– Și atunci ce sfat le dai celor care vor să rămână portari?
– Unul singur: Să-și vâre vată în urechi. Să fie surzi la reacțiile tribunei…
William Zombory s-a născut pe 11 ianuarie 1906 la Timișoara. A jucat portar pentru Chinezul (1926-1929) cu care are un titlu de campioană și pentru Ripensia (1929-1935 si 1936-1938) unde a câștigat două titluri naționale și o cupă a României. În 1939 se retrage însă revine asupra deciziei în 1945 când apară pentru două sezoane poarta Politehnicii Timișoara, depășind vârsta de 40 de ani. A apărat poarta Naționalei României de nouă ori luând parte la Campionatul Mondial 1934 desfășurat în Italia.
A fost un mare talent, un portar de care timișorenii contemporani cu el își amintesc cu plăcere. Mare specialist al loviturilor de la 11 metri. O dată pentru că avea talentul de a le apăra, iar a doua oară pentru ca avea un alt talent, destul de rar la portari: le executa foarte bine. Glumind, Zombory spunea ca a înscris mai multe goluri decat a primit în întreaga sa cariera. Iată și explicația lui pentru multitudinea de goluri înscrise din penalty:
“Eu îmi făcusem o specialitate tocmai din executarea loviturilor de la 11 metri și nu cruțam pe nimeni. Aveam două atuuri. În primul rând, eu fiind <> de meserie în echipă, cunoaștem mai bine ca jucătorii de câmp defectele și calitățile portarilor adverși. În al doilea rând, nu intram în focul luptei din teren, unde se consumau nervi și energie, astfel că, la caz de nevoie, păstram o doză mai mare de calm și luciditate, atribute hotărâtoare când e vorba de executarea unei lovituri de pedeapsă.”
Deși nu este un caz singular, existând și alți portari români, buni executanți ai loviturilor de pedeapsă, printre aceștia numărându-se Strock, Costică Toma, Opanschi, Răducanu , iar mai recent zilele noastre Mircea Bornescu. William Zombory a fost un portar deosebit, având pe lângă talentul extraordinar și acea doză de nebunie necesară portarilor mari. Doza de nebunie care de cele mai multe ori te-ndeamnă la decizii pline de curaj (sau inconștiență ar spune unii) sau din contră la decizii care stârnesc zâmbetul. Iar din această a doua categorie face parte și următoarea întâmplare, povestită de același Zombory.
“La București, Ripensia juca cu Austria Viena. Eram rezervă în spatele porții apărate de Pavlovici, când la un moment dat, arbitrul Denis Xifando a acordat Ripensiei un penalty. Cum nimeni nu se înghesuia să-l bată, i-am făcut semn lui Pavlovici să iasă din teren. Am intrat în locul lui, mi-am și am așezat mingea, am executat lovitura și bineînțeles am transformat-o în gol, spre marea deziluzie a celebrului portar Hiden (un alt mare executant al loviturilor de pedeapsă – n.a.).
După această manevră, Pavlovici și-a reluat locul în poartă, eu am trecut în spatele ei și partida și-a urmat cursul, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Dar din nou Xifando a sancționat echipa vieneză cu o lovitură de la 11 metri. Foarte tacticos, am repetat rocada cu Pavlovici și am înscris din nou. Dar vulpoiul Sindelar, <>, cum i se spunea la acea vreme, avea ochi și la spate… El a observat manevra și a strigat spre arbitru:
– Sunt 12 in teren!
Și cum Denis Xifando s-a făcut că nu înțelege, celebrul Sindelar l-a facut să priceapă, aplicându-i un șut în spate…”
———————————————————————————-
George Mihalache-“De ți-ar spune poarta mea”
Mihai Ionescu , Mircea Tudoran- “Fotbal de la A la Z”-vol I
