Era vara anului 1929 și pe stadioanele din Budapesta, Praga și Viena se juca cea mai spectaculoasă competiție de club a continentului — Cupa Mitropa. Ujpest, echipa violet din nordul capitalei ungare, trecuse de sferturi, semifinale și ajunsese în finală împotriva Slaviei Praga. Și în fiecare meci, același nume apărea pe tabelă: Auer. Zece goluri în întregul turneu. Un record pentru care cehoslovacii n-aveau răspuns. Un atacant pe care ziarele îl numeau deja „cel mai bun din Europa Centrală”. Fotbalistul acela se numea Ștefan Auer — sau „Rici”, cum îi spuneau toți — și se născuse nu la Budapesta, ci la Arad, în inima unui ținut care tocmai trecuse dintr-un imperiu în altul.

Povestea lui Ștefan Auer e una despre frontiere. Nu în sens geografic — deși și asta, inevitabil —, ci despre frontierele imposibile pe care le traversezi când ești bun cu adevărat. Arădean de origine, german ca neam, român ca cetățenie, ungur prin adopție și super fotbalist. Puțini jucători din istoria fotbalului european au trăit atâtea vieți într-una singură.

Și totuși, Gazeta Sporturilor, îl numea simplu: „jucătorul numărul 1 al fotbalului românesc”. Nu al Ungariei. Nu al Europei. Al nostru.

Pe 28 mai 1905, în Arad — un oraș al cărui trecut poarta amprente austro-ungare la fiecare colț de stradă —, se năștea Ștefan Auer. Orașul era, la acea vreme, în Austro-Ungaria. Când a împlinit 15 ani, Aradul devenise parte din România. Frontierele se mutaseră. El rămăsese.

De origine germană, Ștefan Auer a crescut într-un mediu în care fotbalul era o limbă comună tuturor — românilor, maghiarilor, germanilor care populau același cartier, jucau pe același teren, se certau și se împăcau după același meci. La AMEFA — unul din cluburile pioniere ale fotbalului arădean —, „Rici” și-a deprins meseria începând din 1919, la doar 14 ani.

Șapte ani la AMEFA. Șapte ani de rafinat un instinct de gol care, cu fiecare sezon, devenea mai mult decât promisiune.

În anul 1926, la 21 de ani, face pasul spre Colțea Brașov — și aproape imediat intră pe radarul echipei naționale. Debutul vine repede. Prea repede pentru ca cineva să-l rețină îndelung.

1926–1927. Ștefan Auer joacă de două ori pentru echipa națională a României și marchează de trei ori. O medie devastatoare. Un randament rar. Și totuși, după acea perioadă, drumul său se desparte definitiv de naționala României.

În 1928, Auer face pasul pe care fotbalul acelei epoci îl oferea celor mai buni: transferul la un club mare, dintr-o ligă mai puternică. Ujpest Budapesta bate la ușă. Și Aradul cedează.

La scurtă vreme după plecarea sa, regulamentele FIFA se vor schimba — și Auer va putea îmbrăca tricoul Ungariei, în a cărei națională va ajunge unul dintre cei mai apreciați atacanți. Dar asta e o altă poveste. Mai întâi, vine Budapesta.

Ujpest Budapesta, 1928. Ștefan Auer intră într-o echipă deja competitivă și o transformă într-o mașinărie de fotbal. Agresiv, tehnic și violet — fotbalul afișat de formația maghiară Ujpest, din acea perioadă era unul despre care astăzi l-am numi fotbal șampanie, iar Auer era protagonistul.

Cupa Mitropa — competiția care reunea campionii și vicecampionii din Austria, Ungaria, Cehoslovacia, Italia și Iugoslavia — era, în acea epocă, echivalentul Ligii Campionilor de azi. Nu exista, în Europa Centrală, un trofeu mai râvnit de cluburi.

1929. Ujpest intră în turneu și nu mai iese decât cu trofeul în mâini. Iar Auer marchează la fiecare pas: zece goluri în tot turneul, recordul golgeterilor. Finala împotriva lui Slavia Praga se termină cu Ujpest campioană — 7-3 la general, 5-1 în prima manșă.

Un an mai târziu, în 1930, Ujpest câștigă Coupe des Nations — un turneu de prestigiu al epocii care reunea campioanele naționale europene. Ștefan Auer e din nou acolo. Și, în aceeași perioadă, vine și primul apel din partea selecționatei Ungariei.

Din 1929 și până în 1935, Ștefan Auer poartă tricoul naționalei Ungariei. Devenise rapid un jucător important al unei echipe care, în epocă, se număra printre forțele continentale.

Turneul final al Campionatului Mondial din 1934, organizat în Italia, găsește Ungaria cu Auer în lot. La Cupa Internațională a Europei Centrale — competiție asemănătoare cu un EURO al anilor ’30 —, Auer înscrie două hat-trickuri spectaculoase: unul contra Cehoslovaciei, altul contra Elveției. Cifre care, în fotbalul actual, ar umple primele pagini ale tuturor ziarelor.

În același timp, la Ujpest adună patru titluri de campion al Ungariei (1929/30, 1930/31, 1932/33, 1934/35) și două finale de Mitropa. O carieră de club completă, fără nicio pagină goală.

1936. Ștefan Auer are 31 de ani și se întoarce în România. Nu la Arad, ci la București — la Rapid, echipa din Giulești care, în deceniile interbelice, construia unul din cele mai spectaculoase loturi din istoria fotbalului românesc.

Alături de Auer la Rapid aveau să joace sau aveau să se intersecteze nume ca Iuliu Baratky, Ștefan Barbu II, Vintilă Cossini, Nicolae Roșculeț — o generație de aur a fotbalului românesc interbelic. Auer nu era cel mai tânăr din echipă dar cu sigurnață era cel mai valoros.

Câștigă cu Rapid două Cupe ale României (1938/39 și 1939/40). Și în sezonul 1939/40, la vârsta de 34 de ani, devine golgeterul Diviziei A cu 21 de goluri în condițiile în care sezonul avea 22 de etape — o performanță uimitoare pentru orice vârstă, cu atât mai mult pentru un atacant aflat spre finalul carierei.

Era o dorință sinceră — și dramatică în același timp. Omul care jucase la Mondialul din 1934 pentru Ungaria, care câștigase Cupa Mitropa cu Ujpest, care învinsese portari de legendă ai continentului, voia, la finalul drumului, să joace pentru România.

Gazeta Sporturilor — articolul semnat de Bucur Berceanu care a supraviețuit deceniilor — reconstituie cu lux de amănunte originile lui Auer. A debutat ca portar la juniorii AMEF Arad. Nu ca atacant — ci ca portar. Apoi, treptat, a migrat spre zona în care instinctele sale găseau cel mai mult spațiu de exprimare.

La 15 ani debuta la prima echipă a AMEFA. La 17 ani, era deja în lotul pentru meciuri de primă ligă. Ritmul era unul al unui fotbalist cu o maturizare precoce, dar și al unui ținut — Aradul interbelic — care producea fotbaliști de calitate cu o regularitate remarcabilă. Familia Auer, de altfel, nu era singulară: Ioan Auer, fratele său mai mare (sau rudă apropiată, surse diferite indică ambele variante), jucase și el pentru AMEFA și pentru România, inclusiv în primul meci oficial al naționalei, în 1922.

E o întrebare legitimă. De ce îl considerăm „al nostru” pe un fotbalist care, în momentele sale cele mai strălucitoare — Cupa Mitropa, Mondialul din 1934 —, purta tricoul Ungariei?

Răspunsul e simplu și uman. Pentru că Auer s-a format pe terenurile României. Pentru că a jucat și a marcat pentru tricolor. Pentru că, la finalul carierei, a ales să revină — la Rapid, la Divizia A, la fotbalul românesc. Și pentru că, la 34 de ani, a devenit golgeterul campionatului nostru.

Iar dorința pe care i-o consemnează Gazeta Sporturilor — „Mai am o singură dorință: să joc în naționala României!” — nu sună a calcul politic. Sună a nostalgie. A unui om care știa că o parte din el rămăsese mereu pe malul Mureșului.

Când Ujpest l-a vrut, l-a luat. Când Ungaria l-a chemat, a mers. Când Rapid l-a vrut, a venit și și-a făcut treaba. Și când totul s-a terminat, a stins la Kaposvár, în 1977, la 72 de ani — departe de Arad, dar niciodată cu totul plecat.

„Rici” Auer. Atacant. Campion european. Golgeter. Arădean.

Golurile uitate — aceasta e povestea lui Ștefan Auer. Nu una de colecție, ci una vie, despre un fotbalist care a trăit toate contradicțiile unui secol convulsiv și a găsit, în fiecare dintre ele, un colț de teren pe care să marcheze. Aradul l-a format. Budapesta l-a consacrat. Bucureștiul l-a primit. Fotbalul l-a ținut în viață mai mult decât orice.