În dimineața de 26 aprilie 1959, Istanbulul mirosea a entuziasm. Pe străzile care duceau spre stadionul „Mihatpaşa”, oamenii veneau de la ora cinci — ca să nu rateze locuri. Presa turcă anunțase meciul ca pe o misiune națională. Și era, într-un fel. Doar că România știa ceva ce mulți dintre cei aproape 28.000 de spectatori refuzau să accepte: că returul nu mai putea schimba nimic esențial.

Turul se jucase pe 2 noiembrie 1958, pe Stadionul „23 August” din București. România câștigase cu 3-0. Clar, categoric, convingător. O victorie care pusese deja România cu un picior în sferturile de finală ale primei ediții a Cupei Europei inter-țări — competiția care urma să devină, câțiva ani mai târziu, Campionatul European de Fotbal sau EURO.

Dar fotbalul nu se joacă pe hârtie. Și Turcia, pe propriul stadion, cu propria galerie, cu antrenorul italian Leandro Remondini care declarase în ziarul „Tercüman” că „sper că echipa noastră va juca mai bine ca la București și vom reuși să ne calificăm” — Turcia era periculoasă. Foarte periculoasă.

Contextul: prima ediție a Cupei Europei și mizele unui meci de calificare

Competiția în care juca România în primăvara lui 1959 era ceva cu totul nou în fotbalul european. Prima ediție a Cupei Europei inter-țări, organizată sub egida UEFA, reunea naționale care se băteau în tur-retur pentru dreptul de a ajunge la turneul final. România se afla în drumul spre un teritoriu pe care fotbalul românesc nu-l mai explorase.

Regulamentul era simplu și crud: se califică echipa care marchează mai multe goluri în cele două meciuri. Fără golaveraj, fără regula golului marcat în deplasare. Pur și simplu suma golurilor. Iar România, după 3-0 în tur, intra pe stadionul „Mihatpaşa” cu un avantaj aproape imposibil de răsturnat. Turcia ar fi trebuit să câștige cu patru goluri fără a primi vreunul pentru a elimina tricolorii. Nimeni nu credea cu adevărat că se poate.

Presa turcă, cu tot entuziasmul ei, păstrase o notă prudentă. Ziarele „Milliyet”, „Yeni Sabah” și „Tercüman” subliniau importanța meciului, atrăgeau atenția jucătorilor turci asupra dificultății misiunii — dar evitau pronosticurile tranșante. Semn că și ei știau adevărul.

La lacul Floreasca, cu o zi înainte de zbor

Joi după-amiază, înainte de plecare, lotul român se pregătea la cabana de lângă lacul Floreasca. Vremea era rece, mohorâtă — dar veselia din vestiar nu putea fi stinsă de niciun nor de aprilie.

Constantin Toma, portarul și căpitanul echipei, cel mai experimentat dintre toți cu 16 meciuri internaționale la activ, privea cu o ușoară încruntare suprafața lacului brăzdată de vânt. Nu pentru că se temea de meci. Ci pentru că vântul îl lipsise de a doua lui mare pasiune — pescuitul.

Dar despre pescuit n-a vorbit. A vorbit despre fotbal, cu calmul omului care știe ce are de făcut:

„Gazdele ne vor opune o mare rezistență, pentru că țin neapărat să se califice. Nu trebuie să uităm că au o linie de atac foarte periculoasă și că în ultimul timp au pierdut pe teren propriu doar în fața brazilienilor și încă la diferență minimă. Victoria va fi de partea echipei ai cărei jucători vor reuși să-și păstreze calmul până în minutul 90. Și aceștia cred că vom fi noi.”

— Constantin Toma, căpitanul echipei naționale, înaintea plecării la Istanbul

Mijlocașul Emeric Ienei, debutantul delegației, vibra de emoție și de hotărâre: „Sunt fericit că am cinstea să îmbrac tricoul reprezentativei noastre într-un meci atât de important. Sper că golurile cu care am rămas datori în meciul cu Farul le vom înscrie la… Istanbul.”

Extrema dreaptă Nicolae Oaidă completase cu convingere: „Vom lupta cu toată energia pentru victorie. Sunt convins că ne vom califica.”

Cele două echipe — teren tare și denivelat

Terenul stadionului „Mihatpaşa” era tare, cu iarbă doar pe margini — condiții departe de cele de la București. Capacitate: 27.991 de locuri, aproape toate ocupate. Și câteva mii în afara stadionului, fără bilete, dar cu urechile ciulite.

Dintre jucătorii români, Emeric Ienei era debutant absolut la echipa națională (selecția nr. 1). Corneliu Popa, Ion Nunweiller și Vasile Alexandru se aflau la al treilea meci în echipa A. Alexandru Caricaș, Nicolae Oaidă, Ion Alecsandrescu și Vasile Anghel — la al patrulea. Singurul adevărat „veteran” era Constantin Toma, ajuns la selecția numărul 16.

Arbitrajul fusese încredințat iugoslavilor — Borče Nedelkovski din Skopje central, Tr. Ivanovski și M. Mihailov asistenți. Iar delegatul UEFA pentru această partidă era Anton Pandov, secretarul general al federației bulgare.

Prima repriză — Nervi, presiune și un penalty controversat

La fluierul de start, gazdele au preluat imediat inițiativa. Tribunele împingeau, atmosfera era copleșitoare — și se simțea pe teren. Jucătorii români, stăpâniți de emoție și nervozitate în primele minute, n-au reușit să dea replica așteptată.

În minutul 4, o acțiune Can–Suat a fost anihilată de Ienei, care a pasat mingea cu capul lui Toma. Dar presiunea continua. Mustafa era peste tot în mijlocul terenului turc. Atacanții gazdelor dădeau tot mai mult de furcă apărătorilor noștri.

Cronicarul ziarului „Sportul” nota că arbitrul „a acordat cu ușurință lovitura de la 11 m” — o formulare diplomatică pentru ceea ce jucătorii români simțiseră ca o decizie injustă. Dar în fotbal, protestele nu schimbă scorul.

România a continuat să lupte. La o lovitură liberă de la 20 de metri, Vasile Alexandru a tras peste zid — Özcan a respins cu siguranță. La pauză: 1-0 pentru gazde. Dar calificarea rămânea a României, nestinsă și neclintită.

Repriza a doua — Al doilea gol al lui Lefter și rezistența tricoloră

Reluarea aducea o imagine ușor mai echilibrată. România juca mai bine ca în prima repriză, echilibra perioade ale jocului. Dar linia de atac nu reușea să lege combinații periculoase. Minutele treceau fără ca portarul Özcan să fie pus cu adevărat în dificultate.

Emeric Ienei, debutantul care a ținut echipa în viață

Dacă ar fi să alegi un singur om din echipa României în acea seară de aprilie la Istanbul, nu ar fi dintre atacanți — cei care au ratat și au dezamăgit. Ar fi mijlocașul Emeric Ienei, debutant absolut în echipa națională, care a jucat, după cum nota corespondentul ziarului „Sportul Popular”, „excepțional, făcând față sarcinilor defensive și sprijinind activ linia de înaintare.”

Alături de el s-a evidențiat Ion Nunweiller, care a avut sarcina să-l dubleze pe Caricaș și a reușit în bună măsură. Corneliu Popa și Alexandru Caricaș în apărare au gestionat bine presiunea, în ciuda câtorva mici greșeli sub presiunea înaintării adverse. Din atac, Vasile Alexandru a muncit cel mai mult, urmat de Vasile Anghel.

Cel care a dezamăgit a fost Nicolae Oaidă — extrema dreaptă care „aproape nici nu s-a văzut”, cum nota cu regret reporterul. O partidă pe care veteranul prefera s-o uite.

Calificarea: ce a urmat și unde mergea România mai departe

Turcia câștigase meciul. România câștigase calificarea. Regulamentul era clar: suma golurilor din tur și retur decidea. România marcase 3, Turcia 2. Diferența era de un singur gol, dar suficientă.

Tricolorii urmau să înfrunte în sferturile de finală câștigătoarea din dubla dintre Danemarca și Cehoslovacia. Fotbalul românesc intra, pentru prima dată, în elita continentală a unui turneu european de naționale — o premieră care merita sărbătorită, indiferent că returul se pierduse.

Ecouri după seara de la Istanbul

Fotbalul românesc din 1959 nu are gloria anilor ’90, nu are Pasadena și nici Hagi. Dar are ceva mai discret și la fel de prețios: o construcție serioasă, disciplinată, a unui fotbal care se lua în serios pe sine, care se prezenta pe marile stadioane ale Europei cu formații complete, cu antrenori implicați, cu jucători care nu veneau să supraviețuiască, ci să câștige.

Seara de la Istanbul a confirmat-o. România pierduse un meci pe terenul uneia dintre cele mai vocale galerii din Europa. Dar se calificase în sferturile de finală ale primei ediții a Campionatului European, cu un golaveraj câștigat, cu un sistem de joc coerent și cu un debutant — Emeric Ienei — care arătase că viitorul nu trebuia să aștepte.

Acești oameni — Toma, Ienei, Nunweiller, Oaidă, Vasile Alexandru — jucau fotbal în epoca în care Europa descoperea că naționalele pot face ceva mai mult decât meciuri amicale. Jucau la Istanbul, în fața a aproape 28.000 de oameni care veniseră ca să-i vadă învinși. Și plecau acasă calificați.

Nu e puțin lucru. E, de fapt, exact ce trebuie.

tikitaka.ro · Arhiva fotbalului românesc · Meciuri de legendă