La începutul anilor 1900, câțiva studenți români care învățau la universitățile străine, în special la Sorbona, băteau o minge ovală pe maidanele din cartierele bucureștene. “Revista automobilă”, care apărea pe atunci, constata într-un articol din martie 1913 că… jocul de fotbal — rugby nu este introdus până acum în țara noastră. Abia pe la sfârșitul aceluiași an, revista consemna înființarea unei echipe, “Sporting Club Român”, care a început să inițieze pe câțiva elevi și studenți bucureșteni în “nobilul joc cu mingea ovală”.
Inițierea se făcea pe “un loc viran” din apropierea depoului vechilor tramvaie de pe Șoseaua Bonaparte. Tot la sfârșitul anului 1913, Tennis Club Român, care organiza “meetinguri de lawn tennis” în București, înființa și o secție de fotbal-rugby, programând “întâlniri de antrenament cu echipa Sporting Club Român”. În ianuarie 1914, “Revista automobilă” începe o intensă propagandă în favoarea rugby-ului, descriind pe mai multe pagini regulile acestui sport.
După alte două luni, revista nota: “Campionatul de fotbal-rugby a început (cu numai două echipe): “în primul meci, Sporting Club Român a învins echipa Tennis Club Român cu 16 — 3, pentru ca în revanșă să fie învinsă cu 3 — 6”. Cele două cluburi și-au creat și câte o echipă secundă fiecare, pentru “meciurile de deschidere”, urmate de partidele de bază pe “terenul” oficial amenajat în parcul de la Șoseaua Kiseleff. Prima cronică dedicată campionatului de rugby descrie pe larg partidele de la 15 martie 1914, dând indicații amănunțite asupra jocului:
“La ora 2 jumătate se prezintă pe teren două echipe, una verde (Tennis Club Român), cealaltă albastră (Sporting Club Român). Cei albaștri au părut mai disciplinați, mai cu seamă linia de “demis”, care a schițat câteva lucruri interesante. Fazele luptei au fost greu de urmărit din cauza unui spectator care se plimba neastâmpărat pe linie, încurajând pe cei de la Sporting cu vorba și cu gestul“.
Demn de remarcat este faptul că la sfârșitul meciului (6 — 3 pentru Tennis Club Român) jucătorii de la Sporting duceau în triumf pe brațe, căpitanul echipei câștigătoare. Ampla cronică a meciului nu scapă prilejul să sublinieze: “Jucătorii români au mari aptitudini pentru acest sport”. Dintre componenții primelor echipe de rugby din 1914 vor fi prezenți în meciul Franța — România din 1919 (Cupa interaliată) frații Iconomu (Mircea și Ion), Rudolf Schmettau, Gh. Benția și acel neuitat polisportiv Nae Mărăscu, căpitan al selecționatei noastre și în disputa din J.O. 1924, când a fost cucerită prima medalie olimpică (de bronz), cu alți câțiva tineri în echipă (Paul Vidrașcu, Mihai Vardala, Jean Hussar, Ion Gîrleșteanu, frații Sfetescu, Iosif Nemeș, Florian Tudor, Stelian Aftemie, Ion Cofaru), ce se vor menține și în echipa care a disputat meciuri internaționale în 1927, 1934 și 1937, semn că longevitatea rugbyștilor este mult mai mare decât a fotbaliștilor. După începuturile modeste, în care rugby-ul românesc înregistra mari scoruri defavorabile, au venit anii de avânt sportiv de după Al Doilea Război Mondial, cu confruntări de la egal la egal între selecționata noastră și cea a Franței și chiar cu formații de club din patria jocului cu balonul oval, Anglia.
