”Am cheltuit mulți bani pe mașini, băutură și femei. Restul i-am risipit” – George Best
Villa Cruzeiro, favelă agățată pe una din colinele din Rio de Janeiro, loc unde violența și traficul de droguri au o relație de concubinaj perfect. Până în urmă cu puțină vreme, o treime din asasinatele din Rio aveau loc aici, în zona Complexului Alemao, multe dintre ele provocate de gloanțe rătăcite, așa cum a fost și în cazul lui Almir Mirinho Leite.
Almir, Mirinho cum îi spuneau prietenii, se afla în fața unei bodegi de cartier cu nume carioca, Tuque-Tuque. Era o după-amiază de sâmbătă și ieșise să danseze alături de soția sa. Lângă ei, băiețelul lor care bătea nepăsător o minge de cauciuc. La câțiva metri, peste drum, sergentul militar Ruben se certa cu vecinul său, Juan, ambii sub influența nefastă a alcoolului. Spiritele s-au încins, iar Mirinho a fost lovit în cap de un glonț ce a ricoșat din asfalt tocmai în momentul în care se aplecase să își protejeze copilul. Medicii i-au spus că dacă vrea să trăiască e mai bine să lase glonțul acolo unde intrase. Așa, cu proiectilul înfipt în osul craniului, a trăit timp de 12 ani, până când a murit din cauza unui infarct pe data de 3 august 2004. Avea doar 46 de ani. Gloanțele rătăcite prin Vila Cruzeiro mai făceau o victimă, iar pe lângă viața lui Mirinho, aveau să distrugă și viitorul acelui copil de doar zece ani care bătea mingea alături de tatăl său în față la Tuque-Tuque.
Adriano Leite Ribeiro s-a născut și a bătut prima oară mingea pe strada Sebastiao da Silva. În casa sa se chinuiau să trăiască 25 de persoane. ”Secretul consta în evitarea gurii de canal al cărei capac ce se ridica la cinci centimetri peste nivelul solului. Ăla era cel mai aprig fundaș”, povestește Filho, unul dintre mulții prieteni din copilărie alături de care Adriano ignora sărăcia lucie și mirosul crunt al morții din favelă cu ajutorul balonului de fotbal.
Adriano s-a născut pe 17 februarie 1982, cu o săptămână înainte de startul carnavalului din Rio. Almir și Rosilda, muncitoare în fabrică de textile, plănuiseră ca el să fie singurul lor copil. ”Doar ce împlinisem 17 ani, iar pe masă aveam ca fel principal făină amestecată cu apă și sare, asortată cu miros de carne ce venea de prin vecini”. Didico, așa cum avea să îi spună familia plodului, a pus repede ochii pe balonul rotund, jucărie care a devenit repede preferata sa, mai ales că până și Rosildei îi plăcea să practice fotbalul, fiind atacantă într-o echipă ce participa în campionatele de cartier organizate de către soțul său. Avea doar cinci ani, însă nu avea nici o problemă în a se amesteca printre golanii dezbrăcați care încingeau miuța pe stadioanele improvizate în mijlocul favelei. La început o făcea ca portar, îmbrăcat uneori într-un tricou rupt al celor de la Vasco.
Ieșit din spital cu glonțul în cap, Almir a ignorat sfatul medicilor și s-a întors pe terenul de fotbal, alături de prieteni și de băiat. Încăpățănarea avea să fie de altfel una dintre principalele trăsături moștenite de Adriano de la tatăl său.
La puțin timp după acel incident, Adriano a fost și el la un pas de moarte, rujeola ducându-l pe marginea prăpastiei, Rosilda aflând de la medicii ambulanței care îl ducea spre spital că are puține șanse de supraviețuire. E unul dintre momentele în care condiția fizică a corpului l-a ajutat să meargă înainte, să facă față complicatei vieți de favelă. Paradoxal, toate problemele sale ulterioare aveau să apară atunci când a fost lovit de șuturi emoționale. Și-a revenit, însă viața continua să fie la fel de dură în favelă și doar fotbalul îl ajuta să disimuleze. Rosilda era tot mai deprimată, iar glonțul din capul tatălui său pornise numărătoarea inversă.
A fost descoperit în 1999 ca fundaș lateral la una dintre echipele de juniori ale celor de la Flamengo. Loviturile de ciocan ce îi plecau din piciorul stâng l-au propulsat către naționala under-17, iar în acel an avea să fie selecționat pentru a participa la Mondialul organizat de către Noua Zeelandă. A jucat finala și, chiar dacă nu a marcat, s-a întors acasă cu medalia de campion, după ce Brazilia învingea Australia în finală în urma loviturilor de departajare.
INTER
Nu avea încă un fizic impunător însă a fost urcat de Flamengo la echipa mare, debutând cu o prestație foarte bună într-un meci de cupă împotriva celor de la Botafogo. Primul său gol avea să îl marcheze într-un meci cu Sao Paolo, purtând numărul 14 pe spate, același cu care avea să debuteze un an mai târziu cu Inter, pe 14 august, la Madrid, cu ocazia trofeului Santiago Bernabeu, învingându-l pe Casillas cu un obuz trimis din lovitură liberă. Moratti, impulsiv și cu buzunarele pline, îl transferase ca noul Ronaldo pentru a îl avea alături de cel original, chiar dacă acesta era maltratat deja de accidentări. Un gol marcat în 14 meciuri nu a fost un bilanț suficient pentru a îi face loc în acea echipă antrenată de Hector Cuper, cu Vieri titular fără drept de replică și cu Martins ca opțiune secundă. A fost trimis la Fiorentina, iar de acolo la Parma, unde în două sezoane s-a forjat marcând 25 de goluri în 40 de meciuri. Un gol marcat dintr-o lovitură liberă de la peste 30 de metri în Cupa UEFA în poarta celor de la CSKA Moscova, l-a transformat în atacantul momentului, iar Moratti l-a recuperat pentru a întări un Inter deprimat care îl avea antrenor pe Zaccheroni. Revenea pe Giuseppe Meazza având 22 de ani, mai matur din punct de vedere fotbalistic și cu un fizic impresionant și protagoniza una dintre cele mai dulci secvențe din cariera sa.
În vara lui 2004 câștigase Copa America cu Brazilia, turneu unde marcase șapte goluri. Pe 17 octombrie, abia întors din Brazilia, a coborât din avion, a plecat direct spre stadionul din Milano pentru a juca în Inter – Udinese și marca după doar șapte minute. Piesa de colecție avea să fie un al doilea gol marcat în urma unei faze în care a cărat mingea din propriul careu, în cel mai pur stil Ronaldo, lăsând la pământ fiecare adversar întâlnit pe drumul spre poarta adversă. Fotbalul italian nu mai vibrase așa de pe vremea lui Maradona.
După doar două săptămâni de la fabuloasa revenire la Milano urma să primească o lovitură care avea să îi facă KO cariera. Acel glonț încasat de Almir în fața la Tuque-Tuque își cerea tributul după 12 ani petrecuți în stare latentă.
Căderea
A dat senzația că poate trece peste drama pierderii tatălui și a făcut un sezon de excepție, Curva Nord de pe Meazza adaptând special pentru el celebrul Sara perche ti amo cântat de Ricchi e Poveri. Se contura un Mondial 2006 spectaculos pentru el, mai ales după ce câștigase aproape de unul singur Cupa Confederațiilor în 2005 cu cinci goluri marcate, dintre care o dublă în poarta Germaniei și un alt gol în finala Brazilia – Argentina 4-1.
Glonțul de la Tuque-Tuque nu își spusese încă ultimul cuvânt, având un teribil plan pe termen lung cu Adriano. Mondialul din 2006 nu a ieșit conform planului. Două goluri și eliminare în sferturi. Starea sa psihică a început să se deterioreze și în ciuda eforturilor făcute de Moratti de a îl menține pe linia de plutire, este scos din lotul Interului pentru Liga Campionilor. ”Nu puteam dormi, nu puteam face nimic pozitiv, mâ gândeam prea mult la problemele mele și ca să pot dormi aveam nevoie de alcool” avea să recunoască. ”Îi spuneam mamei mele că eram mai fericiți când nu aveam bani”. Refugiat într-o vilă din San Fermo della Battaglia, lângă lacul Como ,ajunsese să frecventeze în mod regulat discotecile din Milano, cheltuind sume enorme de bani, de ordinul zecilor de mii de euro, alături de zeci de ”prieteni” apăruți peste noapte pe orbita sa. Ieșirile dese în pagina ziarelor cu incidente precum bătaia cu Rolando Howell, baschetbalist la Varese, sau pumnul aplicat lui Gastaldello ( Sampdoria ) într-un meci de campionat, pe lângă apariția în peisaj a unui copil , care nu era în planurile sale, l-au dus spre limita disperării pe Moratti, care, presat de Mancini, antrenor la Inter din 2004, l-a lăsat să plece în Brazilia, la Sao Paolo. Boss-ul de la Inter, chiar dacă i-a blocat salariul, spera că fotbalistul își va reveni, mental și fizic, și că va recupera acel jucător cu ajutorul căruia câștigase de două ori titlul în Serie A. Spunea Moratti în acel moment că e vorba doar de o „retragere temporară”, de circa două luni, însă Adriano a rămas la Sao Paolo până la finalul sezonului, amăgind cu o revenire la forma din anii anteriori, după ce a marcat 17 goluri în 28 de meciuri.
În vara lui 2008 s-a întors la Inter unde a dat de Jose Mourinho. Moratti plănuia să îl transfere în Premier League, dar portughezul s-a încăpățânat să îl salveze ”Cu fizicul tău poți face doar lucruri mari. Ai nevoie doar de odihnă și trebuie să te alimentezi doar cu apă și pâine” i-ar fi spus Mourinho, care îl suna zilnic pentru a îl ține în priză. Degeaba. Alcoolul nu îi dădea pace și clubul l-a dat pur și simplu dispărut în martie 2009 după un meci jucat la Rio cu naționala Braziliei. A apărut în Vila Cruzeiro, înconjurat de sticle și prostituate, anunțând că se lasă de fotbal pentru o perioadă. ”Mi-am pierdut bucuria de a juca fotbal. Nu mai eram fericit în Italia. Nu știu dacă o stau două sau trei luni fără să joc, însă sunt fericit în Brazilia, alături de prietenii mei și de familie”. Mourinho, resemnat, și-a abandonat proiectul ”Se poate pierde jucătorul, însă nu persoana. Important e ca el să fie fericit”. Pe 6 mai 2009 semnează cu Flamengo.
Urmează o nouă perioadă în care Adriano pare că poate ieși din gaura neagră în care intrase. Golgeter in Brasileirao, cu 19 reușite, nu reușește să îl convingă pe Dunga să îl ia la Mondialul sud-african, însă recuperează din aura pierdută și familia Sensi îi oferă șansa de a reveni în Seria A cu un contract la Roma. Chiar și așa, problemele extra-sportive nu dispăruseră. Se vede nevoit să răspundă în fața justiției braziliene din cauza unei fotografii în care apare lângă un șef al traficanților de droguri din Vila Cruzeiro și al alteia în care ținea degetul pe trăgaciul unei arme. În ciuda belelor în care era băgat, Roma îi oferă un contract de trei ani, un salariu de cinci milioane de euro pe sezon și îl prezintă pe 8 iunie 2010. Presa din capitala Italiei îl primește ca pe noul Cezar, titrând pe prima pagină ”Roma are din nou un Imperatore”. Până și Adriano era euforic ” Roma nu e un club, e o familie”. Eșec total. După doar două luni, o serie nesfârșită de accidentări, apariții mahmure la antrenamente și fără gol marcat în doar șapte meciuri jucate, în martie 2011 se întoarce în Brazilia, la Corinthians.
Faima sa, probleme pe care le cauza, circulau mult mai repede decât avioanele care îl tot duceau dinspre America de Sud spre Europa și viceversa, iar facțiunea radicală a suporterilor de la Corinthians îl respinge chiar din momentul anunțului că va juca acolo. Semnează în cele din urmă contractul pe un salariu de 100 000 de euro lunar, dar se accidentează imediat și stă departe de gazon timp de șase luni de zile. Corinthians câștigă titlul, iar el ajunge din nou „ pe străzi” în martie 2012. Jucase doar patru meciuri într-un sezon și se credea că mai are o singură carte de jucat. Întoarcerea la Flamengo. Băutura, drogurile, scandalurile, i-au făcut însă pe cei de la Flamengo să își scuipe în sân și să îi trântească ușa în nas.
Surpriza apare din partea lui Dunga, care vrea să îl ia la Internacional Porto Alegre, însă se rămâne doar la stadiul unei alte încercări de revenire, frustrată de lamentabila condiție în care l-au găsit medicii trimiși de club la Rio pentru a îl evalua. Ajunge în cele din urmă să joace timp de două luni la Atletico Paranaense, de unde este dat afară din cauza … ieșirilor nocturne și a absențelor de la antrenamente.
Cuvintele spuse de George Best s-au așezat ca o mănușă peste cariera lui, însă, spre deosebire de englez, care își trăia viața la maximum, savurând tot ce îi oferea faima fotbalistică, Adriano a făcut-o suferind, incapabil să treacă peste tragedia provocată de moartea tatălui său. Și totuși, încă un totuși, Le Havre îi mai acordă o șansă. Chiar dacă ea se joacă pe stadioanele eșalonului secund din Franța. Împăratul are acum 32 de ani și o carieră ce pare scenariul filmului Cidade de Deus.
