Blestemul lui Béla Guttmann: “Fără mine, Benfica nu va mai câștiga niciodată o finală de cupă europeană”

Béla Guttmann – 22 mai 1990. O delegaţie a clubului portughez Benfica Lisabona, în frunte cu legenda  Eusebio, depunea  o coroană de flori în faţa unui cavou într-un mic cimitir din Viena, rugându-se spiritului divin . A doua zi Benfica urma să joace finala Cupei Campionilor Europeni împotriva fabuloasei echipe a celor de la AC Milan. Aceeaşi echipă a Milanului care cu doar un an în urmă îi aplica durerosul 4-0 Stelei, în finala disputată pe Camp Nou.

Să oprim puţin însă roata timpului şi să ne întoarcem în trecut. Istoria fotbalului s-a format dintr-un şir lung de legende, mituri, eroi decăzuţi, bestii negre sau îngeri. Vom vorbi aici despre ceva mai puţin obişnuit în lumea fotbalului. Vom vorbi despre mistică. Şi nu despre acea mistică ţesută din supersitiţiile jucătorilor în momentul ieşirii pe gazon sau a antrenorilor pupători de icoane sfinte și alte talismane. Vom vorbi despre legenda unui blestem.

Vara lui 1962. Antrenorul la Benfica Lisabona era maghiarul Bela Guttmann. După două sezoane de excepţie în care câştigase cu echipa lusitană două Cupe ale Campionilor de manieră consecutivă ( 1961 şi 1962 ) Guttmann s-a gândit că are tot dreptul să ceară o mărire de salariu. Conducătorii Benficăi nu prea au fost de acord cu socotelile lui Guttmann aşa că au decis că decât să îi mărească salariul mai profitabilă este concedierea lui. Gest pe care ulterior aveau să îl regrete din plin.

“Fără mine, Benfica nu va mai câştiga niciodată o finală de cupă europeană”. Cu aceste cuvinte şi-a luat rămas bun Bela Guttmann la auzul verdictului dat de către conducătorii Benficăi, la doar câteva săptămâni dupe ce aşezase clubul pe scaunul de regină a Europei.

Fără Guttmann, Benfica a continuat să joace frumosul fotbal cu care cucerise Europa sezoanele trecute iar ca mostră se prezenta pentru a treia oară consecutiv în finala Cupei Campionilor. Cine mai avea timp însă să îşi mai amintească de cuvintele lui Guttmann? Scenariul nu putea fi mai spectaculos. După ce câştigaseră finala anterioară în faţa Realului din Madrid, euforia domnea în tabăra portugheză simţind că se pot impune în faţa oricărui rival european. De această dată avea ca rivală pe AC Milan. Un grup creat cu stil de către Nereo Rocco, un antrenor căruia îi plăcea să aplice tactica şi disciplina. Milanul disputa la rândul său cea de-a două finală de Cupa Campionilor după ce o pierduseră pe prima în faţa celor de la Real Madrid, în 1958 la Bruxelles.

Liderul Benficăi era în continuare Eusebio, acel jucător descoperit de însuşi Guttmann pe străzile capitalei mozambicane Maputo şi dus la Lisabona pentru a se transforma ulterior într-o legendă a fotbalului european. După trei succese destul de lejere în faţa celor de la Norrkoping, Dukla Praga şi Feyenoord, Benfica se prezenta în finală având pusă în piept insigna favoritului.

Eusebio se simţea imparabil. Atât el, cât şi Benfica, trebuiau să meargă înainte cu sau fără Guttmann pe banca tehnică. Timp de 70 de minute, nici un semn de nelinişte, în ciuda scorului de pe tabela de marcaj : 1-1. Eusebio marcase golul portughezilor şi se simţea destul de confortabil încât să marcheze altul. Însă legenda îşi scria propriile rânduri. Rivera avanseaza în careul lusitan şi îi pune pe tavă lui Altafini golul victoriei milaneze. Acelaşi jucător care egalase anulând avantajul luat de Benfica prin golul lui Eusebio.

După 70 de minute în care nu se gândise la Guttmann sau la cuvintele sale, Eusebio a început să simtă teama de înfrângere după trei ani petrecuţi în elita fotbalului. Guttmann plecase şi lăsase în urma sa o frază cu caracter de sentinţă. O frază care urma să transforme toate finalele viitoare jucate de Benfica în pronosticuri anticipate.

Aşa cum a fost şi acea finală pierdută în faţa Milanului care cucerea pentru prima oară Cupa Campionilor. Blestemul începea să îşi facă efectul pentru prima oară în acea finală disputată pe Wembley.

Au urmat celelalte file negre ale poveştii. Rând pe rând, Internazionale Milano ( 1965 pe San Siro, scor 0-1 ), Manchester United ( 1968 pe acelaşi Wembley 1-4 după prelungiri ), Anderlecht Bruxelles ( 1983 de această dată în finala Cupei Uefa jucând tur-retur, 0-1 în tur, 1-1 în retur ), PSV Eindhoven ( în 1988, din nou într-o finală de Cupa Campionilor disputată la Stuttgart, scor 5-6 la loteria penalty-urilor după 0-0 în timpul regulamentar de joc plus prelungirile ) şi AC Milan ( în 1990 pe stadionul Pratter din Viena, scor 0-1, gol marcat de Frank Rijkaard, fost antrenor al Barcelonei ) au dat dimensiuni din ce în ce mai gigantice acelor cuvinte rostite de Bela Guttmann în vara lui 1962.

Bela Guttmann, unul dintre cei mai mari antrenori din istoria fotbalului. Antrenorul care consacra Benfica Lisabona în elita europeană. Descoperitorul şi maestrul lui Eusebio.”Fără mine, Benfica nu va mai câştiga niciodată o finală de cupă europeană”.Fără Guttmann, Benfica a mai disputat ȘAPTE finale de cupă europene, toate pierdute.

Eusebio declara la poarta cimitirului vienez în care se odihnesc rămăşiţele fostului său antrenor: ” Guttmann a fost antrenorul meu timp de trei ani şi cu el am reuşit să câştigăm absolut tot. Am amintiri frumoase despre el, atât ca om cât şi ca antrenor”. Fără îndoială ,  pe Estadio Da Luz, nu toată lumea este de aceeaşi părere cu el.

Miercuri , 15 mai 2013, pe Amsterdam Arena, blestemul lui Bela Guttmann și-a făcut iar prezența. Benfica Lisabona – Chelsea 1-2. Englezii au marcat golul victoriei in minutul 93.