Vasile Gain s-a născut pe 5 ianuarie 1912 în comuna Satchinez din județul Timiș. A debutat în echipa de seniori a echipei Poli Timișoara la 18 ani în anul 1930. După doar un sezon, trece la concitadina Banatul Timișoara. Aici are evoluții bune și după doar un sezon este transferat de Universitatea Cluj, echipă ale cărui culori le apără timp de 4 sezoane.
Cu studenții clujeni, Vasile Gain joacă finala Cupei României în sezonul 1933/34 pe care o pierde în dublă manșă în fața Ripenisiei cu o dublă înfrângere, 3-2 și 5-0. Cea mai importantă performanță o realizează la Venus București, echipă la care ajunge în 1937. Cu negrii din Splai reușește să-și treacă în palmares singurul titlu de campion al României în 1939. După perioada Venus (1937-1939), Vasile Gain ajunge la legendara echipă, Olympia București unde este antrenor-jucător. Același rol îl are și la nou-înființata BNR București (Progresul) din 1945 până în 1948. După 4 ani în care deține diferite funcții în cadrul mai multor echipe din București (Flacăra, Știința), Vasile Gain se dedică complet antrenoratului în 1952 când este numit antrenor principal la Sportul Studențesc. Urmează apoi Universitatea Cluj, Aurul Brad, Politehnica Timișoara, CFR Timișoara, Electromotor Timișoara, Dinamo Timișoara și Progresul Timișoara.
Are două selecții în echipa națională: în 1932 pentru un meci cu naționala de amatori a Austriei, câștigat de tricolori cu 1-0 și în 1938 într-un amical cu naționala Germaniei, pierdut cu 4-1.
Data și locul decesului lui Vasile Gain sunt necunoscute.
În continuare, un interviu interesant din Gazeta Sporturilor realizat în anul 1938:
❊❊❊
La București, Gain nu e încă un jucător popular. Cunoscut este — eoare greu să reții o siluetă atât de originală? — dar nu se bucură de voga unui Albu, Fetea sau Fieraru. Și totuși pe oriunde ar trece, capetele se’ntorc după el.
— Cine e lunganul ăsta?
— Gain de la Venus.
Lungimea interminabilă este,— singurul punct de reper cu care identifică sportivii half-centrul Venusului. Până acum trei zile, n’am știut cu mult mai mult nici noi în legătură cu Gain. Astăzi însă, știm multe lucruri care privesc bucuriile și amărăciunile carierei celui mai subțire — la propriu și figurat — footballist bucureștean. Sursa de informație? Gain însuși, pe care l-am supus unui interogatoriu de aproape două ore.
Condițiunile technice și lipsa de spațiu nu ne îngădue să publicăm fotografia complectă a lui Gain…
Vasile Gain își povestește cariera
Cum a debutat și cum „s’a format“ cel mai înalt jucător din România
Interviewul a avut două faze. Prima, a fost pe terenul Venus, la antrenament, unde convorbirea s’a înfiripat numai, și unde și-a făcut datoria fotograful. Am stabilit însă a doua zi dimineață, o întâlnire la «High-Life», a cărei adresă — ce vreți, nu e vorba de un bucureștean! — a trebuit să fie indicată cu amănunt intervievatului. Am în fața mea, la masă, un om neliniștit.
— Ai mai dat interviewuri. Gain!
— Niciodată. Este primul. Spun sincer că toată seara de ori nu m’am gândit decât la interviewul ăsta. Soția mea a fost la fel de îngrijorată. N’ai să mă crezi dacă ți-oi spune că «am visat și noaptea» interviewul nostru. Dumneata îmi puneai întrebări și eu… tăceam. Aveam atâtea să-ți spun dar, ca un făcut, mi se încleștase gura. Am avut un somn foarte agitat.
Gaia spune adevărul. Nu e greusă observi. Are vocea voalată de o ușoară emoție și acum.
— Sper însă că nu se va împlini visul.
— Aș vrea să dovedesc eu. Întreabă-mă ceva. Să începem, deci.
— Spune-mi atunci ceva despre primii tăi ani footbalistici.
— M’am născut, acum 25 ani, intr’o comună cu nume foarte curios: Satchinez, din Banat. Răuvoitorii ar putea spune că d’aia sunt «chinez» în football. Am jucat întâi la piticii Politehnicii, după care la 16 ani, mi-am făcut intrarea în echipa primă, ca half dreapta. În timpul acesta, cum e și firesc pentru un băiat, creșteam. Dar creșteam vertiginos. Lăsam în urma mea — ca înălțime — camarazi care mă priviseră întotdeauna de sus. Și ce-i mai interesant e că aveam numai prieteni mărunți. Așa ca Ene și Gruin cu care m’ați fotografiat dumneavoastră…
La 18 ani am fost pentru prima oară selecționat. Half dreapta în echipa Timișoarei, înlocuind pe Iuhasz. Am pierdut cu 1-2 în fața reprezentativei Aradului. Am făcut atunci o partidă mulțumitoare, cred, începeam să mă adaptez postului. Așa se explică selecționarea mea un an mai târziu în echipa României, pentru matchul cu Austria în cadrul Cupei Europei centrale a amatorilor. Jucam mijlocaș dreapta în linie cu Cotormani și Moravetz. Am câștigat matchul cu 1-0. La Linz, am câștigat primii bani din football. Ni s’au dat câte 1500 lei primă… La Universitatea sub culorile căreia eram legitimat, nu căpătăm nimic. Am petrecut însă în clubul «șepcilor roșii» momente neuitate. Un adevărat Heidelberg. N’aș fi crezut niciodată că voi juca la Venus, echipa pentru care nutream un respect considerabil de la un match Academia comercială Cluj — Academia București. Eu jucam half-centru la clujeni și aveam adversari direcți pe frații Vâlcov. Mi-amintesc că n’am luat o minge. Mă învârteam năuc între cei trei draci negri… M’am revanșat în schimb în 1916 la Cluj, când am dispus de Venus cu 2—1. Am fost, atunci, după părerea tuturor, cel mai bun om de pe teren.
Trecerea lui Vasile Gain la Venus
Vasile Gain la Venus…
Când am venit la Venus, mă aflam din punct de vedere fizic, complect epuizat. Am spus-o singur, conducerii Venusului, care înțelegătoare, mi-a acordat un termen de odihnă. Astăzi, cred că mi-am regăsit forma cea mai bună.
— Când ai făcut cea mai bună partidă?
— La Cluj, împotriva Ferencvarosului pe care l-am bătut cu 4—2. Jucam half dreapta. După match mi s’a propus să semnez pentru echipa pestană.
— Dar la, Venus?
— La Venus, îmi amintesc cu drag de matchul contra Ripensiei câștigat de noi cu 6—1. Întreaga echipă a mers ca pe roate.
— Crezi cu s’ar putea reedita rezultatul și Duminecă,
— De ce nu? În ce mă privește, am avut întotdeauna slăbiciune pentru echipele tehnice — categorie din care face parte și Ripensia.
Vasile Gain: “Am un cult pentru Cotormani!”
Am, în special, un adevărat cult pentru Cotormani. Pe lângă că e unde săvârșit tehnician, îl apreciez pentru sportivitatea sa. E unul din cei mai corecți jucători. Nu cred să fi comis vrodată un fault voluntar. În schimb, am oroare de echipele brutale. În fața unor adversari care caută picioarele în loc de minge, mărturisesc că mă simt complect dezarmat. În direcția aceasta aș putea să dau exemplu recentul match amical cu Unirea Tricolor.
— Apropos. Care e jucătorul care te-a impresionat mai puternic? Gain nu se gândește prea mult.
— Cseh, fără îndoială. Centrul înaintaș al Hungariei este un mare artist al footballului. E un adevărat deliciu să fi… driblat de el. Cu atât mai intensă e satisfacția de a-l păcăli pe Cseh. Trebue să spun că am gustat din am.
…la început am fost boxeur
— Alte sporturi faci, Gain?
— Astăzi, nu. Dar am făcut în adolescență. Eram o speranță a atletismului. Săream 1,61 m. înălțime, aruncam 10,2 greutatea și mărturisiam o serioasă vocație pentru cursele de fond. Sportul pentru care însă era să mă dedic cu frenezie a fost boxul. În liceu fiind la Cluj, urmam lecții pugilistice. Cu alonja mea îmi țineam adversarii la respect. Eram cel mai talentat elev al maestrului Donceff. Talentul ăsta n’a fost însă fatal, căci maestrul m-a ales ca partener al lui pentru o exhibiție din cadrul unei serbări școlare. Cum se întâmplă însă de obiceiu în astfel de cazuri exhibiția s’a transformat, după primii pumni, în match veritabil. Cu toată alonja mea, am mâncat o bătaie zdravănă. Am terminat matchul plin de sânge, întâmplarea m’a vindecat pentru totdeauna de box. Am rămas doar spectator al acestui sport și, ca spectator, îl apreciez mult pe Spakow, atunci când boxează serios. Timiditatea «lunganului» meu s’a dizolvat. Gaia povestește, fără mai fi întrebat. Nu spune astfel că îl amuză enorm poreclele pe care i le da galeria ca «prăjină», «Păsărilă», «Gogea Mitu» și că cea careia reținut atenția a fost comparatăcu «Palatul Telefoanelor». — Dealtfel, continuă el, și ziariștiiîmi spun în fel și chip. Unul măasemăna într’o zi cu un stâlp de telegraf pe lângă care trec în voetoți adversarii. In legătură cu aceasta, îti fac o declarație, mi-arplace să fiu gazetar. Este o profesiune pe care aș prefera-o cele mai de footballist.
Joc până… nu mai merge
— Vra să zică te-ai decis: ți-ai ales cariera de jucător de football!
— Doamne ferește! Mai am de trecut un singur examen și devin absolvent al Academiei Comerciale. Cred că voi putea să corespund unui post oarecare — ca și soția mea care peste puțină vreme își ia diploma de profesoară. Voi continua să joc football până când îmi voi da seama că… nu mai merge. Poate că atunci voiu îmbrățișa — ca ocupație secundară — cariera gazetărească.
Ne-am ridicat. Vasile Gaiu care e un soț cuminte, trebue să-și întâlnească soția, pentru a se duce împreună la masă.
— Ai obosit Gain? «Vasi» — așa i se spune în intimitate — vrea să fi amabil.
— Deloc. Fiindcă ai fost — așa cum îmi place mie — un adversar foarte tehnic…
Interviu apărut în Gazeta Sporturilor luni, 14 martie 1938 (Anul XV, Nr. 2703, paginile 1, 2 și 3), realizat de M. Silvian
