“Vii la un fotbal?” – Strada ocupată

Erau timpuri în care mingea se rostogolea pe străzi. Orice parcare goală, orice părculeţ cu băncuţe, orice “spate de bloc” putea servi pentru a monta partide de infinită durată. Sfărşitul orelor de clasă era considerat drept fluier de început. Apusul soarelui sau strigătele nervoase ale părinţilor, finalul.

Acolo, în stradă, nu exista altă tactică decât propria tehnică. Imaginaţia zbura. Picioarele şi mingea deasemenea, atât cât o permitea condiţia fizică. Nu existau scheme şi nici pase în diagonală spre marginea careului, pentru că de cele mai multe ori careurile nu aveau margini. Multă spontaneitate, multă naturaleţe. Se jucau trei, patru, cinci ore fără oprire. Acum totul s-a schimbat. Am trecut de la un fotbal natural la unul dirijat. Nici parcări goale nu se mai găsesc. Şcolile de fotbal şi cluburile au substituit strada.

Însă strada oferea lecţii mai importante : dădea lecţii de supravieţuire, de solidaritate, de artă. Şcolile oferă principii bine determinate şi o metodologie la fel de bine parcelată. Exerciţii clar definite. Lipseşte însă puţin suflet pus în plus. În loc să se formeze fotbalişti, se formează mecanisme. Controlează bine mingea, îşi fac foarte bine exerciţiile, îşi îndeplinesc sarcinile trasate, fiecare pe pătrăţelul lui, pentru ca mai apoi să se întrebe dacă sunt pe un teren de fotbal sau într-un ring de box.

Acei copii ai străzii s-au tranformat în copii de academie. Copii de 10-11 ani ajung la cluburi cu impresar lângă ei. În multe dintre cazuri aceştia sunt proprii părinţi. Copilul nu mai este lăsat să joace fotbal precum un copil. Nu mai este lăsat să fie copil.

Mingea spartă in ciobul aşezat cu tupeu maxim pe asfalt. Injunghiată de un puseu răzbunător al celui care îşi simţea ameninţată liniştea de pe marginea tocului de lemn al geamului. Termopanele au sosit prea târziu pentru a calma un război aşa de mare.

Morţii cu morţii, vii cu vii. Se lua una bucată de minge spartă, se umplea cu pietre sau nisip şi se plasa strategic în faţa unui intrări de bloc sau în mijlocul străzii. Câteodată se lăsă chiar cu entorse. Ce mai conta? Mingea îşi făcea pentru ultima oară datoria, sacrificându-se şi făcând toţi acei lei plătiţi înainte ca devalorizarea să ne altereze şi mitul “mingilor de 35″.

Anii trec şi totul în jur se schimbă. Fără grabă, însă fără să avertizeze. Nici nu ne-am dat seama că pe strada unde băteam mingea, acum trece în viteză un Maybach.