Super Interviu cu Iuliu Baratky în anul 1936

0
428

Unul dintre cel mai buni fotbaliști români din anii premergători celui de-al Doilea Război Mondial a fost Iuliu Baratky, un adevărat star al acelor vremuri. Minunea de la Oradea, așa cum era supranumit, a acordat un interviu generos despre aspecte din viața sa pentru ziarul Rampa intitulat “Cu Gussy Baratky despre el și alții”. Acest interviu a apărut pe 5 octombrie 1936 iar în cele ce urmează îl redăm în întregime în două părți.

Ziarul Rampa, Luni, 5 octombrie 1936
  • La prima partidă am luat mingea în brațe și am dus-o portarului
  • Cu “Hungaria” în Italia, Austria, Egipt, St. Unite, Mexic, Havana
  • În Ungaria nu mă mai întorc
  • “Crișana” a voit să mă vândă
  • Publicul nostru mai are multe de învățat
  • Din cauza unui accident, de multe ori îmi iese genunchiul din loc
  • Prefer să joc înaintaș

PRIMA PARTE

“Gussy” Baratky este jucătorul în jurul căruia s’a făcut cea mai întinsă discuție. Transferarea lui din Ungaria în România și recenta lui ședere în Franța – unde a vrut să se stabilească – a dat bogat material de comentariu tuturor ziarelor din trei țări. Presa românească, în special, a dedicat lungi comentarii faimosului jucător, pentru transferarea căruia s’a ajuns la sume mai mare de 500.000 lei. E drept că s’au strecurat și multe inexactități, dar comentariile rămân comentarii… Vreme îndelungată numele lui s’a lăfăit peste pagini întregi. Popularitatea aceasta nu și-a tras obârșia din vreun scandal de mari proporții al cărui erou ar fi fost. Baratky a fost subiectul de discuție al ziarelor pentrucă este un jucător de clasă un as al foot-ballului, sclipitor de talent. Supranumele său de “minune de la Oradia” nu este o legendă sau un mit. Baratky este un virtuos al meseriei sale, un titan al foot-ballului. Jocul lui este o încântare pentru ochi. Un jucător complet cum puțini a avut nu numai țara noastră ci întreaga Europă. Legat acum de C.F.R., în urma refuzului federației române de a-l extrăda clubului francez Olympique Lillois, Baratky a trecut Miercuri prin București, pentru a_și întări noul său club în matchul cu Admira. Prilejul acesta l_am folosit pentru a_l chestiona în cadrul anchetei noastre. M’am dus la el cu sacul mare ca la un pom lăudat, și m’am întors cu el doldora.

——————-

Baratky mi-a spus multe, multe…

– Cum ai ajuns la foot-ball?
– Eram în clasa a IV_a primară. Practicam un singur sport: gimnastica. Celelalte le cunoșteam după nume sau nici măcar atât. Foot-ball nu văzusem și nu auzisem nici odată vorbindu-se. Într’o zi, la ieșirea de la curs, câțiva colegi de școală m’au tras cu ei parcul Punitai, unde jucau foot-ball. Le lipsea un om, pentru ca să se poată împărți în două tabere, și alegerea a căzut pe mine. Nu știu dacă m’am împotrivit sau am vrut să mă duc. Știu doar atât că, pe drum, mi s’a spus că voi juca fundaș și că rolul meu va fi să dau mingea portarului, ca s’o degajeze. Când arbitrul a fluierat începutul jocului colegii de echipă mi_au strigat să dau mingea portarului. M’am aplecat frumușel, frumușel, am pus mâna pe ea și am aruncat-o în brațele portarului. În câteva secunde m’am pomenit jos, bătut de coechipierii mei. În ciuda acestui accident n’au renunțat la mine. Mi-au schimbat doar postul, trecându_mă portar. La a doua partidă am jucat doar 10 minute portar. Obișnuit cu jocul am trecut mijlocaș, apoi înaintaș, stând câte 5-10 minute într’un post. Așa mi-am inaugurat cariera.
– Când ai intrat în primul club?
– Am jucat prin parc și prin mai dane timp de jumătate de an. Probabil însă că am avut de la cine învăța sau aveam calități cari să mă facă remarcat că într’o zi văzut de președintele clubului Stăruința (Oradia) și de Kruger, fostul antrenor al C.F.R. am fost primit în echipa de pitici a acestui club. Eram tare desvoltat pentru vârsta mea și alergam bine. După primul antrenament am fost pus half-centru în echipa de pitici. Un an mai târziu puteam fi găsit în echipa de juniori, transformat în inter-stânga.
– Cum ai ajuns în echipa întâia?
– În 1926 aveam 16 ani. Vedetele de pe atunci ale clubului: Bartha, Strock, Csomag I. au intrat la militărie. Pentru înlocuirea lor, conducerea clubului a recurs la juniori. Au intrat atunci, odată cu mine, în echipa primă: Csomag II și Torok, interul stânga de la “Chinezul” de azi. Pe vremea aceea, “Stăruința” era un club mare și trecerea la “întâia” m’a umplut de groază. Am debutat împotriva C.A.T.-ului. În prima repriză am jucat catastrofal. În cea de a doua, probabil mai acomodat noii situații, am jucat mai bine. M’au reținut atunci pentru echipa întâia, în care am fost promovat definitiv. Am jucat la Stăruința până în 1928, când am trecut la C.A.O.
– De ce ți-ai schimbat așa de repede clubul care te-a format?
– Conducătorii C.A.O.-ului mă văzuseră jucând și au intrat în tratative cu cei de la Stăruința. Au oferit 35.000 lei și în schimbul acestei sume mi s’a făcut transferarea. Personal am primit pentru aceasta 10.000 lei. La C.A.O. nu am jucat decât trei luni. Într’o zi a jucat în reprezentativa Oradiei împotriva grupării Kispest. Jocul meu a plăcut mult echipei budapestane ca s’a interesat pentru achiziționarea mea. C.A.O. însă a refuzat condițiunile primite.
– În ce împrejurări ai ajuns la “Hungaria”?
– “Kispest” neputând-mă achiziționa m’a recomandat “Hungariei” spunând că a găsit la Oradia un jucător tânăr și cu destul talent. “Hungaria” căuta pe vremea aceea jucători. Nu știu cum s’a trecut dar Kruger a venit și m’a întrebat dacă vreau să mă duc la “Hungaria” care-mi oferă un bun contract și o sumă de 50.000 lei pentru schimbarea clubului. Am ezitat puțin și suma aceasta a fost majorată la 75.000 lei. Aceaștă sumă a fost oferită și C.A.O.-ului. Pe vremea aceea, tata avea 12 prăvălii de măcelărie și avea nevoie de bani. Din îndemnul lui am trebuit să accept oferta. Am iscălit atunci un contract pentru doi ani, primind o îndemnizație săptămânală de 60 pengoe – circa 1800 lei – plus locuință și prime. Imediat după iscălirea contractului am plecat cu noua mea grupare într-un turneu prin Egipt. Primul match am jucat la Alexandria, inter-dreapta într’o linie de atac care cuprindea pe Kalmar, :arvary, Opata ;i Hitzer vedetele de pe vremea aceea ale foot-ballului maghiar.
– Ți-a mers bine în acest turneu?
– Turneul acesta a fost foarte fructuos pentru mine. Din prime am pus deoparte 800 pengoe – circa 2400 lei – plus îndemnizația zilnică de 150 lei, din care nu mă înduram să cheltuiesc nimic – pentru ca să-i pot trimite acasă. De altfel în cei 5 ani câți i-am jucat la “Hungaria” am trimis acasă 210.000 lei.
– Cum ai ajuns vedetă a foot-ballului maghiar?
– După ce am jucat un an de zile la “Hungaria” m’a remarcat căpitanul echipei naționale: Mariassy, care a vrut să mă bage în echipa națională a Ungariei. Exista însă un inconvenient: eram român. Pentru Mariassy aceasta nu era însă o pierdică și, în 3 trei zile, fără consimțământul tatălui meu am devenit cetățean ungur și selecționat în echipa pentru matchul cu Germania dela Dresda.
– Te-ai simțit bine la Hungaria?
– Plătit la timp și plimbat prin Franța, Italia, Austria, Egipt, Statele Unite, Mexic, Havana, etc., mă simțeam bine în noul meu club. Cu atât mai mult cu cât expirând contractrul primilor doi ani mi s’a dat pentru reînoire o sumă de 2500 pengoe (circa 75000 lei). Și condițiile de salarizare mi_au fost ameliorate multe. Salariul săptămânal mi_a fost majorat la 3000 lei, plus primă 1200 lei de fiecare match câștigat, plus o așa zisă “primă de start”, de 500 lei, care mi să dădea numai dacă apăream echipat pe teren – chit că jucam sau nu jucam. Din punct de vedere material nu aveam deci motiv să mă plâng. Câștigam mai mult decât îmi era necesar.
– Dece ai plecat dela “Hungaria” și de ce ai revenit în România?
– Viața în Ungaria nu este bună. Țara este săracă și nu poat eoferi traiu fiecare chiar acceptabil jucătorilor ei – cari nu se pot hrăni ca lumea. Lucrul acesta începuse să mă supere. Între timp au trecut și cei doi ani ai noului contract. Tata murise și eu aveam nevoie de bani. M’am dus atunci la antrenorul clubului, Schenkey, și i-am spus că nu mai iscălesc un alt contract dacă nu mi se dă 60.000 lei, de care aveam nevoie. Dacă aș fi avut curajul să mă duc la președintele cubului d. Brull Alfred, acesta mi_ar fi satisfăcut cererea. Schenkey n’a ținut prea mult cont de ceeace îi cerusem și atunci la expirarea contractului n’am mai iscălit un altul. Conform uzanțelor federației maghiare am trebuit să mai rămân la “Hungaria” încă un an fără contract. Ultimul match l-a jucat cu Sparta pentru “Cupa Europei Centrale” și apoi m’am reîntors la Budapesta, unde am stat doar o zi și am plecat la Oradia. Eu am fost primul jucător pe care l_a pierdut atunci “Hungaria”. După mine, imediat au plecat Kalmar, Sarvary, Weber și Hirtzer. Nici o mirare că echipa a decăzut până în coada clasamentului, în anul imediat următor.
– Cum te-ai angajat la Crișana?
– Venisem la Oradia cu gândul să mă duc la C.A.O. Aceasta nu avea însă bani ca să mă plătească și astfel m’a achiziționat Crișana pentru 7000 pengoe (circa 210.000 lei). Înainte de aceasta, antrenorul “Hungariei” a venit de trei ori la Oradia ca să mă convingă să mă reîntorc. I-am răspuns textual: “Prefer să joc în orice club dar în Ungaria nu mă mai întorc”. La început am vrut să viu în București. Nu știam însă o boabă românește, din cauza celor cinci ani petrecuți în Ungaria când n’am auzit și n’am vorbit deloc românește. Atunci mi-a ofertat Crișana să viu la ea. Mi-a promi smie 150 000 lei și am iscălit contractul. În paranteză fie zis banii aceștia nu i_am primit nici până astăzi, rămânând un rest de 50.000 lei. Crișana mi-a dat un salar de 8000 lei lunar și m’a angajat ca jucător și antrenor. În timpul cât am stat aici, clubul meu a câștigat 33 matchuri, printre cari multe și în străinătate.
– Când s’a înrăutățit situația la Crișana?
– La Crișana a fost bine atâta timp cât a fost președintele d. Poenaru Bordea. Cum a plecat acesta toate au început să meargă pe dos. Toți cei 4-5 președinți cari s’au perindat nu știau ce este foot-ballul, cum se vorbește și să tratează cu un jucător. Starea materială a clubului era proastă. Jucătorii erau în restanță cu salariile pe 2-3 luni. Eu îmi primeam leafa 500-1000 lei. În condițiile acestea m-am gândit să-mi schimb clubul.
– Care a fost clubul cu care ai tratat pentru prima oară transferul dela Crișana?
– Venisem la București pentru matchul cu Venus. Cu acest prilej am vorbit cu d. Alfred Fulga și cu antrenorul Konrad ca să viu la C.F.R. Oferta făcută m’a ispitit și am iscălit un contract, fără ca să știe Crișana. Socoteala mea era simplă. Aveam contract cu Crișana până în 1937. În plus aveam o înțeleger verbală prin care mă obligam să plătesc 200.000 lei în cazul în care aș părăsi gruparea înainte de expirarea contractului. Cum C.F.R. era dispus să plătească această sumă, nu aveam nici o grijă. Când însă Crișana a simțit că vreau să plec a început să’mi facă neajunsuri. M’am gândit atunci că a sosit momentul să lichidez această chestiune. Și cum Crișana îmi era datoare 50.000 lei am anunțat federația și am cerut rezilierea contractului, pe baza angajamentului făcut.
– Cum a intrat în “horă” Olympicue Lillois?
– Crișana m’a rugat să nu o acționez deoarece era, fără știre mea, în tratative cu Olympique Lillois, căruia voia să mă vândă. Mi_a promis atunci că dacă se ajunge la un acord îmi plătește datoria și un plus de 20 la sută din suma pe care ar primi-o pentru deslegarea mea. Un total de 130.000 lei. Mie Crișana îmi era dragă și era milă de jucătorii cari nu erau plătiți. Atunci m’am gândit că dacă voi pleca eu în Franța vor primi ceilalți jucători restanțele cuvenite. Deci nu din capul meu am vrut să mă stabilesc în Franța și nu din cauza mea am stat acolo atâta vreme fără ca să vreau să mă întorc. Odată ajuns în Franța am fost supus la o “probă” împotriva grupării Spora (Luxemburg). Matchul a fost câștigat de Olympique cu 10-2 și eu am marcat șase goaluri. Francezii au fost foarte mulțumiți și au vrut să mă țină cu orice preț, cu atât mai mult cu cât și în celelalte matchuri pe cari le-am jucat împotriva lui Racing Roubaix și Aras – echipa campioană amatoare – am marcat respectiv 3 și 2 goaluri. Federația română a refuzat să-mi acorde extrădarea. Lionezii n’au vrut însă să renunțe la mine “cu una cu două” și au întrebat deferația franceză dacă după un an ar putea obține automat, deslegarea mea. Ei intenționau să mă țină un an fără ca să joc și în timpul acesta să ma operez la genunchiu. Răspunsul însă a fost că trebuie să execut o carantină de doi ani. Aveau, deci, de așteptat prea mult. Mi-au dat bani de drum și mi-au spus la plecare că dacă obțin deslegarea ei mă primesc orcând.
– Cum se prezintă clasa și organizarea foot-ballului francez?
– În general, echipele din mijlocul clasamentului sunt mai bune decât cele ale noastre din aceeași situație. E normal să fie așa dacă ținem seama de faptul că regulamentul le permite să întrebuințeze câte trei jucători străini. Având mari posibilități financiare aceste cluburi pot cumpăra jucători oricât de sumpi, din Anglia, Cehoslovacia, Austria și chiar America de Sud. De exemplu, Sochaux a achiziționat din Argentina un extrem dreapta pentru care a debursat circa 1.800.000 (180.000 fr. fr). După două-trei zile de la venirea lui în Franța a fost trântit de o mașină și și-a fractura o mână. Contractul este însă contract și timp de șase luni – atât i s’a spus că va dura vindecarea – va primi salariul său. În legătură cu acest caz, Covaci dela C.A.O. – care atunci era la Valenciennes – a spus: “Probabil că intenționat s’a aruncat înaintea mașinei ca să nu arate că nu știe foot-ball și să poată să-și primească banii”.
– Ce părere ai despre publicul și moravurile franceze?
– Și în materie de foot-ball, publicul nostru mai are multe de învățat dela cel francez. Cred că este suficient dacă spun că în Franța nu se cunoaște biletul de favoare. Dacă la un match sunt 40.000 spectatori atunci se număra tot atâția plătitori. Chiar și conducătorii cluburilor își plătesc intrarea. Cu aceștia este foarte nostimă și interesantă alegerea lor în comitet. Când am venit în Franța, Olympique Lillois avea tocmai Adunarea Generală. Spre suprinderea mea candidații pentru comitet nu au fost aleși, așa cum uzual se obișnuiește, prin vot. Ci fiecare loc din comitet a fost adjudecat la licitație celui care oferea mai mulți bani. După ce s’a terminat cu “alegerea” comitetului, toți membrii prezenți au fost invitați într’o sală speial amenajată, unde li s’a rulat un film adus din Anglia, în care li se arăta “au relanti”, toate mișcările, pozițiile și greșelile unui jucător. Fiecare avea o explicație amănunțită pentru ca toți cei prezenți să înțeleagă. Era deci o educație sportivă pentru membrii, sau o pregătire tehnică a lor. Cred că n’ar fi rău să se facă și la noi asemenea ședințe cinematografice, cari ar lumina mai bine publicul nostru spectator.
– Mi-ai declarat mai sus că intenționai să te oprerezi la genunchiu. Spune-mi, te rog, cum ți s’a întâmplat accidentul pe care l_ai suferit?
– În 1934, Crișana a jucat un match de campionat la Arad cu Amefa. Plouase înainte și în timpul matchului și balonul tăvălit prin noroiu, se făcuse teribil de greu. În repriza II-a, Csajka – fundașul Amefei – a degajat mingea cu putere. Eu, care mă găseam la numai zece metri de el, am vrut să stopez balonul în aer. N’am putut însă prinde mingea decât pe vârful piciorului și cumera grea și puternic trasă mi-a întors piciorul, pocnindu-mi ceva la genunchiu. Pe loc am fost în mare dificultate și abia am mai putut juca. N’am părăsit însă terenul și, în halul în care eram – șchiop deabinelea – am marcat singurul goal al partidei, care ne-a adus victoria. După acest match, normal ar fi trebuit să nu joc un timp, minimum o lună. Căci mi se rupsese puțin un mic cartilagiu dela genunchiu. Comitetul Crișanei mi nu-a acordat acest concediu și jucând în continuu cartilagiul acesta s’a rupt de tot. Din cauza lui, uneori, îmi iese genunchiu din loc și nu mai pot juca 2-3 săptămâni.
– E adevărat că ți-a fost teamă să te operezi când ai fost la Crișana?
– Am cetit și eu unele ziare cari au scris că mă tem să mă operez. Este inexact tot ce s’a scris pe această temă. Când piciorul a început să mă jeneze mai rău, am cerut Crișanei să mă trimeată la Budapesta, la celebrul specialist: dr. Molnar. Crișana avea frică însă că odată la Budapesta nu voiu mai reveni în țară și de aceea a preferat să mă ducă la Oradia, la niste pseudo-specialiști cari mi-au făcut radioscopii ca să vadă ce am la genunchiu. Micul meu cartilagiu rupt nu putea să fie însă văzut pe această cale și toți au convenit prin a spune că am ligamentele întinse. De curând însă, odată cu matchul C.F.R.-ului de la Budapesta, am fost la consultul doctorului Molnar. Acesta mi-a spus ce am și mi-a garantat că după operație și două luni de rapus voiu avea piciorul perfect sănătos.
– Când intenționezi să te operezi?
– Îmi este perfect indiferent când. Aș vrea însă cât mai curând, pentru ca sănătos și vindecat să dovedesc că am loc sigur în echipa națională. Probabil însă că voiu trebui să mă operez ceva mai târziu, căci după cum am eu impresia C.F.R. vrea mai întâiu să joc câteva meciuri de campionat.

Sfârșitul primei părți!

 

Articolul precedent#PronoLiga1. Liderul mai pierde din avans. Urmează penultima rundă a sezonului
Articolul următor#PronoLiga1. Liderul își păstrează avansul de 3 puncte înainte de ultima etapă
"Some people think football is a matter of life and death. I assure you, it's much more serious than that." Bill Shankly

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here