dar „condiția fizică“ nu-și putea lua concediu. Pentru prima oară în cariera noastră de fotbaliști am fost supuși — mai rău decât pe pământ ferm — la un antrenament zilnic. Nemaipomenit! Pe puntea vasului nu prea era loc. Pe promenade însă era mai puțină afluență în zori. Așa că, vrei, nu vrei, am făcut gimnastică și am alergat în pas vioi, până am prins gustul și am simțit că ar trebui să ne antrenăm așa chiar și de două ori pe zi!
După ce am văzut, în drumul până aici, Veneția, Milano, Genova, Barcelona și Rio de Janeiro, firește că Montevideo ne-a decepționat. Terenurile de joc ale cluburilor Nacional și Penarol nu erau prea arătoase, în schimb, ne-au uimit zăbrelele de sârmă care le înconjurau și al căror înțeles l-am deslușit abia după ce am luat contact cu temperamentul publicului de aici. Căzusem în serie cu echipa țării gazdă, a cărei faimă era egală pe atunci cu cea de azi a echipei Braziliei. Ni se spunea mereu că un eșec al echipei Uruguayului ar reprezenta o catastrofă națională. Deci, aveam de luptat nu numai cu valoarea și ambianța, și cu orgoliul.
Am jucat întâi cu Peru, un meci cu adevărat dramatic, fiind mereu urmăriți de neșansă. Fundașul dreapta Steiner și-a rupt piciorul la începutul meciului; s-au accidentat apoi interul stânga Stanciu și centrul înaintaș Rudolf Wetzer. Am jucat deci, practic, majoritatea reprizei secunde, în opt oameni valizi. Dar voința și îndârjirea noastră creșteau proporțional cu duritățile adversarului.
Nu mai existau sarcini pe posturi. Echipa forma un singur trup, cu o singură inimă, pe care scria: Victorie! Și am obținut-o. Deși ar părea nedrept azi, aș vrea să remarc puterea de sacrificiu a celui astăzi plecat dintre noi. Deși, precum și răbdarea lui Lăpușneanu, care apăra sub strigătele suporterilor peruvieni postați în spatele porții lui.
Apoi a venit meciul cu Uruguay, pe care l-am abordat — azi îmi dau seama — cu prea multă timiditate.
Ne-a speriat gloria adversarilor direcți, poate și cazanul cu 100.000 de glasuri în care se topeau slabele noastre nădejdi. Este adevărat că indisponibilitățile ne-au obligat să remaniem echipa asta de fapt în zece oameni, că arbitrajul nu a fost deloc imparțial etc. Dar toate acestea se uită…
Ceea ce nu se uită însă, sunt concluziile instructive pe care ni le-au prilejuit jocurile văzute până în finală.
Cele mai reprezentative stiluri de joc le-au arătat Uruguay și Argentina. Jucând în sistemul clasic al vremii, ele s-au deosebit totuși în dinamica jocului. Uruguay urma maniera cunoscută și în Europa: joc pe suprafață mare, cu deschideri lungi, combinativ și foarte variat, folosind accentuat resursele fizice, dar ceva mai lent. Argentinienii preferau pasele scurte, jongleriile uneori derutante, dar adesea inutile.
Cu totul curioasă ni s-a părut atunci echipa Statelor Unite care a jucat în sistemul… WM, cunoscut doar din auzite în Europa și America Latină. Dar înfrângerea acestei formații cu 6—0 de către echipa Argentinei, ne-a luat gândul tuturor de la acest sistem… ciudat, care mai apoi revalorificat de Chapman, va domni decenii de-a rândul în fotbalul mondial.
Finala ne-a arătat două echipe (Uruguay și Argentina) încleștate într-o luptă infernală, posedând, folosind și valorificând toate însușirile fizice, tehnice și tactice, caracteristice înaltei clase. Mi-a fost dat să vad în acest joc un lucru foarte rar întâlnit: cei mai buni oameni de pe teren au fost doi adversari direcți, extrema stângă Iriarte (Uruguay) și mijlocașul dreapta Evaristo (Argentina).
Despre pregătirea specială a echipelor nu am avut posibilitatea să aflu prea multe, dar am constatat la antrenamentul majorității echipelor: alergări, fuleuri, sprinturi repetate. Pentru prima oară am văzut fotbaliști îmbrăcați în treninguri necunoscute până atunci la noi. Pentru prima dată s-a pus în discuție eficacitatea cantonamentelor, fiindcă la sosirea noastră, uruguaienii se aflau de patru săptămâni în pregătire comună și jocuri de verificare.
Așadar, de atunci nimic nou pe lume. Chiar dacă nu a avut o influență directă asupra fotbalului nostru, participarea la primul Campionat mondial ne-a deschis larg ochii și ne-a învățat cel puțin două lucruri esențiale:
- Nu trebuie să te intimidezi peste măsură în fața nimănui, oricâtă faimă ar avea, fiindcă hotărârea fermă poate înlătura multe neajunsuri.
- Pentru a ajunge mai departe, pentru a progresa în fotbal, tocmai vârfurile, piscurile cele mai înalte trebuie atacate și asaltate mereu până când le biruiești, ceea ce, în fond, a rămas valabil până azi. Amintiri de la Montevideo
EMERICH VOGL
(Antrenor emerit al fotbalului românesc, 1966)
✽✽✽
În 1934, Emerich Vogl a fost convocat în echipa națională a României care a participat la Campionatul Mondial din 1934. A jucat în meciul împotriva Cehoslovaciei, singurul meci jucat de România la acest Mondial. Acest meci a fost și ultimul al lui Emerich Vogl în tricoul echipei națională.
După retragerea sa din cariera de jucător, Vogl a fost numit, în 1942, antrenorul echipei Juventus București. A fost antrenorul echipei la care a jucat timp de unsprezece ani, până în 1949. A fost, de asemenea, antrenorul echipei naționale de fotbal a României de patru ori: între 1942 și 1945, pentru o perioadă scurtă în 1947, din nou în 1948 și ultima dată între 1950 și 1951. Între 1963 și 1967, a fost consultant pentru Rapid București, iar apoi, până la moartea sa, a fost, de asemenea, consultant la echipa națională, contribuind la calificarea României în 1970 la un Campionat Mondial după 32 de ani.
Emerich Vogl s-a stins din viață la vârsta de 66 de ani, pe 29 octombrie 1971.
Amintiri de la Montevideo
