1. Barcelona începe bine, comite o eroare, se bagă în ambuteiajul propus de Real Madrid, se transformă, se schimbă, devine isterică și de nerecunoscut. Real Madrid iese pe gazon cu aceleași idei din ultimele șase meciuri, idei folosite încă din ianuarie 2012, dată în care a reușit să blocheze Barcelona pentru prima oară. Și, la fel ca în toate aceste meciuri trecute, întinde o pânză de paianjen peste oamenii decisivi ai Barcelonei forțându-i să agonizeze.
2. Barcelona începe bine, chiar foarte bine, cu Iniesta și Pedro pe benzi. Într-un minut și jumătate, două diagonale lungi au generat șuturi ale lui Iniesta și Messi părând că aceștia anunțau un schimb de intenții; Barcelona va fi agresivă cu balonul, ceea ce nu a făcut săptămâna trecută la Milano.
3. Minunea a durat puțin, pentru că Barcelona trebuia să își mențină acele intenții și nu a făcut-o. A trecut mai mult de un an de când Mourinho a descoperit fisurile din jocul Barcelonei găsind calea spre succes: a murdărit jocul de tranziție al Barcelonei, obligându-l pe Busquets să se retragă și pe Xavi să îl acompanieze, iar dacă separarea celor doi de cei din față și organizarea unei linii de ”sugative” peste Messi eșua, rămânea mereu varianta ”autobuzului”.
4. Așa, Real Madrid este capabilă să își organizeze presiunea asupra Barcelonei pe trei niveluri diferite, modelând intensitatea pressing-ului: suav în față, agresiv la mijloc și ca un clește în apărare. Ca bonus, o cheamă pe Barcelona la o plimbare pe mijlocul terenului, așa cum o făceau sirenele cu marinarii lui Ulise. Căzută în capcană, Barcelona este blocată, cade în patima fazelor de joc fără final în timp ce Real Madrid are aceeași replică: balon lung pe o bandă și finalizare pe cealaltă.
5. Înainte de eroarea precipitată a lui Pique în fața lui Cristiano, Barcelona aplecase deja urechea la cantecele de sirenă ale rivalilor. Cu Cesc fără idei și Xavi lent, jocul Barcelonei s-a mutat în ghetele lui Iniesta și apariția sa în zonele medii, acolo unde îl lua cu el și pe Arbeloa, mișcare care însă rămânea fără efect pentru echipa sa.
6. Iniesta este un fenomen în centru și în oricare zonă. Însă, dacă abandonează banda stângă pentru a sări în ajutorul colegilor săi nu reușește decât să aglomereze zona centrală, care sfârșește cu prea multe creiere pe metru pătrat și cu nimeni care să fie decisiv în față.
7. Stiute astea, meci după meci, încă de la acel meci de Cupă din ianuarie 2012, cu tot mai mulți adversari citindu-i jocul Barcelonei, nici jucătorii, nici corpul tehnic nu au reușit să găsească modalitatea de a schimba ceva.
8. Acest Real Madrid are jucătorii ideali pentru a îi rupe schemele Barcelonei. E o echipă rapidă și agresivă, flexibilă și contundentă. Și îl are pe Ozil, un deliciu asiatic, capabil să păstreze balonul exact atât cât e nevoie pentru ca să ajungă și colegii săi în fază. Îi sunt suficiente trei pase pentru a ajunge în careul lui Pinto acolo unde găsește golul ce îi permite să treacă la următoarul nivel din plan: apărare de cinci, cu Di Maria pe dreapta, zonă-tampon în mijloc și cu Barcelona în cușcă.
9. Însă, dacă Barcelona nu mai atacă bine începând din minutul 20, nu o face nici Real Madrid, închisă în 5-4-1, însă cu spații. Nu foarte mari, însă suficiente dacă Barcelona s-ar fi gândit să atace pe benzi și să amețească apărarea rivală. Nu profită gazdele de aceste spații laterale, așa cum nu o fac nici oaspeții în cursele rapide în care îi mai au în față doar e Pique și Puyol.
10. După 30 de minute, e clar că meciul îi aparține Realului. Nu pe tabela de marcaj, ci pe gazon. A reușit să asfixieze Barcelona la fel cum a făcut-o și AC Milan.
11. Real Madrid este o linie defensivă ce se închide bine: Khedira întinde bine pânza de paianjen peste zona centrală, Di Maria arde caloriile pe bandă, Ozil oprește ceasul iar Cristiano e dezlănțuit. Barça nu știe ce să facă și nu știe din cauza unui motiv fundamental: știute fiind toate secretele sale, nu a făcut o următoare mișcare pe care ar fi cerut-o acest meci.
12. DE CE? Poate pentru că antrenorii nu au reușit să deseneze o astfel de mișcare în jocul echipei, poate pentru că jucătorii nu știu să execute o astfel de mișcare, agățați de un stil, care nu a rămas vechi însă are nevoie urgentă de un update. Această Barça nu este nici a lui Guardiola, nici a lui Vilanova, plus că Cesc și Xavi sunt dispăruți în luptă, primul din cauză că nu înțelege ce se vrea de la el, celălalt pentru că simte greutatea vârstei. Și în timp ce discuțiile străbat drumuri sterile ( că Alexis, că Villa ) sau nefaste ( arbitrajele ), echipa duce dorul mâinii de fier a lui Pep sau biciuirea electrică a lui Vilanova.
13. Vrăjit de către sirenele albe, a fost suficient ca Messi să piardă un balon în fața careului advers pentru ca Realul să găsească golul doi, cel care a dictat sentința, gol care lăsa Barça cu moralul și căpitanul la pământ, cu creierul în ceață și cu inima rănită. Harta cu care Real Madrid căuta meciul era adevărată: retragere, cântece de sirenă, învăluire, replică, viteză, efectivitate. De două ori aceeași fază de joc, unu contra unu, și adio meci.
14. Destinul Barcelonei este în mâinile sale, însă în special în capul jucătorilor săi și în următoarea mișcare de stil pe care o va propune corpul tehnic. Dacă vor cădea iar și iar în vrăjile căntate ale sirenelor, meciurile se vor termina precum cel de marți seară. Vor trebui să aleagă între a fi Pep sau Tito, însă nu ce e mai puțin bun dintr-unul sau altul.
Articol scris de către Marti Perarnau, ziarist spaniol, care a avut amabiliatea de a ne acorda permisiunea să ii publicam articole și pe acest blog. ( Articulo escrito por Marti Perarnau, periodista español ).
