Satu Mare, la începutul anilor ’80. Un copil de vreo 11 ani se ține scai de mingea de fotbal. Deși are calități și pentru alte posturi, se hotărăște să apere poarta. 15 ani mai târziu, același copil, bărbat în toată firea acum, ține în mâini Cupa României și titlul de campion, în tricoul Stelei.

Nu am dus lipsă de portari buni niciodată. Anii 90 nu fac excepție. Zoltan Ritli face și el partea din această categorie. Junior la un club de provincie, apoi titular la trei echipe diferite în trei orașe diferite, iar la capăt — patru sezoane în poarta Stelei, exact în perioada în care roș-albaștrii mai băteau la ușa Europei.

Asta e povestea lui „Zoli” Ritli. Un sătmărean care a purtat mănușile în Ghencea, apoi s-a întors acasă și n-a mai plecat de pe marginea terenului.

Născut pe 31 iulie 1968, la Satu Mare, Ritli s-a apucat de fotbal la 11 ani, la Olimpia. N-a intrat direct în poartă — mingea îi plăcea în general, iar antrenorii i-au recunoscut repede calități și pentru alte posturi. A ales totuși poarta, și acolo a rămas.

Primii lui antrenori, Vasile Savaniu și Iosif Kalmar, l-au trecut prin toate categoriile de copii și juniori ale clubului sătmărean. A ajuns la echipa mare a Olimpiei în 1988, sub Iosif Vigu, tehnicianul care i-a deschis drumul spre fotbalul de performanță.

În 1991, Ritli a ales oferta lui Inter Sibiu, echipă antrenată de Viorel Hizo, un tehnician pe care avea să-l respecte mereu. La Sibiu a devenit rapid titular de bază și a rămas trei sezoane, până în vara lui 1994.

De la Sibiu s-a transferat la Universitatea Cluj, într-un lot modest care se lupta în fiecare campionat cu retrogradarea. Acolo, între buturile clujenilor, Ritli a jucat probabil cel mai constant fotbal al carierei lui.

Universitatea a scăpat de două ori de la retrogradare, iar specialiștii au fost de acord cine a fost actorul principal al salvării. Nu întâmplător, în 1994 și 1995, Ritli a fost desemnat, în urma anchetelor sportive de sfârșit de an, cel mai bun portar din România.

Vara lui 1996 i-a adus transferul care i-a schimbat cariera. Prin plecarea lui Bogdan Stelea spre alte planuri, Steaua avea nevoie de un portar de valoare. Alegerea a căzut pe Ritli, cel mai în formă și mai valoros goalkeeper al momentului.

Cei patru ani petrecuți la Ghencea au fost, spunea chiar el, „cei mai frumoși și mai prolifici” ai carierei. A lucrat cu tehnicieni importanți ai fotbalului românesc și a fost coleg de vestiar cu nume ca Marius Lăcătuș, Miodrag Belodedici, Adrian Ilie, Ilie Dumitrescu — și cu alți doi sătmăreni, Tibi Csik și Daniel Prodan.

Chiar din primul sezon, 1996/97, Steaua a făcut dubla campionat-Cupă. Calificarea în grupele Ligii Campionilor a urmat firesc. Acolo, Steaua a picat într-o grupă imposibilă — Borussia Dortmund, Atlético Madrid, Widzew Łódź — și n-a trecut mai departe, dar simpla prezență printre cele mai bune echipe ale Europei a rămas o mare satisfacție pentru un portar crescut la Olimpia Satu Mare.

Avea să mai câștige un campionat cu Steaua, tot în acei ani, ajungând la un total de două titluri și două Cupe ale României — toate în tricoul roș-albastru.

În 1998, în Cupa UEFA, Steaua a întâlnit-o pe Fenerbahce Istanbul. Partida tur, de la București, s-a încheiat 0-0, iar prestația lui Ritli a fost catalogată de presa vremii drept „fenomenală”. La Istanbul, Steaua a câștigat cu 2-1 și a mers mai departe.

Un an mai târziu, în Cupa UEFA 1999/2000, Steaua lui Emeric Ienei o elimina pe West Ham United, echipă cu Rio Ferdinand, Frank Lampard, Paolo Di Canio și Paulo Wanchope în lot. 2-0 la București, 0-0 pe vechiul stadion al lui West Ham, în fața unei atmosfere pe care Ritli o descrie și azi ca „aproape unică în lume”.

Nu toate serile europene au fost fericite. Toamna lui 1998, în preliminariile Ligii Campionilor, Steaua a întâlnit Paris Saint-Germain. La București, roș-albaștrii s-au impus cu 3-0 la masa verde, iar drumul spre calificare părea deschis.

La Paris, un brazilian tânăr pe nume Ronaldinho, într-o seară de grație, a spulberat totul: 5-0 pentru francezi, iar Steaua a fost eliminată. Ritli a apărat în poartă și a încasat cel puțin două goluri considerate parabile.

Cu toate acestea, Ritli nu a ajuns prea des la echipa națională. Are la activ doar două convocări, sub selecționerul Anghel Iordănescu — la meciurile cu Ungaria și Macedonia. „Era greu atunci să-i scoți din poartă pe Stelea, Prunea sau Lobonț”, încerca el însuși să explice acea neîmplinire, într-un interviu din 2004.

În 2000, Ritli a plecat de la Steaua la Rocar București. A mai apucat să joace o finală de Cupa României cu noua lui echipă, pierdută în fața Stelei, dar genunchiul îi cerea deja socoteală.

Sezonul 2000/2001 avea să fie ultimul din cariera lui de jucător. Trei operații suferite la genunchi l-au determinat să se retragă din activitatea competițională. A încercat o revenire în iarna lui 2002, pregătindu-se la Sovata alături de lotul Olimpiei Satu Mare, dar piciorul bolnav nu l-a mai ascultat.

Cariera de antrenor a lui Ritli a început, firesc, tot la Olimpia Satu Mare — nici nu se putea altfel. În toamna lui 2001, în cuplu cu Mircea Bolba, a preluat conducerea tehnică a formației sătmărene, dar fire rebelă și orgolioasă, cum îl descria presa vremii, nu a stat prea multă vreme pe bancă și s-a retras după un 0-4 la Mediaș. A revenit la Olimpia pentru sezonul 2002/2003, cu care a terminat turul de campionat pe primul loc.

Fire rebelă și orgolioasă, cum îl descria presa încă din perioada activă, Ritli nu s-a temut niciodată să plece dacă lucrurile nu mergeau așa cum voia. Traseul lui de antrenor arată exact asta: un om care nu a stat niciodată departe de fotbal, dar nici nu s-a mulțumit oriunde.

La 36 de ani, într-un interviu din 2004, Ritli se descria drept un om împlinit, care privește cu încredere spre viitor. Vorbea cu mândrie despre soția lui, Beata, și despre fiul Raul, care juca și el fotbal — nu în poartă, ci în teren, acolo unde se simțea mai bine.

Peste douăzeci de ani mai târziu, portretul nu s-a schimbat foarte mult. Ritli continuă să lucreze în fotbalul din Satu Mare, orașul care l-a format, iar numele lui rămâne pentru suporterii Stelei sinonim cu o perioadă în care echipa din Ghencea mai bătea la porțile Europei mari.

Nu a fost niciodată vedeta cea mai discutată a acelor ani. A fost, în schimb, portarul de încredere — cel care apăra buturile echipei militare în nopțile în care mai conta un singur gol, o singură paradă, un singur „Ritli – Rüştü 0-0″ scris pe prima pagină a ziarelor de sport.

Olimpia Satu Mare, Inter Sibiu, „U” Cluj, apoi Ghencea. Patru orașe, un singur drum, o singură pasiune care nu l-a părăsit niciodată.

Zoltan „Zoli” Ritli. Portar. Sătmărean. Antrenor care nu s-a oprit din lucrat.