Coloman Braun-Bogdan sau Cibi Braun cum a fost cunoscut de suflarea fotbalistică, a fost primul antrenor care a antrenat toate cele 3 mari echipe din București: Rapid, Steaua și Dinamo! Născut la Arad pe 13 octombrie, 1905, Braun a început fotbalul la AMEFA, formație pentru care a jucat timp de 12 ani, între 1920 și 1932 după care s-a transferat în Franța, la clubul Racing Club Calais.
S-a întors în România în 1934 jucând pentru Juventus până în 1938 cu o mică pauză între 1935 și 1936. După ce se retrage, continuă ca antrenor la Sportul Studențesc. Mai antrenează apoi Juventus București, Jiul Petroșani, naționala României în două rânduri, CFR București (Rapid), ASA București (Steaua), Dinamo, Flamura Roșie Arad (UTA) în 3 rânduri și Știința Timișoara (Poli).
Păi dacă e să povestesc cine știe și de cine m-am lovit pe terenurile de fotbal, ne apucă dimineața… și alta dimineață și încă una, până se termină luna… Așa își începe Cibi Braun povestea despre amintirile de pe terenul de fotbal pentru ziarul Sportul în anul 1971:
PIERDEM TRENUL!…
— Ripensia juca cu Universitatea la Cluj. Arbitrul nu s-a prezentat, așa că cele două echipe au căzut la învoială să conducă jocul un localnic. Studenții atacau, atacau, dar nu marcau în ruptul capului. Deodată, cu cinci minute înainte de sfârșit, Hocksary face henț în careu. Arbitrul fluieră, fericit și el de această miraculoasă întâmplare… Un clujean trage penalty-ul, dar Pavlovici apără. Stupoare în tribune. Dar arbitrul localnic, nu se dă bătut. Dictează repetarea loviturii. Aceeași poveste se repetă. Clujeanul bate și «pantera» prinde… Dar arbitrul tot nu se lasă… Cere din nou repetarea loviturii. Schwartz se apropie de el și-l întreabă:
— Nu vă supărați, domnule arbitru, până când o să se tragă?
— Până va fi gol, răspunde arbitrul, înfuriat. Schwartz se întoarce spre poartă și strigă:
— Pavlovici, lasă să intre mingea că altfel pierdem… trenul!
UN PARIU
Dar cum tot vorbesc de portari, nu vreau să-l uit pe Endreffi de la Juventus. Acest băiat a fost, te rog să mă crezi, unul din cei mai înzestrați portari. Agil, plin de talent și curaj, îi luase locul lui Crețeanu la «roș-albaștri». Se arunca cu un curaj care te uluia, pur și simplu… Iar câte o dată primea un gol de la 40 de metri! îți venea să-l mănânci cu șapca cu tot! Când am fost cu Juventus într-un turneu prin Siria, Endref a pierdut un pariu cu un localnic, care se lăuda că din cinci lovituri de la «11 metri» îi dă tot atâtea goluri.
— Nu există! Am să câștig pariul, se lăuda Endreffi. Eu am tactica mea. Mă uit în ochii adversarului și aflu colțul în care trage. A luat însă «plasă» și a încasat toate cele cinci lovituri. Abia după aceea a observat că sirianul era… sărac!
A CUI E MINGEA?
Îi vezi câte o dată pe antrenori cum stau ca mielușeii cuminiți pe bancă, pe marginea terenului. Ai impresia că sunt atât de calmi și imperturbabili că nu le s-ar clinti nici un mușchi de pe față, chiar dacă ar vedea elefanți zburând prin văzduh… Foarte bine și frumos. Așa i-am dădăcit și eu de multe ori: «Măi, fraților, păstrați-vă calmul, nu zbierați, nu agitați, că se uită lumea la voi și vă ia în râs… Și apoi, de acolo de pe tușă tot nu mai puteți face nimic ca să împiedicați golul sau ratarea de la cinci metri, chiar dacă vă dați tumba de trei ori». Stau liniștiți, cum spuneam, și fumează ca șerpii, dar ce e în sufletul lor, numai eu știu, că și eu am fost în pielea lor de atâtea ori. Mi-aduc aminte de Covaci «Kopek», când era antrenor la Știința Timișoara, și conducea Minerul cu 2—0.
— Măi, Kopek, i-a strigat unul de pe bancă. Fă ceva. ăștia ne bat.
— Lasă, lasă, Costică, a răspuns Kopek. Ei bat pe noi dar pe ei îi bate… Dumnezeu!
Când s-a inaugurat stadionul Dinamo stăteam pe banca antrenorilor cu Colea Vâlcov și admiram panorama. Zice Colea, uite Cibi, bolnavii aceia cum se uită la meci… pe ferestre… — Unde?
— Acolo, la spital.
— Ei se vindecă acolo. Dar aici… niciodată. Eu nu zic că am fost ușă de biserică și am stat ca o momâe pe bancă, sau mut ca un pește. Ehei, de câte ori nu mi-am ieșit din fire, să fii tu sănătos… Odată m-a scos din fire Igna. Dribla atât de mult că m-a exasperat și am țipat la el de pe tușă:
— Măi, Igna, a cui e mingea? A ta? A lui tatăl tău? E a colectivului… Dă-i drumul la minge, să joace toată lumea!…
«VIZITA» LUI SINDELAR
Crezi că poți să-ți stăpânești teleghidarea nervilor atât de ușor? Sindelar, cât de formidabil era el, maestru inegalabil al balonului rotund, strateg fin și executant incomparabil al fentelor, a uitat de toate aceste «grade» și i-a ars un picior arbitrului Denis Xifando, în partea cea mai… moale. Lucrurile s-au petrecut pe Venus, la jocul Ripensia — F.C. Austria.
Vienezii veniseră cu «tacâmul complet» (adică cu Hiden, Sesta, Sindelar etc.) dar timișorenii le-au făcut multe clipe grele… Și apoi, colac peste pupăză, se mai întâmplă una grozavă. Xifando acordă un «11» Ripensiei. În poartă apăra Pavlovici, iar Zombory — specialistul loviturilor de acest soi — stă rezervă pe tușă. Când a văzut însă că s-a dat «11 metri», Zombory s-a sculat, a intrat în teren, a bătut lovitura, a marcat și apoi s-a dus calm și s-a reașezat pe bancă. Faptul trecuse neobservat. Dar, după câteva minute Xifando mai acordă un «11 metri». Scena se repetă, dar de această dată Sindelar aleargă la arbitru: — Sunt 12 oameni în teren! Nu știu ce i-a răspuns Denis Xifando, dar Sindelar și-a concretizat replica prin acel picior celebru, aplicat cu precizie și măiestrie drept în spatele arbitrului. Amatorii de glume i-au sugerat arbitrului Denis Xifando să cedeze pantalonii cu pricina unui muzeu, iar în inscripția lămuritoare să se scrie «Acești pantaloni poartă «viza» celebrului fotbalist Sindelar!»
DINȚII FALȘI
N-am fost adeptul jocului de «domnișoare», dar nici brutalitatea împinsă până la exces n-am înghițit-o niciodată. Vezi dumneata, unul sub eticheta de «joc bărbătesc», înțelege «să-i pun o „talpă” de la început ca să vadă cu cine are de-a face» sau «să-i bag un ghiont la primul contact ca să-mi știe de frică». Am asistat la multe «agresiuni» pe terenurile de fotbal și totdeauna n-am putut să-i suport pe cotongari, adevărate brute care vor, și reușesc uneori, să scoată din circulație jucători de mare valoare. L-am văzut, de pildă, într-o partidă pe «Custica» Humis, fugărit, pur și simplu de un fundaș. Humis, care era foarte fricos, știindu-se mereu «vinat» de omul cu pricina, uitase de balon. Sărea peste el sau îi făcea imediat vina spre alt coechipier, de teamă să nu se trezească turtit de apărătorul cu pricina. Acesta l-a urmărit pe Cuștica aproape 60 de minute fără să reușească însă să-l «tamponeze». Enervat, la un corner a sărit cu capul drept în gura lui Hamis și i-a scos doi dinți din gură. Dar «Cușuca» tot nu și-a pierdut cumpătul. Adunându-și cei doi dinți din noroi, i-a strigat «agresorului»: — …Prostule. Erau… falși.
VÂNĂTĂI
La Oradea era, pe vremuri, un fundaș foarte ciudat, cu numele de Barta. Juca foarte «tare» dar ori de câte ori adversarul cădea, el se repezea plin de amabilitate să-l ridice. De fiecare dată, însă, adversarul, se enerva și mai rău și începea să zbiere și să gesticuleze, iar publicul îl huiduia, crezând că comite un gest nesportiv… …Spectatorii nu știau însă un singur lucru. Când Barta se apleca, plin de compasiune, să-și ridice de jos adversarul căzut, stringea atât de tare de brațe, nicit îi făcea… vânătăi!…Mare e grădina ta. PĂCĂLEALĂ… …Când mă întâlnesc cu Titus Ozon, la o «parolă», îl ameninț cu degetul și-i spun: — Aioi ții minte, Țăndărică, meciul cu CFR Timișoara ? Ozon surâde șiret și spune: — Frumos l-am păcălit atunci, Cibibaci, nu ? …Păcăleală, într-adevăr. Dar primul și cel mai mare păcălit a fost arbitrul Gh. Dragomirescu din Ploiești. Dar stai să vezi cum a fost… Eu antrenam Dinamo. Era prin 1948, dacă nu mă-nșel și jucau pe Venus cu CFR Timișoara. Oaspeții aveau echipă «grea» pe vremea aceea, cu Ritter, Reuter, Franciscovici, Rodeanu, Budeanțu, etc. Partida era foarte incinsă. La scorul de 1—1, spre finalul jocului, ceferiștii obțin o lovitură liberă de la 20 de metri. Apărătorii dinamoviști (Ambru, Novac, Siclovan, Angelo Niculescu) fac «zid». Ozon se duce pe linia porții lângă Ivan și stă acolo. Ritter își face vina și bate lovitura, peste zid, la Budeanțu, plasat între zid și poartă.
Ozon a jucat admirabil pe noul său post, a dat și două goluri, dar asta în prima repriză. În următoarea, rapidiștii ne-au dat cinci și au terminat cu noi. Un prieten novice în ale fotbalului, pe care eu îl dusesem la trei jocuri, mi-a strigat:
— Ce mi-ai făcut, dom’le?
— Ce-am făcut?
— Păi, de ce l-ai pus pe Ozon pe aripă?
— Bravo, amice, i-am răspuns. Văd că dumneata ai învățat în două săptămâni ceea ce n-am învățat eu în 25 de ani. Dar un lucru te-aș ruga, nu lunea să-mi spui toate astea, că lunea știu și eu. Spune-mi-o, te rog… sâmbătă…
