STERE ADAMACHE
(17 august 1941 – 9 iulie 1978)
Articol apărut în Almanahul Flacăra 1979.
„Ai auzit, a murit Adamache!“, și vestea s-a răspândit cu iuțeala fulgerului, chiar dacă parcă nimănui nu-i venea să creadă. „Cum a murit?“, întrebau cei care încă nu aflaseră amănuntele. „S-a înecat în Dunăre!“ Apoi, încet-încet, vestea a devenit aproape banală. Oamenii au început să se obișnuiască până și cu ideea că Stere Adamache, până mai ieri adulatul publicului, nu mai există pe acest pământ.
O moarte, mai cu seamă când ea se petrece la vârsta de numai 37 de ani, este fără îndoială ceea ce se cheamă „o dispariție prematură“. Dar oare n-a spus atât de bine cineva (cine oare?!) că un fotbalist moare de două ori în cursul vieții? Prima oară, poate moartea cea mai dureroasă, când părăsește scena fotbalului, când trece din mijlocul stadionului în tribuna sa, laolaltă cu anonimii spectatori și iubitori ai sportului cu balonul rotund, pierzând mult mai repede decât s-ar fi așteptat toate onorurile și semnele de adulație ale publicului, pierzând uneori până și simpatia suporterilor, devenind, cu alte cuvinte, cel mai muritor dintre oameni.
A doua oară, desigur, când își găsește obștescul sfârșit, ca orice ființă pământeană, întreținându-se în ultimii ani ai vieții — să ne mai mirăm oare? — tot cu amintirile tinereții, cu aduceri-aminte din timpurile când publicul îl admira parcă numai pe el, favoritul stadioanelor.
Dar, iată, Stere Adamache a dispărut dintre noi la prea puțin timp de la dispariția lui de pe stadioane, pentru ca acest timp să mai conteze, de parcă pentru el fotbalul ar fi însemnat viața însăși — viață pur și simplu — care, odată încheiată, nimic nu l-ar mai fi putut reține între noi… Lucrurile nu sunt chiar așa departe de adevăr cum poate par! Pentru că viața lui Stere Adamache s-a confundat practic cu timpul pe care el l-a petrecut pe stadion, la antrenament sau la meciuri, iar moartea lui, pe cât de stupidă și de bizară a fost ea, n-a venit decât să pună punct unei uriașe nemulțumiri, unui cert sentiment de frustrare, pornit din necazul unui final de carieră ratat — un final nemeritat, fără îndoială — fiindcă, altfel, ar fi trebuit să creadă că întreaga sa viață n-a fost altceva decât o viață ratată.
Când a fost la Brașov pentru a întregi documentarea poveștii adevărate pe care o veți citi în continuare, reporterul s-a trezit nu o dată felicitat pentru ideea lui, pentru simpla idee de a nu lăsa încă vălul uitării să se aștearnă peste personalitatea aceluia care a fost Stere Adamache. S-a trezit, spre surpriza lui, cu mâinile strânse de oameni pe care nu-i cunoscuse până atunci, dar oameni care se bucurau vizibil pentru fostul lor prieten, în locul fostului lor prieten dispărut.
Mi s-a spus de mai multe ori că n-aș fi făcut decât un act de adevărată justețe, pe care cel despre care aveam să scriu îl merita cu prisosință. „E păcat că s-a sfârșit așa“, ziceau oamenii, „Stere ar fi meritat altceva!“
În fapt, dacă e să ne aducem puțin aminte, vom observa că nu numai Adamache n-a avut parte de o retragere oficială pe măsura uriașelor servicii pe care le-a adus clubului brașovean Steagul Roșu. De aceeași soartă s-au „bucurat“ majoritatea foștilor săi colegi de echipă, astăzi retrași de mai multă vreme de pe terenul de fotbal, cum e cazul lui Jenei sau Györffi, în vreme ce lui Ivăncescu, nu Steagul Roșu, ci Tractorul, unde și-a încheiat cariera de fotbalist, i-a organizat festivitatea de retragere din viața sportivă…
Fără îndoială că o asemenea festivitate ar fi meritat și Adamache, oricâte necazuri ar fi produs el Steagului Roșu! Să nu uităm: Stere Adamache a rămas la Steagul Roșu — ca un adevărat port-drapel al echipei brașovene — mai bine de 13 ani de zile!
Pentru aceste motive, ca și pentru altele, nemărturisite aici, dedicăm aceste rânduri celor care l-au iubit cu adevărat pe Stere Adamache…
S-a născut la 17 august 1941. Îl chema, de fapt, Sterică Adamache, dar vom continua să-i spunem Stere, așa cum îl striga toată lumea. Era gălățean, adică vreau să spun că s-a născut în Galați, fiindcă se legase, desigur, între timp, mai mult de Brașov, în care s-a mutat la nici 22 de ani, decât de orașul de pe Dunăre.
N-a avut o copilărie fericită. Tatăl său a murit pe când Stere avea numai 11 ani. Mama, Iordana, torturată de atâtea griji și de atâția copii, își căuta uneori refugiul dincolo de gardul curții proprii. Stere a fost învățat de mic cu băutura. Mai târziu avea să spună, fiind certat pentru periodicele sale „scăpări”: „Ce vreți de la mine? Eu sunt fiu de podgorean, nu-s ca voi. Eu sunt botezat în vin, nu în apă sfințită!”
Locuind mai spre marginea orașului, lângă aeroport, n-a dus niciodată lipsă de câmp liber pentru joacă. Bineînțeles, fotbal de dimineața până seara. Juca în timp (și la propriu, și la figurat), stoper sau centru-înaintaș. Și mai târziu, când a ajuns în poartă, era de părere că fotbalul se hotărăște numai pe centru, marginile terenului sau ale echipei fiind „de umplutură”!
Într-o zi s-a dus cu băieții de vârsta lui la terenul echipei Dinamo Galați. I s-a dat o pereche de teniși strâmți și un tricou — ținea bine minte, cu alb și roșu. Și-a scris seara numele pe el, cu cretă, și așa a ajuns într-o echipă de pitici.
Curând, mama l-a dat la școala profesională a Șantierului Naval, trecând imediat, desigur fără forme deosebite, la echipa de juniori a Ancorei Galați. Într-un meci (așa cum se întâmplă întotdeauna!), portarul titular s-a accidentat, iar Gogu Ivanov, antrenorul, l-a strigat pe Stere să intre el în poartă, în locul lui Ilie Zile, cel accidentat. Ce s-a mai întâmplat cu Ilie nu mai știe nimeni, dar Stere a rămas de atunci în poartă.
Prin 1958, echipa de seniori a Ancorei, având un meci amical cu formația Metalosport Galați, îl folosește pe Adamache în poartă. Apără foarte bine și, deși încă junior, trece la echipa „mare”. Nu după multă vreme, la Galați se înființează Clubul Sportiv Orășenesc, din care fac parte foștii jucători de la Dinamo, dar și alți câțiva fotbaliști mai buni din oraș, între care și tânărul Adamache.
Ca antrenor este numit Virgil Economu, mare personalitate a fotbalului românesc, fost selecționer unic al echipei naționale. El este cel care-l consacră pe Stere ca portar. Economu văzuse toți marii portari ai Europei și, apoi, era un teoretician desăvârșit, cunoscând jocul de fotbal în toate chichițele sale, deși, lucru curios, nu dăduse niciodată cu piciorul într-o minge!
De la el, Stere a avut de învățat o mulțime de lucruri. Între altele, să nu poarte echipament în culori țipătoare, după teoria că o culoare deschisă atrage ochiul atacantului, care vede portarul și șutează în colțul opus. În fapt, circulau pe atunci tot felul de astfel de teorii — vă mai aduceți aminte, desigur, de cea cu chiloții peste genunchi, ca să nu se vadă fenta…
Dar Virgil Economu avea dreptate dintr-un alt punct de vedere: îmbrăcat în negru, portarul impune respect. Negrul înseamnă respect. Portarul trebuie să fie un jucător foarte serios, ce se cere a fi respectat. Altfel, dispare siguranța!
Tot Economu — „nea Virgil”, cum îi spunea toată lumea (a murit tot în vara lui 1978, cu numai câteva zile înaintea lui Adamache!) — l-a învățat pe Stere să dirijeze apărarea. „Portarul”, spunea, „este jucătorul care vede cel mai bine jocul în teren!” Cu voce tare, care să poată trece peste vuietul tribunei — atribut important al portarului de clasă.
Stere avea calități native foarte bune, se antrena extrem de sârguincios, îi mai trebuia doar puțină știință a jocului. Virgil Economu născocise și o mică șmecherie cu o sfoară — o chestie poate rudimentară, dar foarte practică. „Asta e alfabetul portarului!”, zicea. „Cine nu știe geometrie în poartă, poate să plece acasă!”
Sigur, de atunci încoace s-au născut câteva generații de portari, fără să aibă habar de chestia cu sfoara, dar poate că n-ar fi fost rău s-o cunoască. Se leagă sfoara de cele două bare și se întinde în teren, în unghi ascuțit. Antrenorul ține cu mâna de vârf — acolo ar fi atacantul cu mingea —, iar portarul, în poartă, calculează unghiul optim de parare a șutului. Omul cu sfoara deplasează unghiul spre stânga și spre dreapta, până la linia de fund, un unghi zero.
Este un fel de geometrie plană, dar foarte necesară portarului de fotbal!
După Virgil Economu, Stere a mai lucrat la Galați cu Baratki și cu Costică Marinescu. C.S.O. se afla în Divizia B, luptând pentru promovare în prima divizie. În primul an a promovat Știința Iași, iar în al doilea, Metalul Târgoviște. La Târgoviște (tot Târgoviște, la care vom ajunge spre final!), în meci decisiv pentru promovarea în „A“, echipei din Galați îi era suficient un meci nul pentru a-și păstra primul loc în serie. La pauză, scorul era 1–0 pentru echipa oaspete! Târgoviștenii au egalat, apoi au înscris al doilea gol din 11 metri, cam prin minutul 92! O singură consolare pentru Stere: pe banca de rezerve a Metalului stătea antrenorul Valentin Stănescu, marele său prieten de mai târziu, la Steagul Roșu…
Ajungem în anul 1962. Fotbalul nostru se pregătea pentru Turneul de juniori UEFA, care urma să fie găzduit chiar de România. Antrenorului Gheorghe Ola i se fixase un singur obiectiv: câștigarea primului loc! Atunci, Ola a luat toți tinerii mai talentați din țară, fără să țină prea mult seama de vârsta lor. I-a plăcut Adamache, pentru seriozitatea lui la jocuri, nu la pregătire, pentru talentul lui. Steve avea deja 21 de ani, dar a fost adus imediat la lotul de… juniori.
A intrat astfel în circuitul fotbalului de adevărată performanță, a început să deschidă ochii în lume, observând că jocul acesta cere și foarte multe sacrificii. Se pregătea luni de zile extrem de intens, cu antrenamente cum nu mai făcuse până atunci, câte două pe zi, antrenamente în sala de forță, cu haltere și saci cu nisip, cu cantonamente prelungite și aproape nici măcar o singură zi liberă într-o săptămână de muncă extrem de intensă.
Alături de el sunt acum Suciu (de la Turda), Jamaischi (Fălticeni), Haidu (Sf. Gheorghe), Matei (Iași), Petescu și Băculescu (Timișoara), Pali și Voinea (Ploiești), Gergely (Baia Mare), Pavlovici și Dumitriu II (veniți de la Petroșani), D. Popescu (Pucioasa), Neșu (Cluj), S. Avram (Bacău), Năsturescu (Giurgiu) și încă alții.
Echipa este înscrisă la tradiționalul turneu de juniori de la Viareggio, în Italia, sub numele de… Progresul. Dar, în chiar primul meci (sistem tur-retur), naționala noastră de juniori cade împotriva echipei Internazionale, având toți jucătorii tineri care mai târziu vor face faima Interului: Domenghini, Mazzola, Corso și ceilalți! În primul meci, 3–3; în al doilea, 1–2! Internazionale câștigă turneul din acel an de la Viareggio, dar echipa noastră va triumfa, câteva luni mai târziu, în Turneul UEFA, de la București.
Stere nu va juca însă decât ceva mai mult de o repriză, fiind apoi înlocuit de Luciu, care va apăra până în finală. Adamache fusese, de fapt, titularul echipei, dar în primul meci al reprezentativei noastre (2–2 cu Belgia, pe stadionul Republicii), încasase două goluri pe sub el, iar Ola, poate văzând cât este de nervos, s-a hotărât să-l schimbe, trimițându-l în poartă pe Suciu — ca și pe Dumitriu, de altfel, în linia de atac.
În vara aceluiași an, atât Stere și Suciu, cât și ceilalți foști coechipieri ai naționalei de juniori formează echipa Viitorul, înscrisă în campionatul Diviziei A. Adamache debutează astfel în prima divizie, împreună cu toți ceilalți „tineri minune“ ai echipei proaspăt formate, la 9 septembrie 1962, în meciul Viitorul București – „U“ Cluj, încheiat cu scor alb.
Istoria acestei echipe, atât de mult simpatizate, este de acum cunoscută. După ce a făcut destule victime printre mai vechile divizionare A (6 victorii și 3 meciuri nule din 14 meciuri), Viitorul a fost desființată! Între meciurile remarcabile ale acestei echipe-fantomă se numără și acela cu… Steagul Roșu, formația la care va trece mai târziu Stere, învinsă la București cu scorul fluviu de 7–1!
Putea avea viitor echipa numită Viitorul? Este greu de răspuns astăzi, dar e poate bine să avem în vedere și un experiment mai nou al federației de fotbal, care a înscris, în 1978, două echipe de juniori într-o serie a Diviziei C. Ele ocupă locuri din subsolul clasamentului. Și este vorba de Divizia C, nu de prima divizie!!
Când s-a desființat Viitorul, Suciu, Petescu, Sorin Avram și Pavlovici au plecat la Steaua, Haidu și Gergely la Dinamo, Dumitru Popescu la Progresul, Dumitriu și Jamaischi la Rapid, Neșu la Universitatea Cluj, Pali la Petrolul și așa mai departe. Adamache a ajuns la Brașov — dar și asta este o poveste interesantă.
La Galați, Siderurgistul se afla, în fine, pe primul loc al seriei după meciurile turului, așteptând o promovare care, de altfel, avea să se împlinească în vara anului 1963. Stere își mărturisise însă intenția de a juca la Steaua și formele erau ca și perfectate.
Într-o noapte, la București, apare însă fostul antrenor al Steagului Roșu, regretatul Silviu Ploeșteanu, care insistă ca Stere să vină la Brașov. Nu știm ce i-o fi spus Proeșteanu lui Adamache, cum l-o fi convins, dar fapt este că Stere s-a urcat în acea noapte în „Volga“ neagră venită de la Brașov, pe nesimțite de nimeni, luându-și cu el cele două valize cu lucruri și, poate, regretul de a fi părăsit o echipă care începea să semene a familie.
Așa a ajuns Stere la Brașov, fiindcă îi făcuse foarte bună impresie bătrânului Ploeșteanu, și așa l-a luat Steaua pe Suciu, în locul lui Adamache.
La Steagul Roșu, titularul porții era C. Ghiță, actualul arbitru de fotbal. Stere n-a apucat să joace în primăvara anului 1963 decât 9 meciuri, în majoritatea intrând după pauză în joc, dar Silviu Ploeșteanu simțise că Ghiță nu mai făcea față și-l pregătea în liniște pe Stere.
Iar când Ghiță a luat un gol de la vreo 40 de metri, de la Tătaru, în meciul Steagul Roșu — Steaua, Adamache devine titular de drept și de fapt.
Foștii lui colegi de echipă vorbesc astăzi toți în același fel, adică numai în cuvinte foarte bune despre felul în care se antrena Adamache, venit la Brașov cu destulă „firmă“, dar fiind nevoit să muncească încă multă vreme pentru a câștiga simpatia publicului și încrederea echipei.
„Silviu Ploeșteanu i-a fost ca un părinte“, spune astăzi fostul său coechipier Iuliu Jenei, de care Stere a fost legat până în clipa morții de o mare prietenie, întregită printr-o aceeași mare prietenie între soțiile celor doi jucători.
„Când a venit la noi, mulți l-au privit cu neîncredere. După ce Ghiță s-a retras, în concurență cu Mache — așa îi spuneam noi lui Adamache — s-au aflat portarii Liebhardt și Carol Haidu, ultimul la fel de talentat ca Stere. În cele din urmă, Haidu a plecat la Steaua, iar Stere a rămas titular, dovedind tot mai multă constanță, sobrietate în joc, o alură cu adevărat de mare portar, cu care impresiona pe toată lumea.
Eu, ca stoper al Steagului Roșu, am jucat mai bine de 10 ani de zile cu el în spate, meci de meci. Când nu-l simțeam în poartă, când lipsea deci de pe teren, parcă nu mai aveam aceeași siguranță în joc. Nici eu, nici ceilalți jucători din apărare. Am avut o linie de fund dintre cele mai bune din întreaga divizie. Vă mai aduceți aminte: Adamache, Anghelini (sau Ivăncescu), Jenei, M. Olteanu, Rusu. În fața noastră jucau Pescaru, Cadar, Balint… Au fost meciuri când puteam să jucăm și o zi întreagă și n-am fi primit gol!
Îmi aduc aminte de un meci la Arad. U.T.A. era în formă mare. Broșovschi, Domide și toți ceilalți ne înghesuiseră rău în careul nostru, iar la poarta lui Stere era un adevărat bombardament. Dar Mache era într-o zi în care nimeni nu i-ar fi putut da gol. La un moment dat, după ce Stere a scos o altă minge de la „păianjen“, Domide a exclamat: «Să-l ia dracu’ pe ăsta, eu nici nu mai trag la poartă!»
Spre finalul meciului, U.T.A. bagă în teren un puști, un debutant îmi pare. Primește o minge și trage la poartă de la vreo 30 de metri. Toți au început să strige la el: «Ce mă, ai înnebunit? Noi nu putem să-i dăm gol de la 5 metri și tu tragi de la 30?!»
În ziarul de a doua zi, jucătorii de la „Steagul“ au primit numai note de 6 și 7. Stere a luat nota 10!“
După mulți, Stere Adamache era un pedant: îmbrăcat întotdeauna la costum — de preferință bleu-închis — cămașă albă, cravată la gât. Pantofii, întotdeauna lustruiți, străluceau.
După cum se știe, echipamentul de fotbal se spală de fiecare dată, după meci, la spălătoria clubului. Dar Stere nu se mulțumea numai cu atât. De multe ori, în cantonament fiind, se apuca și-și spăla de unul singur, încă o dată, tricoul lui de portar, la fel și chiloții, jambierele, ba chiar și șireturile de la ghete le freca cu apă și săpun, până deveneau imaculate. Ținea extrem de mult la impresia pe care o lăsa pe teren.
A jucat în total exact 253 de partide în prima divizie, dintre care numai 5 pentru Viitorul, restul pentru Steagul Roșu…
Iată care este părerea lui Csaba Györffi, fosta extremă stângă a echipei brașovene, despre Adamache: „Stere era, în primul rând, un meseriaș al fotbalului. Trăia pentru fotbal! Pentru el, își dădea sufletul, își dădea tot ce avea. Adamache n-ar fi intrat la un antrenament dacă nu era în stare să scoată tot din el. Mai bine rămânea pe margine. Și nu era meci la care să nu se „omoare”, să apere „pe lupte”, cum spunem noi. Îmi aduc aminte de un meci jucat la Craiova, cu Universitatea. Echipa lui Oblemenco era atunci pe primul loc și mai erau doar câteva etape până la sfârșitul campionatului. Noi, însă, nu stăteam prea bine și ne-am gândit să-i rugăm pe craioveni să fie mai miloși, să nu ne bată așa de tare și, poate, să ne lase să luăm și noi un punct!
– „Poate ați înnebunit”, ne-a spus Oblemenco, „azi vă dăm cel puțin patru!”
Era anul în care Craiova mergea nemaipomenit, învinsese la București pe Steaua cu 6–2 și pe Rapid cu 6–1, și nimeni nu părea că poate să le stea în cale pentru cucerirea titlului de campioni.
Numai că Adamache n-a fost de aceeași părere! Cum a început meciul, noi am marcat un gol prin Mateescu, apoi Stere a început să-și facă numărul. Aproape 40.000 de olteni priveau uluiți pe „Centralul” craiovean și nu le venea să creadă. Stere a scos absolut tot. Și șuturi de la 6 metri spre vinclu, trase de Oblemenco cu toată forța! A fost un adevărat bombardament. Au tras Bălan, Oblemenco, Deselnicu, Țarălungă, Marcu, Niță, ba chiar și fundașii și mijlocașii: Strîmbeanu, Sameș, Bădin, Velea – veniți în careul nostru pentru golul egalării. Stere prindea minge după minge și le mai făcea și cu tifla craiovenilor!
De câteva ori ne și întorsesem cu spatele la poartă, fiindcă văzusem mingea în gol… Numai că Stere apărea iarăși, ca prin minune, și, cu palma, împingea balonul în corner! Lovitura de colț tot el o prindea, deasupra tuturor…
În final, ajunseseră craiovenii să ne roage să le dăm un punct, fiindcă altfel pierdeau campionatul, dar meciul s-a terminat cu scorul de 1–0 pentru Steagul Roșu!”
Dar n-a fost întotdeauna așa. Cu Adamache în poartă (înlocuit uneori cu Haidu, apoi cu Papuc), Steagul Roșu a ocupat locul 6 în campionatul 1962–63, tot 6 în 1963–64, apoi locul 4 în 1964–65 (după Dinamo, campioană al patrulea an consecutiv, Rapid și Steaua), locul 5 în 1965–66 (dar la numai un punct de locul al treilea, ocupat de Dinamo), locul 7 în 1966–67 — deci, în general, locuri din partea de sus a clasamentului primei divizii de fotbal a țării.
În campionatul 1967–68 însă, Steagul Roșu ocupă ultimul loc în clasament, al 14-lea, cu numai 21 de puncte din 26 de partide! Căderea e prea spectaculoasă pentru a nu fi cauzată de un adevărat accident — iar accidentul se numește în primul rând… Stere Adamache. Mai cu seamă spre sfârșitul campionatului, Stere apără din ce în ce mai slab, primind goluri pe care, altfel, nici nu s-ar fi putut concepe să le primească. Lipsește tot mai des de la antrenamente. Brașovul întreg e la curent cu ultimele sale aventuri. Cineva l-a văzut amețit într-o bodegă, aruncând cu bancnote de o sută în lături, scoase mototolite din buzunare. Un altul l-a găsit într-o dimineață fără haină — și-o pierduse, se părea, într-o aventură galantă, sfârșită penibil. Papuc apără tot mai des poarta Steagului Roșu. Cariera lui Adamache pare să se apropie de sfârșit.
În vară are loc barajul pentru promovarea în prima divizie (după sistemul adoptat în acel an: baraj de patru echipe — ultimele două din „A“, plus câștigătoarele celor două serii de „B“). Steagul Roșu câștigă cu 2–0 în fața Politehnicii Galați, dar face numai 1–1 cu Crișul și pierde cu 0–3 în fața Progresului, cealaltă candidată la retrogradare. În cele trei meciuri, Stere nu apără decât câteva minute, în ultimul joc, după scorul de 0–3. Rămâne în Divizia A Progresul și promovează Oradea.
S-a sfârșit cariera lui Adamache? La numai 27 de ani, el are tot ce este nevoie pentru a se numi un fotbalist terminat. Clubul începe, de altfel, să se gândească să-l „mărite“ cu o altă echipă — oricare ar fi fost ea, numai să fie în stare să mijlocească o sumă de bani…
În toamna anului 1968, la Brașov se petrece însă o schimbare care va avea o importanță covârșitoare pentru viața lui Stere Adamache. Sosește ca antrenor al Steagului Roșu „bătrânul lup“ Valentin Stănescu, care promite revenirea în prima divizie.
„Când am ajuns la Brașov — ni se destăinuie astăzi V. Stănescu — pe Stere Adamache l-am găsit bolnav grav. La club, în oraș, cu toții erau dispuși să scape cât mai repede de el. M-am gândit să-i întind o mână. «Să mai încercăm», am spus în fața conducerii locale. «Dați-mi și mie voie să încerc cu el, măcar un an de zile.» După un an de zile, Stere apăra în echipa națională. Dar se antrena fantastic. Eu n-am mai văzut așa ceva până acum. Când îi trăgeam la poartă, nu se lăsa până nu obosea și trebuia să-l las eu în pace. Era așa, cum să-ți spun, ori eu, ori tu — care pe care! Un mare sufletist, ce mai!
Cu băutura am rezolvat simplu. De exemplu, a doua zi era luni, zi după meci, și deci zi liberă pentru fotbaliști. «Mă, îi spuneam, mâine să bei 5 kile de vin!» «Nu pot, nea Tinele», zicea, «nu pot mai mult de două!» «Nu mă, tu să faci cum îți spun eu — beam!! Dar să știi că marți, la antrenament, o să te omor!» Și s-a potolit Stere.
Sau îi spuneam, în ajun de meci: «Mă, Stere, am mare teamă de cutare (vreunul din echipă, n-are importanță cine), mi-e frică să nu facă vreo prostie tocmai acum! Te-aș ruga pe tine să te ții de el, să nu-l lași să facă vreun pocinog, că altfel mâncăm bătaie.» Și Stere al meu nu-i scăpa din ochi nici o singură clipă, păzindu-l ca nu cumva să calce strâmb. Iar eu, de fapt, rezolvam prostește problema cu el!“
Astfel au urmat cei mai frumoși ani din viața lui Adamache. Nu-i mai puțin adevărat că tot atunci s-a căsătorit. Fata, Elena Ivanov, de fel din comuna Crișan, sat de pescari aflat în plină Deltă, fată suplă, cuminte și crescută în spiritul muncii, i-a adus multă liniște în viață, i-a ordonat casa și sufletul, l-a ajutat enorm să se maturizeze. Nici n-ar fi meritat Stere o asemenea fată, spun cei care n-au fost în stare să-i cunoască sufletul și inima cea mare. S-au mai certat din când în când, fiindcă Stere tot mai sărea calul câteodată — mult mai rar, e adevărat — dar soția sa a născut un băiat, apoi și o fată, iar pentru Adamache: cuvântul „familie” a început să însemne într-adevăr ceva — ba chiar ceva important, pentru care ar fi fost în stare să facă orice sacrificiu. În campionatul care a urmat, 1968–1969, deși echipa brașoveană a început toamna cu două înfrângeri pe teren propriu (cu Oțelul Galați și Poiana Câmpina), Steagul Roșu avea să încheie meciurile din Divizia B cu un avans de 6 puncte față de principala sa urmăritoare, Politehnica Galați. Din 30 de meciuri, Papuc a apărat în 16, iar Adamache în 14.
Începând însă din toamna anului următor, 1969, Stere devine de neînlocuit. Timp de patru ani, din 1969 până în 1973, Adamache a apărat poarta Steagului Roșu în 119 meciuri de campionat dintr-un total de 120 (!!). A lipsit, așadar, doar într-o singură etapă, în mai 1971, la Arad (1–3 cu UTA, când a apărat Alba). Nu mai vorbim de meciurile din Cupă, de cele amicale și așa mai departe…
Dar trebuie să vorbim despre meciurile internaționale, pentru că Valentin Stănescu reușise într-adevăr să-i deschidă drumul spre vârful performanței în fotbal: echipa națională. Adamache mai fusese, e adevărat, chemat de câteva ori la lotul reprezentativ, prima dată în noiembrie 1967, pentru un meci la București cu selecționata de tineret a orașului São Paulo. L-a înlocuit la pauză pe Coman, iar meciul s-a terminat 1–1.
În iarna aceluiași an, pleacă cu lotul într-un turneu în America de Sud, apărând alternativ cu Coman în meciurile cu câteva echipe de club din Brazilia și Ecuador. În ceea ce privește jocurile oficiale, avea la activ doar o prezență în echipa reprezentativă B, într-un meci disputat la Craiova (2–2 cu Polonia B), când l-a înlocuit spre final pe Mihai Ionescu.
În 1968 și 1969, nici nu se mai punea problema convocării la lotul național — poarta era disputată între Coman și Gornea, până în momentul apariției lui Răducanu, cel care va apăra și la Lausanne (1–0 cu Elveția, mai 1969), meci decisiv pentru calificarea la Campionatul Mondial din Mexic.
Așa cum am văzut, în octombrie 1968, la Brașov vine Valentin Stănescu, care cere un an pentru Adamache. Exact un an mai târziu, în octombrie 1969, Stere joacă în poarta echipei olimpice, la Varșovia (2–1 cu „olimpicii” polonezi), și în aceeași toamnă apare în meciurile amicale ale lotului național, între care și cel cu Vojvodina Novi Sad (4–1, la București, când îl înlocuiește pe Răducanu).
Luna ianuarie a anului 1970 îl găsește în turneu cu lotul olimpic, tocmai în îndepărtatul continent australian, împreună cu Pescaru, Ivăncescu (ar fi trebuit să meargă și Györffi, al patrulea brașovean, dar el a fost reținut pentru lotul A), Popovici, Bădin, Angelescu, Antonescu, Both, Anca, Grozea, Tătaru, Oblemenco, Kalló, Tufan și Oprea. Antrenor fusese desemnat Virgil Mărdărescu.
După două „încălziri” la Tel Aviv (2–1 și 1–0 cu reprezentativa Israelului), olimpicii noștri străbat victorioși Australia, obținând șapte victorii în tot atâtea meciuri.
Între timp, prima reprezentativă era în America de Sud, iar Răducanu părea titular indiscutabil… Totuși, pe 28 aprilie 1970, Adamache debutează într-un meci pentru echipa națională, intrând la pauză în locul lui Răducanu, marele său rival, în partida amicală Franța – România, disputată la Reims (2–0 pentru francezi, ambele goluri marcate în prima repriză!).
Urmează un alt amical de pregătire, de data aceasta ca titular din primul minut: România – Iugoslavia (0–0), la București. Apoi vine plecarea spre Guadalajara, Mexic. Ajunsă cu trei săptămâni înaintea debutului Campionatului Mondial din 1970, echipa României își pregătește aclimatizarea și își definitivează formația.
În primele două meciuri amicale apără Răducanu, Stere îl înlocuiește la meciul cu Atlas (2–2), apoi apără Gornea (cu FC Guadalajara), din nou Răducanu (cu FC Oro), înlocuit la pauză de Stere. Este ziua de 28 mai.
Cinci zile mai târziu, pe 2 iunie, are loc primul meci oficial, cel cu Anglia. Răducanu are o „sincopă” în pregătire, iar Angelo Niculescu ia o decizie pentru care va fi aspru criticat mai târziu. La 2 iunie, pe stadionul din Guadalajara, Angelo Niculescu îl trimite în teren pe Adamache, ca titular al echipei naționale.
Stere are 29 de ani, dar – uimitor – este primul său meci oficial la nivelul echipelor reprezentative!
Ce s-a întâmplat mai departe e deja bine cunoscut. Englezii au câștigat cu 1–0, printr-un gol marcat de Hurst, dintr-un unghi foarte închis. Stere a ieșit să-i micșoreze unghiul (vă mai amintiți de povestea cu sfoara?!), dar atacantul englez a șutat rapid, fără prelungire, iar balonul a trecut printre picioarele lui Adamache și a intrat în poarta României…
Ar fi putut Răducanu face mai mult în acel meci? Întrebarea rămâne, desigur, fără răspuns — mai ales că Angelo Niculescu, așa cum avea să declare ani mai târziu, nu și-a regretat niciodată decizia de la Guadalajara.
Au urmat meciurile cu Cehoslovacia (splendidă victorie românească, 2–1) și cu Brazilia. Primul gol al brazilienilor a fost înscris de Pelé, după ce lovitura liberă a fost repetată, la cererea arbitrului. „Zidul” nostru a făcut greșeala de a-l primi între jucători pe Rivelino. Brazilianul l-a împins ușor, chiar în momentul șutului, pe Dumitru, s-a ferit și el, iar mingea a trecut chiar pe lângă ei, oprindu-se în plasă. La al doilea gol, Paulo Cezar a driblat pe toată lumea, l-a scos și pe Stere din poartă, ca la hochei, apoi a centrat în fața porții. Trei brazilieni se aflau deja acolo, și 2–0.
Adamache ridică mâna, semn văzut de tot stadionul, cerând să iasă din teren! Nervii îi cedaseră. Este minutul 28 al partidei și în poartă intră Răducanu, portarul care avea să aibă totul… Astfel, „domnia Răducanu“ reîncepe, durând fără contracandidați până în iunie 1972, când, la București, într-un meci amical cu selecționata Italiei (scor 3–3), Stere joacă din nou titular, „marele Rică“ fiind accidentat. Dar se scurseseră doi ani de zile, iar Adamache avea acum 31…
În noiembrie al aceluiași an, 1972, Stere joacă ultimul său meci în echipa națională, contra reprezentativei Albaniei, la București (2–0, meci în preliminariile C.M. 1974). După ce Valentin Stănescu devine antrenorul „naționalei”, Adamache este chemat pentru un turneu de pregătire în Franța și Spania, dar nu joacă decât o singură partidă, la Sevilla (februarie 1973). Stere avea deja 32 de ani, iar Răducanu părea mai bun ca oricând.
Lui Adamache îi trebuiseră șase ani de prezență în preajma echipei naționale pentru a aduna 7 selecții! Dar, să nu uităm, el a fost portarul titular al echipei naționale la cea mai prestigioasă participare a fotbalului românesc: turneul final al C.M. 1970…
Pentru acest motiv, dar și pentru multe altele, Stere Adamache a fost proclamat de către cei mai mulți dintre iubitorii fotbalului drept cel mai valoros jucător al Brașovului, un adevărat portar-fanion al echipei Întreprinderii de Autocamioane. Nici Năftănăilă, și el decedat tragic, nici Jenei, nici mai „bătrânii” Campo, Seredai sau Gane, nici măcar Pescaru, care încă joacă astăzi, nu s-au bucurat, în cursul carierei sportive, de o asemenea faimă, de un asemenea renume național, de o iubire atât de mare din partea publicului.
Se știe că, pentru echipa națională vest-germană, campioană a lumii în 1954, dar și foarte valoroasă formație continentală după aceea, cele mai frecvente încurajări ale suporterilor erau prelungitele „Uwe, Uwe!”, după exemplul adevăratului luptător Uwe Seeler. Ei bine, la Brașov, nu o dată spectatorii au încurajat Steagul Roșu scandând pur și simplu „A-da-ma-che, A-da-ma-che!”, ca o deplină recunoaștere a celui mai valoros jucător al formației brașovene, în care Stere a jucat mai bine de 13 ani.
Oferte, ce-i drept, a avut destule — ba chiar și foarte tentante. Când a fost în Grecia, a fost botezat pe loc „Adamachis” și curtat pentru una dintre formațiile elene. Ce-i interesant, spun coechipierii lui, e că Stere chiar avea ceva rude în Grecia, dar transferul dorit nu s-a putut perfecta, așa cum și oferta din R.F.G. a căzut, clubul și federația opunându-se. Pentru ca, mai târziu — zic cei care l-au iubit — Steagul Roșu să-l arunce ca pe o măsea stricată. Dar asta e o altă poveste, care va veni mai târziu…
În anul 1971, când Adamache avea totuși 30 de ani, Dinamo a făcut presiuni importante pentru a-l legitima și, desigur, în cazul în speță, nimeni nu s-ar mai fi putut opune. Cel mult Stere, care n-a vrut în ruptul capului să părăsească Brașovul, nici măcar la insistențele soției, care întrevăzuse, prin mutarea la București, un alt viitor și, poate, un alt sfârșit al istoriei pe care o citiți astăzi.
Când Steagul Roșu a jucat la Barcelona, în competiția numită pe atunci Cupa Orașelor Târguri, împotriva lui Espanol, deși gazdele au învins oarecum confortabil, la două goluri diferență, ziarele au scris a doua zi că „de la Zamora încoace, nimeni în afara lui Adamache n-a mai apărat așa!”. Stere s-a și fotografiat cu marele Ricardo, venit să-l felicite pentru partida reușită la Barcelona.
Dar, dintr-o grozavă ironie a sorții, după ce Steagul Roșu izbutise să remonteze handicapul la Brașov, în al treilea meci (disputat după două zile, tot la Brașov, așa cum stipula regulamentul la acea vreme), cel care avea să încline balanța victoriei — și deci a calificării în turul superior — a fost… Adamache, care a greșit copilărește la unicul gol al partidei.
De fapt, povestesc colegii lui, șutul înaintașului spaniol fusese destul de anemic. Stere s-a îndreptat sigur spre minge, ridicând în același timp capul, pentru a vedea terenul și deci jucătorul brașovean cel mai bine demarcat, căruia să-i arunce balonul. Mingea i-a jucat însă o festă, strecurându-i-se printre palme în plasă! O catastrofă cum se poate întâmpla numai în fotbal…
STERE ADAMACHE:
FINAL DE CARIERĂ, FINAL DE VIAȚĂ…
În campionatul 1973–74, când Steagul Roșu, acum cu Nicolae Proca la cârmă, avea să termine pe locul al 3-lea în clasamentul final (care conținea 18 echipe începând cu acea ediție), Adamache joacă primele 10 partide la rând, până la jocul CSM Reșița – Steagul Roșu 2–0, când în poartă intră Purcaru, practic un debutant în prima divizie.
Adamache, acum rezervă, mai apare tocmai în etapa a 28-a, la Petroșani, la scorul de 2–0 pentru Jiul. Sincopa lui Stere era din nou evidentă, mai cu seamă că antrenorul Proca îl prefera de departe pe Purcaru, mai tânăr și destul de talentat – chiar dacă acesta se va dovedi, cu trecerea anilor, un jucător de joc împăcat cu disciplina de echipă.
În vara care urmează, Purcaru fuge însă la Craiova, fără dezlegare din partea clubului (dar cu… carantină, după vechiul regulament de transferări), iar Stere redevine titular, avându-l rezervă pe Clipa.
În a doua etapă a noului campionat, 1974–75, Adamache apără senzațional la Arad (primind acea notă de 10 despre care am amintit mai devreme), după un meci în care cronicarul Sportului scrie că „egalul obținut la Arad este egalul lui Adamache”.
După câteva etape, echipa brașoveană joacă la Reșița, gazdele înving printr-un gol marcat de Bora în minutul 88, și Stere ia nota 9! La fel se întâmplă la Constanța (gol în minutul 70, notă 9) și chiar și la București, în ultima etapă a turului (0–1 cu Dinamo, gol Dinu, Stere fiind surprins de traiectoria șutului).
În aceeași toamnă au avut loc și meciurile din Cupa UEFA. Amintiți-vă de acea fantastică partidă de la Brașov, cu Beșiktaș Istanbul, când oaspeții (învingători cu 2–0 în tur) mențin scorul alb până în minutul 87. Cadar marchează în minutul amintit, apoi Șerbănoiu un minut mai târziu și, tot el, în minutul 90! La 3–0, scor la care Beșiktaș era eliminată din competiție, antrenorul turc Turei Metin își smulgea părul din cap.
Dar, într-un fel, victoria împotriva formației din Turcia a fost de rău augur pentru echipa brașoveană. În turul următor, Steagul Roșu e obligată să înfrunte puternica echipă vest-germană Hamburger SV. În primul meci, cu 0–2 la pauză și 0–3 în minutul 50, Proca are nefericita idee de a-l înlocui pe Adamache cu Clipa. Stere parase până atunci cel puțin alte trei goluri, iar Clipa va primi încă cinci.
Cu 0–8 în primul meci, Steagul Roșu devine o echipă complet debusolată, care pierde și returul (1–2), dar și câteva meciuri importante de campionat, ajungând în finalul turului pe locul al 13-lea.
În iarna anului 1975, antrenorul Nicolae Proca ia o hotărâre stranie: îl trimite pe Adamache să joace la Metrom, în Divizia B, și își scuză gestul prin mult-discutata viață nesportivă pe care o ducea Adamache, de duminică seara până marți dimineața — singurele lui zile în care se simțea cu adevărat liber, scăpat de consemne și constrângeri.
Liber să se oprească pe stradă și să vorbească ore în șir cu oricine îl ținea de vorbă – șofer sau profesor universitar, fără preferință. Liber să bea o „tărie” împreună cu muncitorii de la „Steagul” sau de la „Tractorul”, dator parcă în fața lui însuși să se distreze după cum îi plăcea sau cum îl ducea capul, precum cel mai simplu dintre muritori.
Joacă astfel la Metrom, într-o echipă tânără și fără prea multă experiență, intră acum în fiecare zi în secția din care a făcut întotdeauna parte, având numărul 540, de presaj-matrițe, a Întreprinderii de Autocamioane, muncind de altfel destul de bine acolo, cot la cot cu ceilalți muncitori.
În primul meci din returul campionatului, Steagul Roșu (cu Clipa în poartă) pierde chiar pe teren propriu în fața Sportului Studențesc, printr-un gol marcat de Leșeanu. Urmează câteva rezultate mai bune (1–1 la Galați, 2–0 cu UTA, 0–0 la Cluj-Napoca cu CFR, 4–1 cu FCM Reșița, 0–1 la București cu Steaua), dar și 0–1 la Brașov, în fața echipei FC Constanța.
Clipa apără astfel 12 etape la rând — dar, iată, în a 13-a etapă, Stere e rechemat la Steagul Roșu pentru a scoate echipa din impas. Adamache apără la Timișoara (2–2 cu „Poli”), într-un meci în care gazdele, autoare a 20 de șuturi la poartă, egalează abia în ultimul minut, prin Giuchici!
După un 0–0 cu „U” Cluj-Napoca la Brașov, urmează 1–0 cu FC Argeș și 0–1 la Râmnicu Vâlcea, duminică în care Politehnica Iași câștigă în mod cu totul surprinzător la București (2–1 cu Dinamo!?), rezultat care îi va aduce salvarea, in extremis, de la retrogradare.
În ultima etapă, Steagul Roșu învinge și ea Dinamo cu același scor, la Brașov, dar va retrograda în Divizia secundă, cu toate că — probabil pentru întâia oară în fotbalul nostru! — avea un golaveraj pozitiv: 39–30. Cu 31 de puncte, „Steagul“ termină campionatul pe locul 16, la un punct distanță de ultimele echipe „salvate“ (C.F.R. și Jiul) și la numai două puncte de locul 9, ocupat de Olimpia Satu Mare (golaveraj 38–44). În același campionat, Politehnica Iași primise 56 de goluri, Chimia – 54, iar Galațiul – 65. D-ale fotbalului nostru… Meciul cu Dinamo, la Brașov, avea să fie ultimul în prima divizie pentru Stere Adamache. Al 253-lea.
Între timp, Steagul Roșu se despărțise de antrenorul Proca, iar fostul dinamovist Traian Ivănescu, odată numit la conducerea echipei, a avut ideea să-l aducă înapoi și pe Adamache.
Pentru echipa brașoveană, cu Ivănescu la cârmă, reîncepe astfel calvarul luptei din divizia secundă pentru promovare. Deși pornită ca favorită, echipa lui Adamache întâlnește un adversar oarecum neașteptat în disputa pentru primul loc: C.S. Târgoviște. Cap la cap în cea mai mare parte a campionatului, brașovenii și târgoviștenii urmează să se întâlnească într-un meci decisiv pentru promovare, la Târgoviște. Desigur, prima șansă este de partea gazdelor, dar suporterii brașoveni nu pot să nu spere într-o minune, săvârșită, printre alții, și de Stere Adamache!
În ziua meciului, stadionul din Târgoviște este arhiplin, cu oameni cățărați pe casele din împrejurimi, prin copaci, pe garduri – peste tot pe unde s-ar fi putut arunca măcar un ochi spre terenul de joc. Partida se anunța echilibrată, cu atât mai mult cu cât experiența de joc era, fără îndoială, de partea jucătorilor brașoveni. Numai că, după noi, factorul decisiv în soarta partidei a fost antrenorul lui C.S. Târgoviște: Nicolae Proca!
Ex-brașoveanul era un cunoscător perfect al echipei brașovene și, mai ales, al slăbiciunilor ei… Proca nu s-a dat în lături de la a exploata toate punctele slabe ale fostei sale echipe. Îl cunoștea foarte bine pe Adamache. Îi cunoștea la fel de bine pe Pescaru, pe Györffi, pe toți ceilalți. Știa, de exemplu, că Adamache era foarte greu de învins pe teren, dar mult mai ușor de destabilizat… în afara lui.
Așa se face, probabil, că tocmai în săptămâna premergătoare meciului cel mare, în viața lui Stere apare o femeie cu morală îndoielnică și, pe deasupra, plină de bani, gata să cheltuiască oricât pentru a-l vedea pe portarul Steagului Roșu „fericit“. Și Stere uită de meciul cu C.S. Târgoviște, chefuiește zile întregi, nu se antrenează deloc cum trebuie.
În preziua meciului, Steagul Roșu trebuie să ia o hotărâre majoră: cu sau fără Adamache?! Să-l lăsăm pe Iuliu Jenei să povestească:
„Toți jucătorii, fără excepție, au fost de părere să apere Stere! În el aveau mare încredere, și-apoi mai avusese el aventuri cam la fel, dar totul ieșise bine. Mi-aduc aminte de un meci disputat la Iași, cu C.S.M.S. – Stere dispăruse de-o săptămână. L-am găsit abia vineri seara, când trebuia să plecăm la Iași. A dormit tot drumul. A doua zi a făcut o baie fierbinte, apoi iar a dormit. Când a început meciul, mingile zburau pe lângă el de parcă ar fi fost păsărele! Au dat ieșenii și vreo trei bare, iar Stere îmi striga: «Ai văzut, Cucuie – așa îmi zicea el mie – am scos-o și p’asta!» În a doua repriză însă și-a revenit. De unde până atunci stătuse ca lemnul în poartă, acum apăra fenomenal, de parcă abia se născuse! La C.S.M.S. jucau Moldoveanu, Lupulescu, Cuperman, Marica, Simionaș – numai sufleri foarte buni. A fost însă imposibil să-i dea cineva gol în ziua aceea lui Adamache… Băieții își aminteau cu toții de meciul cu pricina, ca și de altele, așa încât au fost de acord să joace cu Stere, cum se întâmplase întotdeauna, chiar dacă îl găseam miercuri, sau joi, sau chiar vineri!“
La Târgoviște însă n-a mai fost la fel de plăcut! Steagul Roșu a fost zdrobit, suferind o înfrângere catastrofală. Adamache a încasat, unul după altul, șapte goluri – unele chiar și de la 20 de metri! După meci, toți au dat vina pe Stere. Dar a fost oare doar el de vină? În echipa brașoveană au lipsit câțiva titulari. Lucru pe care mulți l-au uitat. Apoi, Proca, știindu-l pe Hîrlab cât este de irascibil, a pus un om lângă el să-l enerveze, să-l șicaneze, să-l șuiere din când în când, până ce brașoveanul și-a ieșit din pepeni și a lovit fără balon. Eliminare!
La 0–2, Pescaru a plecat deodată în față, dorind să încerce egalarea… Dar a lăsat apărarea descoperită, lui Adamache nerămânându-i de făcut altceva decât să scoată balon după balon din plasă. Așa a ajuns Stere Adamache un fel de „caz Dreyfus“, cum se exprima atât de bine Iuliu Jenei! Cineva, cu alte cuvinte, trebuia să fie vinovat…
La Brașov s-a deschis o anchetă, dar ea s-a stins repede, cineva afirmând limpede: „Și ce-am demonstra? Că n-o să-și piardă tot orașul vremea cu așa ceva.” Nimeni nu a mai întrebat-o pe cetățeanca numită Stella Grumăzescu, recomandată de cartea de vizită drept „dipl. ing.” și lucrând la CITMA Brașov, ce a fost adevărat cu privire la legătura cu Stere Adamache, care a fost rolul ei pentru meciul de la Târgoviște — și astfel acuzațiile au rămas, au crescut și mai mult în dimensiuni, s-au transformat câteodată în calomnii.
Stere a fost la un pas de desfacerea contractului de muncă. A terminat definitiv cu fotbalul, dar acum parcă întreg orașul era împotriva lui, toți îl priveau cu suspiciune, nimeni nu mai părea dispus să-i acorde vreun merit în fotbalul brașovean, pe care-l servise mai bine de 13 ani. Strigau după el copiii pe stradă, la fabrică veneau oameni din alte secții și se uitau la el de parcă nu l-ar mai fi văzut vreodată!
Era un lucru practic de nesuportat, un adevărat calvar. De fapt, cel mai rău îl durea că părăsise fotbalul pe ușa din dos, rotindu-și astfel parcă întreaga viață, întrucât pentru el, fără îndoială, fotbalul și viața au însemnat aproape același lucru…
STERE ADAMACHE: EPILOG
Între timp, trecând totuși doi ani, lumea începuse oarecum să uite până și ultimul eveniment al carierei sportive a lui Adamache. La un moment dat, antrenorul Teașcă părea hotărât să-l cheme din nou la echipă pe Adamache, așa cum făcuse și cu Györffi („N-am uitat de Târgoviște decât după ce m-a adus neamțu înapoi!“), dar a fost sfătuit să se răzgândească.
Adamache a antrenat, o vreme, o echipă de copii, apoi a dat bir cu fugiții. Juca însă fotbal la uzină, în campionatul inter-secții, ca și într-o echipă de „bătrâni“, alcătuită de unul dintre mulții lui prieteni, pe nume Mircea Spinu. Punea suflet până și în meciurile acelea amicale, plonjând peste smocurile de iarbă sau pe pământ bătut, pentru… stăruință, cu aceeași dăruire cu care o făcuse pentru echipa națională pe gazonul impecabil al Guadalajarei.
În iulie a luat concediu de odihnă, hotărând să plece cu soția și copiii la Crișan, în Deltă, la socri. Iată ce își aduce aminte Elena Adamache, soția celui dispărut:
„Am plecat în 4 iulie spre Deltă, am dormit o noapte la Galați, apoi am mers cu «Pescărușul» până la Crișan, la părinții mei. Era o vreme minunată. Vineri ne-am sculat devreme, iar Stere a plecat să facă o baie înainte de micul dejun — înota minunat, ca un adevărat gălățean ce era. Am mâncat, apoi am plecat cu bărcile în baltă, la «grădină», cum îi spunem noi, acolo unde părinții mei au o bucată de pământ. Ne simțeam foarte bine, am făcut întrecere cu bărcile, ne-am stropit, vă rog să mă credeți că a fost una dintre cele mai frumoase zile petrecute cu Stere.
Am săpat ardeii, apoi el s-a așezat sub o salcie și s-a apucat de povestit cu câțiva localnici, despre fotbal, desigur. Era soare, iar eu m-am întins să fac plajă. Stere a venit lângă mine, cu un buchet de flori de «nu-mă-uita» în mână și m-a întrebat: «Știi cum se numește floarea asta?»
Ne-am întors la prânz, am făcut din nou o masă bogată, poate prea bogată chiar, iar la sfârșit Stere s-a dus și a cules un buchet din cele mai frumoase margarete, mi le-a adus și mi-a spus — n-am să uit niciodată: «Pe astea să le pui pe mormântul meu!» M-a sărutat și a plecat spre Dunăre…“
Să fi fost în jur de ora șase după-amiaza, în ziua de 7 iulie, când Stere Adamache a intrat pentru a treia oară în apă, în ziua aceea. A plonjat magnific, plonjon de înotător încercat — sau, dacă vreți, de portar — s-a cufundat în adânc, apoi a aruncat o ultimă privire spre mal. A ridicat o mână, poate o încercare disperată de a se apuca de ceva, poate un semn de adio, apoi a dispărut din nou sub apă, pentru totdeauna.
Stop cardiac. Nu suferise niciodată cu inima. Era un atlet superb, 1,84 m înălțime la 82 de kilograme și, chiar dacă se mai îngrășase în ultimul timp, tot ar fi putut să treacă Dunărea înot, așa cum o mai făcuse de atâtea ori. Apa rece, curenții și, probabil, mâncarea și băutura din stomac i-au jucat însă o festă capitală, iar inima a cedat neașteptat.
A fost găsit după trei zile, dar mulți dintre prietenii lui au refuzat să-l privească, dorind să rămână pentru totdeauna în minte cu imaginea aceea cunoscută, nu cu deformarea ei, cu o imagine absurdă.
A fost înmormântat luni, 10 iulie, la Crișan. Numai 18 persoane au putut veni, în ultima clipă, din Brașov, între care foștii lui coechipieri Campo, Jenei, Meszáros și Rusu, președintele clubului, Ioan Borbély, și câțiva colegi de la uzină. Vreo sută de persoane l-au condus pe ultimul său drum — 4 kilometri de praf, cât face drumul din comună până la cimitir — într-o căldură toridă.
După ce președintele Borbély a rostit câteva vorbe așezate una după alta în mare grabă, dar nu fără emfază („Astăzi, pe cerul vieții a fulgerat o stea — Adamache Stere, acela care până mai ieri era cunoscut ca un mare sportiv, atât în țară, cât și în străinătate… Tu ai plecat dintre noi, dar amintirea ta va fi o parte din viața noastră, mereu“ etc.), sicriul a fost coborât în groapă.
Pe fundul gropii a trebuit să se aștearnă însă stuf, pentru ca coșciugul să nu fie așezat direct în apă! Familia a primit 1.500 de lei de la club, alături de mai multe promisiuni — desigur, neonorate mai târziu.
Nu s-a uitat meciul de la Târgoviște?
Stere a lăsat în urma lui doi copii — Paul (8 ani) și Andreea (5 ani) — („Unde-i tăticul, mamă?“), o soție îndoliată, câțiva prieteni îndurerați și prea puține regrete, prea puține amintiri despre el. De asemenea, o simplă hârtie: Certificat de deces seria D.5, nr. 622524, întocmit în anul 1978, luna iulie, ziua 11, de către Consiliul popular al comunei Crișan, județul Tulcea…
Așa a dispărut Sterică Adamache, fotbalist.
