Era prin 1987. Bineînțeles că nu-mi aduc aminte data exactă, că n-aveam decât vreo 10 ani, însă avem Internet acum, și afli imediat că era 13 Iunie 1987. Pe vremea aia nu aveai multe alternative de a te distra. De aia taică-miu mă lua de o aripă și ma târa peste tot pe unde se putea. La filme, prin parcuri pe la șahiști, sau… la meciuri.
El… dinamovist nevoie mare. Eu… stelist ascuns, căci nu voiam să-l dezamăgesc. Însă cu cine dracu’ să ții când tu stai în Ghencea, la 5 minute de stadion? Și vezi stâlpii nocturnei de pe geam, și auzi mugetul tribunei ca și când ai fi acolo, pe teren? În fine, eram stelist și totodată dinamovist, lucru greu de înțeles pentru unii .
Ai mei sunt de pe lângă Moreni. Pe vremea aia Flacăra Moreni, echipă satelit a lui Dinamo, juca în Divizia A, juca prin cupele europene… erau “mieji” cum se zice la mine în cartier. Însă în sezonul ăla cred că se băteau la retrogradare. Și iată-ne pe mine și pe tata la meci, în groapă. Fotbaliatorii știu ce zic. Dacă nu ști care e stadionul supranumit “groapă”… atunci… nu mai vorbesc cu tine… despre fotbal.
Fuseserăm invitați de către un grup de morenari, unul dintre ei era văra-miu, și restul colegii lui, profesori la Liceul de acolo. La unul dintre cele două licee adică, ca doar atâtea au. Ne-am dus cu ei, ne-am așezat frumos la una din tribune, printre dinamoviști. Și în sfârșit ajung la titlul articolului. Au început ocnașii ăia de morenari cu tot felul de glume. Pentru cei ce-și amintesc, și dacă nu își amintesc, le spun eu acum, era sezonul în care, în sfere înalte, s-a hotărât ca trofeul Gheata de Aur a Europei să ajungă la Cămătaru. Și să-i vezi nene pe morenarii mei ce mai strigau și se agitau, la mișto bineînțeles, de fiecare dată când atingea Cami mingea. Și cum jongla el prin careu nestingherit. Tot felul de glume, cum ziceam, însă cu ce am rămas eu și tata a fost asta: “Cămătaru, dă-ne gol!“. Vă dați seama că se uitau ăia de pe lângă la noi mai-mai să ne mănânce. Noroc că eram pe la tribună și nu pe la peluze printre “ultrași”. Tot restul vieții ne-am amintit cu plăcere de meciul ăla. Cami însă, nu cred că are amintiri prea plăcute din perioada aia, mai ales după ce i-au retras ăia premiul și l-au dat cui merita, lui Polster. A marcat goluri pe bandă la sfârșitul ăla de campionat, însă fără glorie, din păcate.
Ne amintim însă cu mare plăcere de jucătorul Cămătaru. Cu fizicul său impresionant, cu tehnica lui, cu rezistența lui. Unul dintre puținii jucători care aveau mereu jambierele lăsate la glezne, fără apărători. Stil absolut enervant pentru adversari, care îl loveau cu toată puterea, iar el nu schița nici un gest, se ridica și pleca spre poartă, de îi lua pe ăia căpuțul de nervi. Un atacant pur sânge, cum puțini a avut România!
Bogdan C.
Dacă aveți și voi astfel de povești, ne puteți trimite un mesaj privat sau mail la contact@tikitaka.ro
