Brazilia, ţara fotbalului ofensiv, acel joga bonito de care s-au îndrăgostit generaţii întregi de fani. De cealaltă parte, Italia şi al său catenaccio. Un pragmatism care i-a adus patru titluri mondiale şi numeroase alte succese la nivel de club. Ceea ce o să cițiți în continuare este despre Italia – Brazilia, o continuare a unei poveşti începute în 1938, într-o semifinală a Cupei Mondiale. Noi vă propunem un top al celor mai frumoase cinci episoade.
5. Golul lui Nelinho – Meciul pentru locul 3, CM 1978
Golul lui Nelinho din finala mică a Cupei Mondiale din 1978, disputată în Argentina, este unul dintre momentele care au rămas în istoria competiţiei.
Italia conducea la pauză cu 1-0, după ce Causio marcase cu o lovitură de cap din apropiere, la capătul unei faze create de Paolo Rossi, însă brazilienii au egalat în minutul 64, printr-o execuţie senzaţională a lui Nelinho, care l-a surprins pe Zoff cu un şut la colţul lung din partea dreapta. Şutul mijlocaşului sud-american a căpătat un efect incredibil, care a făcut inutil plonjonul legendarului portar italian.
A fost începutul sfârşitului pentru squadra lui Bearzot, peste şapte minute, Dirceu înscriind un alt gol superb, care a stabilit rezultatul final şi a pecetluit clasarea Braziliei pe podium.
4. Elasticul rupt al lui Meazza – Semifinala Cupei Mondiale 1938
Primul meci direct dintre Italia şi Brazilia s-a disputat pe Stade Velodrome, la Marseille, pe 16 iunie 1938. Era semifinala Cupei Mondiale din Franţa, cu azzurri în postura deţinătorilor titlului.
După o primă repriză fără goluri, Colaussi a deschis scorul în minutul 55 şi a adus Italia în avantaj. Peste cinci minute, „Piola s-a prăbuşit din senin, ca împuşcat”, aşa cum povesteşte Eduardo Galeano în cartea “Fotbalul, lumini şi umbre”, iar arbitrul a acordat penalty.
Executantul indiscutabil era căpitanul Giuseppe Meazza. Dar atacantul pe care mulţi încă îl consideră cel mai mare din istoria fotbalului italian s-a văzut pus într-o situaţie puţin jenantă: elasticul de la şort i se rupsese. Asta nu l-a împiedicat însă să transforme lovitura de pedepasă, ţinându-şi pantalonii cu o mână, şi să-şi califice practic echipa în ultimul act, pentru că brazilienii nu au reuşit decât să înscrie golul de onoare, prin Romeu, în minutul 87.
Italia a mers mai departe şi a devenit prima dublă campioană mondială, după ce a învins Ungaria cu 4-2 în finala de la Paris.
3. Ratarea lui Roberto Baggio – Finala Cupei Mondiale 1994
„Am câştigat zeci de bătălii, dar lumea îşi aminteşte doar de cea pe care am pierdut-o”, spunea Napoleon pe Insula Sf. Elena. Un lucru care i se potriveşte şi lui Roberto Baggio.
Deşi a fost unul dintre cei mai înzestraţi fotbalişti din istorie, câştigător de Scudetto şi de Balon de Aur, cel mai cunoscut moment al carierei sale rămâne ratarea penaltyului decisiv din finala Cupei Mondiale din 1994. O ratare care a oferit Braziliei al patrulea titlu mondial şi care a trecut în plan secund faptul că, fără Baggio, Italia nu ar fi jucat acea finală.
Mai mult decât atât, penaltyul trimis peste poartă de Il Divin’ Codino a transformat un meci altfel anost (prima finală de Cupă Mondială decisă la loviturile de departajare) într-un moment memorabil din istoria fotbalului.
2. Apogeul Braziliei lui Pele – Finala Cupei Mondiale 1970
Până la cele trei turnee finale consecutive câştigate de Spania între 2008 şi 2012, opţiunile privind cea mai bună naţională din istorie erau practic unanime: Brazilia lui Pele. Apogeul acelei echipe l-a reprezentat finala Cupei Mondiale din 1970, desfăşurate în Mexic.
Venită după o semifinală dramatică şi extenuantă împotriva Germaniei, Italia n-a avut practic nicio şansă în faţa unor brazilieni dezlănţuiţi, care au câştigat de o manieră entuziasmantă cu 4-1. Era al treilea titlu mondial în 12 ani pentru Selecao, care păstra astfel definitiv trofeul Jules Rimet.
Cireaşa de pe tort a fost ultimul gol al finalei, marcat de căpitanul Carlos Alberto, la capătul unei acţiuni la care au participat practic toţi jucătorii naţionalei sud-americane.
- Hat-trick-ul lui Paolo Rossi – Faza a doua a grupelor, CM 1982
Zico a numit-o ziua în care fotbalul a murit. Într-un articol pentru Guardian, Jonathan Wilson consideră că un astfel de verdict este prea dur şi spune că victoria Italiei în faţa Braziliei la Cupa Mondială din 1982 a reprezentat doar sfârşitul naivităţii în fotbal.
A fost meciul lui Paolo Rossi, jucător a cărui convocare a fost dur criticată în presa italiană, dar care a sfârşit prin a duce squadra azzurra spre al treilea titlu mondial şi a deveni un adevărat erou naţional.
Abia revenit după suspendarea primită pentru implicarea în scandalul Totonero, cu evoluţii slabe în primele patru meciuri ale turneului, Rossi a explodat practic în partida cu Brazilia, înscriind toate cele trei goluri ale Italiei, care s-a impus cu 3-2 şi s-a calificat în semifinale.
De cealaltă parte, Brazilia lui Tele Santana îi face o serioasă concurenţă Olandei anilor ’70 pentru titlul de cea mai frumoasă echipă care n-a devenit campioană mondială. Iar eşecul din Spania, din 1982, este considerat cel mai mare din istoria fotbalistică a ţării, după cel din 1950.
Sursa foto: fifa.com
