Zeii fotbalului au plâns pe data de 6 februarie 1958. În acea noapte, pe aeroportul din Munchen, avea să se prăbușească zborul 817 cu toata delegația echipei Manchester United la bord. Diavolii Roșii se întorceau de la Belgrad, unde înfruntaseră Steaua Roșie în semifinalele Cupei Campionilor și făcuseră escală în Germania pentru realimentarea avionului cu combustibil.
Sub o puternică furtună lăsată peste orașul bavarez, zborul 817 al companiei aeriene BEA nu reușea să se ridice iar de la sol. A încercat de trei ori consecutiv, însă cea din ultimă manevră a sfârșit prin a izbi avionul de pista aeroportului și de o casă construită în imediata vecinătate. Au murit 23 dintre cei 44 de pasageri, între ei opt jucători (Roger Byrne, Billy Whelan, Tommy Taylor, Duncan Edwards, Mark Jones, Eddie Colman, Geoff Bent și David Pegg), trei membri din stafful echipei și opt ziariști, alții doi jucători al celor de la United, Johnny Berry și Jackie Blanchflower, punând capăt carierelor din cauza rănilor suferite. Matt Busby avea să fie salvat în ciuda numeroaselor și gravelor răni suferite, iar în secția de urgențe a spitalului Rechts de Isar din Munchen avea să se nască pentru a doua oară o tânara rezervă a celor din Manchester, numit Bobby Charlton. Marea vedetă a celor de la United, Duncan Edwards, se zbătea între viață și moarte. Ajunsese la Rechts de Isar pe jumătate mort, pierzând mult sânge și având nevoie de un rinichi artificial. Edwards ținea cu dinții de ultimile picături ale propriei vieți iar în mijlocul agoniei, le-a cerut medicilor să îl cheme pe ajutorul antrenorului Matt Busby, secundul Jimmy Murphy. Avea ceva foarte important să îl întrebe. Murphy s-a prezentat în camera muribundului Edwards și acolo a ascultat cutremurat vorbele lui Edwards :
– Jimmy, am o întrebare. La ce oră avem meci contra celor de la Wolves. Meciul ăsta nu vreau sub nici o formă să îl pierd. La ce oră jucăm?
Acele zile au fost o tragedie pentru restul lumii și agonie pentru fanii celor de la Manchester United, suferind minut cu minut pentru idolii lor, prinși în frigidele paturi ale unui spital din Bavaria. Matt Busby, care a avut parte de vizita unui preot, datorită stadiului său critic, a înteles mai târziu, după ce avea să scape cu viață, că trebuie să le trimită un mesaj de speranțe fanilor: ”Doamnelor și domnilor, vă vorbesc de pe un pat de spital din Munchen. După accidentul suferit acum aproape o lună de zile, poate vă va mai bucura puțin faptul că jucătorii care au mai rămas și eu însumi ne recuperăm puțin câte puțin”. Nu a fost cazul lui Duncan Edwards, inima acelui fantastic Manchester United al anilor 50.
Duncan a fost primul copil al soţilor Edwards (Gladstone și Sarah). A avut o soră, Carole Anne, decedată în 1946 când avea vârsta de doar trei luni, iar acea nenorocire avea să unescă și mai mult legătura dintre Duncan și părinţii săi, cei care au avut mereu încredere în faptul că fiul lor va fi capabil de fapte mărețe și de neuitat, un copil pe cât de talentat la fotbal pe atât de silitor la școală. Tânărul Edwards a debutat la United pe 4 aprilie 1953, cu doar 16 ani împliniți, ceea ce avea să îl transforme în cel mai tânăr debutant din Premier League. În acea după-amiază, după excelenta partidă reușită împotriva celor de la Cardiff City, se născuse o legendă, cea a super-mijlocaşului Duncan Edwards. Pentru că ăsta a fost Edwards pentru contemporanii săi. Un super-mijlocaș. Un fotbalist total, de dus-întors, calități ideale pentru apărare, incursiuni letale în atac, și cu o capacitate de a conduce mingea și echipa de speriat. Atât de puternică a fost erupția sa în fotbalul britanic, încât în doar zece partide avea să se transforme în punctul de referință al celor supranumiți Busby Babes (copiii lui Matt Busby). Schimbările sale de direcție și puternicele sale șuturi din exteriorul careului l-au catapultat în prima selecționată engleză. Avea doar 18 și 183 de zile și avea să debuteze ca titular într-un meci împotriva Scoției pe 2 aprilie 1955. Avea să dețină recordul de cel mai tânăr debutant până în momentul în care Wayne Rooney și Theo Walcott au reușit să îl doboare rând pe rând. La 21 de ani, Super-Edwards, așa cum îl botezase presa britanică jucase deja 175 de partide cu Manchester United, iar englezii îl vedeau ca pe principalul pilon al selecționatei naționale în perspectiva mondialului suedez din 1958. Nu a fost să fie. Capriciul destinului a vrut ca zborul 187 BEA, să se prăbușească pe marginea pistei din Munchen cu întreaga echipă a celor de la United. Pe Duncan l-au dus între viață şi moarte la urgență. Acolo a luptat pentru viaţa sa ca un erou.
Avea corpul practic distrus, suferea dureri groaznice și pierduse o cantitate prea importantă de sânge. Problema principală era însă rinichiul. Era distrus și medicii încercau să obţină unul artificial pentru a îi salva viața. Trecând peste toate astea, Duncan a suportat stoic numeroasele tratamentele, a suportat operațiile și inclusiv a fost conștient pentru a glumi cu personalul medical, personal profund impresionat de capacitatea de luptă fotbalistului. Rinichiul artificial avea să sosească la 32 de ore de la accident, însă era deja prea târziu. Sângele lui Edwards se coagulase iar corpul său începea să se autodistrugă, provocându-i o puternică hemoragie internă. Starea sa s-a agravat și s-a stins în liniște, într-o ultimă deplasare departe de casă, într-un spital bavarez, pe 21 februarie. Driblase moartea timp de 15 zile.
A fost înhumat cu toate onorurile cuvenite unui șef de stat cinci zile mai tărziu și întregul regat britanic l-a plâns. Spunea Bobby Charlton, zece ani mai târziu, o dată cu câștigarea Cupei Campionilor de către United:
- ”Edwards era incomparabil. Moartea sa a fost ceva teribil și pot explica oamenilor doar că a fost cea mai mare tragedie, pentru că el era cel mai bun dintre toți. În toată viața mea fotbalistică am simțit că pot concura cu orice jucător, mai puţin cu Duncan. El era talentul întruchipat, mereu m-am simțit inferior lui.“
Alt tip dur din istoria fotbalului britanic, scoțianul Tommy Docherty, merge chiar mai departe:
– “Mulţi vorbesc de Pele. Ei sunt aceia care nu l-au văzut jucând pe Duncan Edwards”.
Tragica moarte a lui Edwards avea să comoționeze lumea fotbalului a anilor 50 și lăsa un gol imposibil de umplut în inima clubului Manchester United, din acea echipă legendară supraviețuind doar câțiva jucători și antrenorul. Bobby Charlton: ”În fiecare zi trecută din viaţa mea, mi-am amintit de accident și în fiecare zi m-am întrebat de ce au murit prietenii mei și nu eu.
În prezent, în biserica Saint Francis (Dudley), rezistă trecerii timpului două fotografii înrămate. În ambele apare Duncan Ewards îmbrăcat în echipamentul de fotbalist iar deasupra tablourilor se poate citi următoarea inscripţie ”Sunt multe corpuri, există doar un suflet“.