România – Spania 3-1 în preliminariile pentru Campionatul European din Germania de Vest 1988 – 29 aprilie 1987

ROMÂNIA – SPANIA 3-1
Preliminarii Campionatul European din
Germania de Vest 1988 – 29 aprilie, 1987

Pe 29 aprilie 1988, România obținea o victorie mare împotriva Spaniei la București. Meciul a contat pentru preliminariile Campionatului European din 1988 și s-a jucat pe Stadionul Steaua cu 30.000 de spectatori în tribune. Din grupa noastră au mai făcut parte Austria și Albania. În afară de Spania mai aveam de jucat două meciu, cu Albania și cu Austria, ambele în deplasare. Din înfruntarea cu Spania aveam nevoie de o victorie pentru a rămâne în fruntea clasamentului, ceea ce s-a și întâmpla. Am câștigat 3-1!

În prima repriză, pe teren a existat o singură echipă, România! Ultimele 10 minute din prima repriză sunt probabil cele mai 10 minute din istoria echipei naționale. Am marcat de trei ori prin Victor Pițurcă (min. 38), Dorin Mateuț (min. 43) și Nicolae Ungureanu (min. 54).  Spaniolii au reușit să marcheze și ei o dată spre finalul partidei când fotbalistul echipei FC Barcelona, Ramón Calderé a stabilit scorul final: România 3, Spania 1.

Spania venea cu statutul de favorită, cu un palmares net superior și cu un lot în care numele mari – Butragueño, Michel, Victor – impuneau respect. Dar poate cel mai grăitor semn al tensiunii din tabăra iberică a fost regretele exprimate în presa spaniolă chiar înainte de meci. Se amintea cu amărăciune penalty-ul ratat de Butragueño în turul de la Sevilla, semn că și ei simțeau amenințarea unei echipe românești în creștere.

România a început meciul cu o determinare vizibilă încă din primele secunde. Și aici, un nume s-a impus instantaneu: Marius Lăcătuș. Spirit de kamikaze, cu viteză devastatoare și o agresivitate pozitivă care a tulburat serios defensiva iberică. Camacho, simbol al apărării spaniole, a fost depășit nu doar fizic, ci și mental, de „varianta Lăcătuș”. Nimeni nu mai îndrăznise până atunci să atace Spania cu propria lor armă – viteza. România nu a așteptat, nu s-a ascuns, ci a lovit constant, a alergat, a forțat. Și a marcat.

Golurile au venit ca o descătușare: Victor Pițurcă, cu sânge rece și instinct de golgeter autentic, a deschis scorul. Apoi, tânărul și inspiratul Dorin Mateuț l-a învins pe Zubizarreta într-un mod care a încântat tribunele: o acțiune construită inteligent, rapid, pe un culoar pe care doar intuiția pură și sincronizarea de echipă l-au putut deschide. În acea fază, s-a văzut clar: România începuse să joace fotbalul mare.

Ca de obicei, magicianul din mijlocul terenului, Gică Hagi a orbit adversarii. Sanchis, epuizat, a fost nevoit să-i paseze responsabilitatea lui Soler, dar nici el nu a reușit să țină pasul cu un Hagi aflat în plină ascensiune, în plină efervescență creativă. Ruperile lui de ritm au spart liniile adverse, au dezechilibrat, au dictat tempo-ul. Lateralul Klein, cu pătrunderile sale inspirate, a fost din nou o rampă de lansare periculoasă, reamintind de meciurile eroice din deplasare, la Larnaka și Bratislava.

Dar mai presus de individualități, victoria a fost a echipei. Coeziunea, curajul și dorința de afirmare au făcut diferența. Ungureanu a fost la înălțime, iar Mateuț a jucat cu o mobilitate și inteligență tactică rare, combinând parcă într-un antrenament de tip „cinci la doi”. Linia de mijloc spaniolă, cândva celebrată pentru controlul său – Michel, Victor, Gallego, Calderé – a fost redusă la tăcere.

Finalul meciului a adus o ușoară scădere de ritm, firească poate, dat fiind efortul fizic intens depus. Tribuna, aprinsă ca într-o arenă de coridă în finalul primei reprize, a resimțit acest recul, dar nu a uitat spectacolul oferit până atunci. Alegerea României de a forța constant, de a risca în loc să aștepte, s-a dovedit inspirată. A fost alegerea tinerească, nesupusă calculelor prudente, dar purtătoare de entuziasm și victorie.

În acea seară de aprilie, România a arătat că are nu doar o echipă, ci și un viitor. Hagi, Lăcătuș, Mateuț, Belodedici – practic niște copii de 22 de ani – au devenit, în fața unei mari echipe europene, jucători de talie continentală. A fost, poate, cel mai bun moment al fotbalului nostru de la calificarea din ’69, când Dumitrache, Dinu, Dobrin și Lucescu formau nucleul unei generații de aur.

Antrenorii Emerich Jenei și Cornel Drăgușin au orchestrat cu finețe acest succes, reușind nu doar să motiveze, ci și să așeze perfect piesele pe tabla de joc. Urmau meciuri la Tirana și la Viena.

 Rezultate Grupa 1