Turcia – România 1-3 într-un meci amical jucat pe 7 mai 1926

TURCIA – ROMÂNIA 1-3
Meci amical – 7 mai 1926

Al 13-lea meci din istoria echipei naționale s-a jucat pe 7 mai 1926 la Istanbul în compania reprezentativei Turciei. Partida a fost una amicală și s-a disputat pe Stadionul Taksi din capitala Turciei sub privirile a aproximativ 5.000 de spectatori.

Echipa noastră a fost formată din 10 fotbaliști proveniți de la Chinezul Timișoara, campioana absolută din acea perioadă cu 6 titluri câștigate în perioada 1921-1927. Singurul jucător care nu era de la Chinezul, a fost Nicolae Cseh, fotbalist la gruparea Juventus București, aflat la cea de-a doua selecție.

Selecționerul nostru pentru acest meci a fost antrenorul Chinezului, Liviu Iuga. Selecționerul obișnuit al României de la acea vreme a fot Teofil Moraru care, în ziua meciului se afla la Budapesta. Liviu Iuga avea să ocupe mai târziu funcția de președinte al comisiei de selecție pentru echipa națională a României.

Vineri, 7 mai 1926, reprezentativa României formată în întregime din campionii formației timișorene, Chinezul reușea să învingă Turcia. Sub privirile președintelui Federației Turce, Yousouff Zia-Bey, care a onorat evenimentul cu tradiționalul schimb de steaguri, cele două formații au pășit pe teren în fața unui public înfocat.

Arbitrul englez Allen a dat startul duelului, iar imediat România a trecut la atac, dorind să-și imprime ritmul în joc. În primele 45 de minute, deși tricolorii au dominat copios prin posesie și repuneri ofensive, zidul de apărători turci, excelent organizat și deseori agresiv, a rezistat eroic – la fel și portarul, singurul oaspete pus în dificultate doar o dată înainte de pauză.

La realuarea meciului, diferența de valoare s-a văzut și pe tabela de marcaj. În mai puțin de zece minute, o combinație de manual între Tänzer, Wetzer, Matek și Semler a încheiat cu un șut imparabil al acestuia din urmă, deschizând scorul pentru România. Avea să fie doar începutul: pe o centrare din corner semnată tot de Tänzer, Matek, plasat din unghi, a majorat diferența la 2‑0. Jucătorii noștri nu și-au temperat elanul, iar Teszler, la capătul unei faze pregătite cu finețe, i-a pasat lui Semler, care a înscris cu un șut în forță și a mărit avantajul echipei noastre la trei goluri.

Conduși cu trei goluri, turcii au recurs tot mai frecvent la un joc dur, pe care arbitrul l-a tolerat în majoritate. În schimb, orice mică abatere a jucătorilor noștri era sancționată imediat: trei lovituri de la 11 metri au fost acordate în favoarea Turciei. Din păcate, prima dintre ele a fost transformată, dându-le gazdelor speranțe de revenire. Însă portarul Ritter, într-o demonstrație de reflexe și curaj, a respins toate celelalte tentative de la punctul cu var, închizându-și poarta pentru adversari și păstrând avantajul de două goluri.

În afara terenului, însă, primirea a fost mai puțin ospitalieră decât și-ar fi dorit delegația noastră: cazarea a fost adecvată, dar cantitatea de alimente și apă puse la dispoziție a lăsat de dorit, iar masa oficială promisă nu a avut loc. Organizația turcă a refuzat chiar să acopere cheltuielile de deplasare ale echipei, iar oaspeții noștri au rămas neînsoțiți de nicio autoritate locală pe durata șederii.

În ciuda acestor neplăceri, prezența ambasadorului Filaliti, a consulului general Ionescu și a atașatului militar colonel Pastia a oferit jucătorilor români sprijin moral. Oficialii au asistat la meci și i-au însoțit pe drumul de întoarcere până la bordul vasului „Împăratul Traian”, lăudând efortul și dăruirea celor care au purtat tricoul naționalei.

Această victorie cu Turcia rămâne un rezultat remarcabil și un pas înainte pentru fotbalul românesc pentru acea vreme.