19 mai 1940. Europa ardea. Franța se prăbușea sub blindatele germane, continentul intra în cel mai negru capitol al său — iar la Budapesta, pe stadionul Üllői út, 18.000 de spectatori umpluseră tribunele pentru a vedea naționalele Ungariei și României jucând fotbal. Un meci care părea insignifiant față de frenezia istoriei. Și totuși, pentru tricolorii care au coborât de pe tren la Keleti și au simțit privirea acestui oraș, a contat enorm.

Ungaria – România 2-0 — goluri înscrise de György Sárosi în minutul 25 și de Gyetvai în minutul 74 — dar pleca de pe Üllői út cu ceva care nu apare în niciun tabel de statistici: o rezistență demnă, o apărare onorabilă și un portar de legendă pe care puțini îl cunoșteau cu două zile înainte de meci.

Contextul: Cupa Dunării și o Europă în flăcări

Meciul din 19 mai 1940 nu era un simplu amical pe care să-l uiți a doua zi. Se juca în cadrul Cupei Dunării — o competiție cu miză reală, cu meciuri oficiale între selecționatele din bazinul dunărean — și, în contextul Europei acelui an, căpăta semnificații mult mai mari decât fotbalul în sine.

Ungaria venea în mai 1940 cu statut de giganți: finaliști la Campionatul Mondial din Franța, 1938, cu un György Sárosi — căpitanul și sufletul echipei — care înscrisese cinci goluri în turneu, inclusiv în finala pierdută cu Italia. Gazdele dominau fotbalul Central-European și știau că au ocazia de a-și consolida supremația regională.

România trecea, între timp, printr-o criză de identitate fotbalistică. Gazeta Sporturilor semnala acut, în acele zile, probleme grave: un „selecționer unic” cu o „metodă originală” controversată, greșeli de selecție repetate, o echipă care nu performase conform așteptărilor nici în fața Iugoslaviei, nici la Roma. Și, ca detaliu culinar — echipa plecase spre Budapesta fără vize de intrare valabile. Comisarii unguri de frontieră opriseră delegația la Curtici; situația fusese rezolvată in extremis, cu vizarea pașapoartelor direct la graniță, grație unui oficial maghiar aflat din întâmplare în același tren.

Ungaria – România: cele două echipe — clasa mondială contra speranță

Ungaria desfășura pe teren, în mai 1940, poate cea mai valoroasă generație din istoria fotbalului lor — cu György Sárosi II căpitanul și creatorul de joc al lui Ferencváros, un om care câștigase de cinci ori campionatul maghiar și era în topul absolut al fotbalului european. Toldi de la Újpest, Gyetvai și Kincses pe aripi — o linie ofensivă construită pentru spectacol și eficiență.

România venea cu Iuliu Baratky — „Teroarea Blondă” de la Rapid București, cu 20 de selecții și 13 goluri la activ, omul care, după cum scria presa epocii, era „cel mai mare fotbalist român” al generației. Alături de el, Iuliu Bodola de la Venus București — 30 de goluri pentru România în 48 de meciuri, jucător la două Campionate Mondiale. Și Francisc Spielmann din Reșița, un tehnic de marcă al fotbalului ardelean.

În poartă, Mircea David de la Venus București — un selecționat de ultimă oră, ales pe neașteptate, dar despre care ziarul Universul nota că „puţini, foarte puţini sunt portarii care pot susţine cu aceeaşi dreptate că au o formă constantă.” Selecția lui neașteptată readusese brusc în lumina rampei un fotbalist care apărase meci de meci fără să-și revendice lauri.

Minutul 25 — Sárosi deschide scorul:

Primele douăzeci de minute au aparținut, surprinzător, unui joc echilibrat. România nu se lăsase intimidată de zgomotul tribunelor, iar Baratky și Bodola creau momente de neliniște prin combinațiile lor rapide. Rășinaru și Cossini asigurau un ecran median decent.

Dar în minutul 25, clasa a dictat. O combinație rapidă pe flancul drept, cu Kincses lansând precis spre centru — György Sárosi II, „Dr. Sárosi” cum i se spunea, a preluat și tras implacabil în plasă. Un șut înalt, precis, care a lăsat portarul David fără replică. 1-0 pentru gazdele care urlau deja pe Üllői út.

Tricolorii nu au căzut. Baratky, cu experiența lui de mondial și cu voința lui cunoscută în toată România, a continuat să caute spații. Bodola a primit câteva mingi bune în careu. Dar apărarea maghiară, condusă de Bíró și Kisely, a funcționat solid. Scorul rămânea Ungaria – România 1-0 la pauză.

Cronologia meciului — momente cheie

Repriza a doua — David, zidul din Büllői út

Hugo Meisl spunea că un fotbalist bun se vede în momentele dificile. David a avut în repriza a doua exact astfel de momente — și le-a depășit cu eleganța discretă a omului care nu știe că e erou.

Ungaria a crescut în a doua repriză. Gyetvai pe stânga, Kincses pe dreapta — extremele ungare erau de o calitate care rar se vedea pe terenurile românești. Gyetvai din Újpest, cu cel mai puternic șut al echipei, a amenințat constant. David a reținut „câteva bombe de la 6 metri”, cum nota presa românească a doua zi, și a menținut viu un meci care risca să devină dezmăț.

Spielmann, din Reșița, a lovit bara — un moment care, dacă ar fi terminat cu gol, ar fi putut schimba dinamica meciului. Nu a fost să fie. Și în minutul 74, Gyetvai a primit mingea în careu, după o respingere incompletă, și a executat cu precizie. 2-0 definitiv.

Ultimele 16 minute au trecut sub semnul rezistenței. Baratky, tot activ, tot agresiv — omul care câștigase patru Cupe ale României cu Rapid și juca fotbal de la 9 ani la Oradea — nu a încetat să caute soluții. Bodola, cu al lui caracter de leu, a continuat să lupte. Dar clasa maghiară era un perete prea greu de spart.

„Deşi învinşi, Românii nu s’au predat nicio clipă. David a apărat excelent, salvând echipa de la o înfrângere mult mai categorică. Performanţa portarului lui Venus reprezintă adevărata onoare a acestui meci.”
— Gazeta Sporturilor, 21 Mai 1940

„Falimentul metodei n’a întârziat. Am pierdut la Budapesta pentru că selecţia a fost greşită şi metoda a fost greşită. Scorul de 2-0 nu reflectă însă că jucătorii noştri nu ar fi valoroşi — ci că nu li s’a dat cadrul potrivit să strălucească.”
— Gazeta Sporturilor, 22 Mai 1940

Eroii serii — David, Baratky și blestemul contextului

Dacă ar fi să alegi un singur om care a ținut scorul la 2-0 — și nu la 4 sau 5-0, cât ar fi reflectat mai corect diferența de clasă — acela era David. Portarul de la Venus București, selecționat de urgență, a oferit o paradă pe care presa maghiară o nota cu admirație: „cel mai bun om al oaspeţilor, care a limitat proporţiile scorului.”

Baratky — „Teroarea Blondă” din Giulești, omul despre care Ion Costea spunea că era cel mai mare fotbalist român din era interbelică — a jucat cu intensitate maximă. Era, în mai 1940, un jucător la apogeul carierei: 30 de ani, cu Rapid câștigând Cupa Europei Centrale câteva săptămâni mai târziu. Chiar și în înfrângere, Baratky marca prezențe.

Bodola — 30 de goluri pentru România, erou la CM 1934 și 1938 — a luptat. Ironia istoriei voia ca, în câteva luni, după Dictatul de la Viena din august 1940, Iuliu Bodola să treacă granița și să îmbrace tricoul Ungariei, pentru care juca deja „Gyula Bodola” din 1940 până în 1948. Meciul de pe Üllői út era, posibil, una dintre ultimele sale apariții sub tricolor. O pagină de o tristețe adâncă, specifică timpurilor acelea nebune.

„Căpitanul echipei maghiare a declarat după meci că apărarea României a fost remarcabilă şi că scorul de 2-0 nu reflectă toată superioritatea lor teritorială. E o recunoaştere care valorează cât un compliment din partea campionilor Europei.”
— Universul, 21 Mai 1940 –

Ecouri — bilanțul unui 19 mai cu două fețe

Ziua de 19 mai 1940 a adus, paradoxal, și o consolare. Tot în acea seară — dar la București, pe stadionul A.N.E.F. — echipa a doua a României disputa returul cu echipa secundă a Ungariei. Și câștiga, categoric, cu 5-1 (3-1). România B demonstrase că, la nivel de „a doua garnitură”, era superioară ungurilor. O ironie aspră, greu de digerat.

Presa românească a doua zi pendula între critică acerbă și admirație discretă. Gazeta Sporturilor ridica din nou problema „selecționerului unic” și a metodei sale nefaste. Dar recunoaștea că David fusese excepțional și că scorul de 2-0 nu reflecta adevărata superioritate maghiară — care, pe hârtie, era copleșitoare.

Ungaria câștigase meritat. Sárosi II era un fotbalist cum apare rar: inteligent tactic, eficient tehnic, lider natural. Gyetvai de la Újpest adăugase siguranța unui finalizator de elită. Szalay și Lázár controlaseră mijlocul. Dar scorul final — 2-0 în locul unui posibil 5 sau 6-0 — era, în felul lui, o victorie românească.

Și mai era ceva. Peste nici trei luni, pe 30 august 1940, Dictatul de la Viena reaşeza harta Europei Centrale. Transilvania de Nord trecea la Ungaria. Câțiva dintre tricolorii de pe Üllői út din 19 mai — Bodola, Spielmann — aveau să îmbrace în curând tricoul național maghiar, ca cetățeni ai unui nou stat. Fotbalul, ca și istoria, nu iartă niciodată locul timpului.

—

tikitaka.ro · Meciuri de legendă

Surse

Nemzeti Sport, nr. 97, 20 Mai 1940 (arhivă digitalizată)
Gazeta Sporturilor, nr. 3484–3485, 21-22 Mai 1940 (arhivă digitalizată)
Universul Sport, 19-21 Mai 1940 (arhivă digitalizată)
Romania A Palmares All Times — Scribd
RomanianSoccer.ro — Istoricul meciurilor România–Ungaria
Wikipedia — György Sárosi
Wikipedia — Iuliu Baratky
Tikitaka.ro — Iuliu Baratky, fotbalist de legendă
FC Rapid — Finala Cupei Europei Centrale 1940
Historia.ro — Calendar 30 august: 1940 – Dictatul de la Viena: România a fost obligată să cedeze Ungariei partea de nord a Transilvaniei
Historia.ro — Primul meci oficial România–Ungaria 

tikitaka.ro · Arhiva fotbalului românesc · Meciuri de legendă