Super Interviu cu Iuliu Baratky în anul 1936 (Partea a II-a)

0
1340

 

PRIMA PARTE A ACESTUI INTERVIU POATE FI CITITĂ AICI!

Ziarul Rampa, Luni, 5 octombrie 1936
  • La prima partidă am luat mingea în brațe și am dus-o portarului
  • Cu “Hungaria” în Italia, Austria, Egipt, St. Unite, Mexic, Havana
  • În Ungaria nu mă mai întorc
  • “Crișana” a voit să mă vândă
  • Publicul nostru mai are multe de învățat
  • Din cauza unui accident, de multe ori îmi iese genunchiul din loc
  • Prefer să joc înaintaș

PARTEA A II-A

– Ce post preferi să joci?
– Deși în Ungaria am jucat și înaintaș și mijlocaș – fiind selecționat de 30 de ori în echipa națională, la “profi” sau în diverse combinate, prefer să joc la înaintare. Și shootul pe care-l am cred că în postul de înaintaș sunt mai folositor. Căci este mult mai greu ca să marchezi goaluri jucând mijlocaș. Ce aș putea realiza ca half și cât mi-ar folosi shootul? Și apoi mai am această preferință pentrucă peste mult mai dificil să joci în apărare unde răspunderea este mult mai mari. Poți, bunăoară, să joci tot timpul foarte bine și să faci o singură greșală care să aducă echipei tale desavantajul unui goal. Greșala aceasta nu-ți va fi iertată cu toate lucrurile bune pe cari le-ai făcut înainte sau după ea.
– Cari sunt calitățile unui bun înaintaș?
– E greu de enumerat calitățile pe cari trebuie să le posede un bun înaintaș. Voiu selecționa însă câteva esențiale: 1) Să aibe condiție fizică; 2) Să aibe siguranța balonului; 3) Să poată juca fără ca să se uite la minge, urmărindu-și cu ochii partenerii și adversarii; 4) Să poată imprima balonului puterea și direcția voită; 5) Să știe să tragă la goal.
– Driblezi de plăcere sau de nevoie?
– Când jucam la Crișana driblam exagerat de mult. Jucătorii ceilalți erau net inferiori și nu puteau reține prea mult balonul. Eram deaceea obligat, când primeam mingea, să încep să driblez cât mai mult pentru ca să dau posibilitate apărătorii mele să se odihnească. De multe ori fundașul Szabo, care avea o constituție mai debilă, îmi expedia balonul strigându-mi “Gussy, acum driblează ca să mă odihnesc”. În general însă scor driblingul ca o necesitate. Chiar când am jucat în echipe cu parteneri de talia mea, nu dădeam drumul balonului decât atunci când găseam un partener liber. Prefer să pierd eu balonul driblând decât să pun un coechipier în situația de a lupta pentru ca să intre în stăpânirea mingei pe care i-am expediat-o. Maniera aceasta de joc am observat-o la toți marii jucători.
– Ce senzație ai când rămâi singur în fața goalului?
– În timpul matchului un înaintaș este în întregime preocupat de goalul advers. Toate eforturile lui sunt făcute ca să ajungă cât mai repede și în poziție cât mai bună în fața porții. Odată aici inima începe să-i funcționeze mai accelerat gândurile i se încrucișează și în secunda când expediază shotul are timpul necesar ca să anticipeze ce s’ar putea întâmpla cu mingea repezită spre goal.
– Există “poziție sigură”?
– Chiar jucătorul cel mai bun, perfect stăpân pe shoot, nu poate spune că există “poziție sigură”. Sunt atâtea și atâtea lucruri cari pot influența shootul deviendu-l. Întâiu ești om șo nu poti fi complet stăpân pe nervii tăi pe care să-i înfrânezi când și cum vrei. Apoi poți aluneca, se poate izbi mingea de o pietricică bagi prost piciorul – din cauza grabei – și… gata “poziția sigură”. Și apoi depinde și de moment. Sunt unele matchuri când jucătorul simte că nu-i merge shotul și atunci oricât de mult s’ar strădui nu poate realiza nimic. Mi-aduc aminte de un match pe care Crișana l’a pierdut la Amefa cu 2-1. Când situația era 1-0 pentru Amefa, arbitrul ne_a acordat un “unsprezece metri”. Simțeam în mine, eu care nu ratez decât foarte rar un “penalty” că de astă dată nu voiu ozbuti să marchez. Era ceva care parcă vorbea în mine că așa se va întâmpla. Am spus deaceea colegilor mei că eu nu pot bate acest “11 metri”. Ei n’au vrut să țină seamă de presentimentul meu și m’au obligat să-l trag. Din păcate s’a întâmplat tocmai ceeace simțeam eu că va fi. Shootul meu a mers pe lângă bară.
– Te impresionează aplauzele și huiduielile publicului?
– Pe vremea când eram la începutul carierei mă impresiona foarte. Astăzi însă sunt trecut “prin ciur și prin sită”. Huiduielile mă lasă complet impasibil. Știu că vin oameni cari nu pricep foot-ballul. Aplauzele însă le primesc cu drag. Ele îmi ridică moralul și îmi stimulează ambiția.
– Cum suporți celebritatea?
– Celebritatea îmi place. Îmi mângâie orgoliul de om. Dar nu mă face închipuit, față de parteneri. Sentimentul acesta mi-a rămas de pe vremea când eu eram jucător mic, mic de tot și publicul nu avea atunci ochi decât pentru 2, 3 jucători, cari erau “vedete”. Ce mi-ar folosi dacă mi-aș înjosi camarazii de sport prin “țâfna” mea. Față de ei sunt totdeauna egalul lor. Nu intru pe teren nici primul, nici ultimul, nu caut să pozez, ca să-mi atrag privirile sau aplauzele general. Celebritatea este frumoasă însă… să nu ți_o pui la inimă.
– Ești superstițios?
– Nu am nici o superstiție nu cred în vise și nu port amulete. Fac mare haz de cei cari se țin de asemenea fleacuri. Mi-aduc aminte că era la Hungaria un portar, Ujvary, care pentru nimic în lume nu ar fi acceptat să îmbrace un tricou nou. Purta unul până rămânea numai sdrențe și apoi împrumuta – fără ca să mai dea înapoi – sau fura un altul dela echipa adversă. Ajunsese atât de cunoscută superstiția aceasta încât dr. Fodor, marele pontific al federației maghiare se ducea înainte de match și plătea echipei adverse tricoul pe care – sigur – urma să-l fure Ujvary evitând astfel un scandal. Bietul Ujvary superstiția lui i-a adus multe certuri și mulți ghionți.
– Trac ai?
– Trac nu mai am. Am avut. După atâția ani de carieră, după ce am jucat în zeci de țăeri în fața zeci de feluri de spectatori, m’am liniștit. Intru pe teren calm și joc calm. Păstrez însă o curiozitate. Mă enervez când am de așteptat, gata echipat, intrarea pe teren. De aceea la Crișana, am introdus sistemul ca desbrăcatul să înceapă ceva mai târziu ca să nu mai am de așteptat.
– În care match ai avut cel mai mare trac?
– Aveam 18 ani când am fost selecționat în echipa Ungariei pentru un match cu Germania, la Dresda. Deși debutant în echipa națională am jucat prima repriză fără emiție. La pauză rezultatul a fost 3-0 pentru noi. La vestiar însă, căpitanul naționalei ne_a mulțumit cu mare scandal, spunându-ne că ne mulțumim doar că marcăm goaluri și încolo nu ne mai privește nimic. Pe scurt ne-a cerut ca în repriza doua să facem demonstrație, căci altminteri ne amendează. Debutant cum eram mi-am pierdut capul. Am reintrat pe teren cu mare frică și picioarele abia le târam. Am încercat să joc așa cum ni s’a cerut. N’am izbutit însă nimic, nici eu nici partenerii mei și matchul s’a întors în favoarea Germaniei, care a câștigat cu 5-3.
– În repetate voiajuri pe cari le-ai făcut ce lucruri te-au impresionat cel mai mult?
– Cu Hungaria am vizitat multe țări și destule continente. Nevoite să_și acopere bugetele echipele ungurești călătoresc foarte mult. Europa am colindat-o mai toată, am fost prin Africa și cele două Americi. Pretutindeni am avut ce vedea. Mi-au rămas întipărite în minte: turneul din Egipt, matchul jucat la Chicago și călătoria prin Mexic. Amintirile păstrate n’au nici o legătură cu matchurile jucate. Le_am reținut însă prin foot-ball. În Egipt am văzut piramidele, sfinxul și mormântul lui Tutankamon. Abia când le vezi îți dai seama de măreția lor. Piramidele și sfinxul te vrăjesc prin măreția lor. Opere într’adevăr nemuritoare.

La Chicago mă plimbam cu echipa pe stradă. Deodată două automobile țâșnesc dintr’o stradă și deschid foc de mitralieră una asupra celeilalte. La cinematograf filmele cu asemenea întâmplări îmi păreau niște scenarii fanteziste lipsite de gust. La fața locului însă m’am convins că… dracul este așa de negru cum se spune și că luptele gangsterilor americani e mai bine să le vezi pe ecran.

În sfârșit, în Mexic am asistat la lupte de tauri. Matchul l_am jucat la ora 12 pentru că la 4 începeau luptele. Nu văzusem niciodată asemenea sepctacole și cum echipa a fost invitată m’am dus și eu. Arena era imensă și toată o mare de capete. Când au intrat toreadorii au izbucnit salve de aplauze și aclamații cari au ținut peste un sfert de ceas. Apoi a început masacrarea bietului taur, subliniată de strigăte cari numai omenești nu erau. Și când taurul a reușit să spintece burta unui cal, împrăștiându-i intestinele, urletele au ajuns la maximum. Pe noi ne’au trecut sudorile. Unii au întors capul altora li s’a făcut rău și alții chiar au leșinat. Când lovitura de sabie a pus capăt zilelor nenorocitului animal au început să sboare din toate părțile pălării, car – în câteva minute – au acoperit întreaga arenă. Cred că negustorii de pălării, din partea locului, fac afaceri strălucite.
– Și acum ce-ți mai dorești?
– Mai am o singură dorință: să pot arăta publicului românesc că sunt vrednic – când oi fi sănătos – să joc în echipa națională. Datorez aceasta și numele lui, care mă cere selecționat în echipa țării căreia îi aparțin. Și sunt sigur că timpul acesta nu este departe.

Convorbirea cu Baratky a luat sfârșit pe la orele 11 noaptea. M’am ridicat să plec când marele “as” mi_a spus oarecum jenat: “Te rog, condu-mă la hotel, ca să nu se creadă că întârziat cine știe pe unde. Nu de alta dar mâine am de jucat”. I_am satisfăcut dorința și certific aici în scris, că jucătorul Baratky în decurs de trei ore nu a făcut altceva decât a consumat o cafea neagră, o sticlă cu apă și un pachet de țigări “Bucegi”.

BUCUR BERCEANU

 

PRIMA PARTE A ACESTUI INTERVIU POATE FI CITITĂ AICI!

 

Interviu publicat în Ziarul Rampa pe 5 octombrie 1936.

Articolul precedentANEF – Un stadion legendar devenit garaj
Articolul următorAmical: Italia 4-2 România, 5 iunie 1976
"Some people think football is a matter of life and death. I assure you, it's much more serious than that." Bill Shankly

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here