Sărmanul fotbal

Sărmanul fotbal, sărmanul de mine. Când se vor termina antrenorii şi se vor întoarce euforicii în pantaloni scurţi ce intră pe teren a se distra şi a ne distra, fără tactică, fără antrenamente extenuante, fără răbdare, presiune sau linii de pase, atunci mă voi întoarce şi eu. Cu fular, steag şi şapcă, îmbrăţişănd necunoscuţi prin tribune, întorcându-mă acasă depănând povestea umflată exagerat de mult a ceea ce tocmai am văzut, pentru că şi eu am participat la acel gol. Drept dovadă sunt răguşit.

Fotbalul a pierdut plăcerea, poezia, umorul. Sunt destul de tânăr, însă am apucat să îl văd pe Gică Hagi întorcându-se cu mingea înapoi pentru a îşi mai ameţi un adversar. Şi ce dacă Lăcătuş păcălea arbitrii? Sunt supărat. De ce a trebuit Maradona să îşi ceară scuze pentru mâna aia uitată prea sus? Sărmanul fotbal, nu numai că s-a diluat şi ni se serveşte cu picătura ce se scurge de pe polonic, pe deasupra îşi mai pierde şi legendele.

Fără scrupule, obedient, plictisitor. O specie de negativism perfect. Monotonie de birou. Şi îmi aduc aminte de comentariile radiofonice, din timpurile în care majoritatea partidelor se jucau la aceeaşi oră încă . ” Icsulescu la minge. Va dribla. Cu siguranţă. Va dribla iarăşi. Este pe punctul de a pierde mingea. A trecut însă cu mingea de adversar. Nu se poate! Va dribla încă o dată, deşi nu mai are şanse de ieşire din colţul terenului. De ce oare nu a centrat? Nu mai are nici o şansă, Gooooolllll!”. Exact ceea ce vreau eu de la fotbal: improvizaţie, neaşteptat, lipsa logicii, nebunie , geniu. Să mă dribleze. Să mă ameţească. Să mă surprindă. Ştiu că jucătorii sunt născuţi pentru a face aşa ceva, însă apar dintr-o dată, antrenorii, conducerea, impresarii, îi transformă în roboţi. Iar mie nu îmi plac jucătorii care doar îndeplinesc ordine. Nu inventează, nu fac miracole : doar execută. Mă interesează doar să mă lase cu gura căscată, să ţipe ”Driblează, o pierde, goooool“. Însă cum să se întâmple asta dacă acum eroul este antrenorul? Cum să se întâmple asta dacă acum cele mai valoroase calităţi sunt răbdarea şi ordinea ? Vreau să mă duc pe stadion pentru a-mi pierde capul, nu pentru a privi printr-un microscop.

Am să închei, înainte de a mă trezi din vis, cu o anecdotă din timpul marelui Milan care mătura cu Steaua pe jos în finala Cupei Campionilor din 1989.

Într-o zi, Arrigo Sacchi se apropie de Van Basten în timp ce acesta lua prânzul. Voia să discute cu acesta anumite detalii de joc, o problemă minoră, care însă lui Sacchi nu îi dădea pace. Van Basten nu a mai rezistat. A lăsat farfuria, s-a întors către antrenor şi l-a privit ”Nu am timp acum. Mănânc“ a răspuns. Se termina un ciclu fascinant.