Saint-Étienne, 14 iunie 1984. Ora 20:30. Pe Stade Geoffroy-Guichard — un stadion cu 35.000 de locuri — nu stăteau decât 16.972 de oameni. Franța era în febra Europeanului, dar meciurile cu echipe „mici” nu atrăgeau. Nimeni nu se aștepta la mare lucru de la România. Nimeni, în afară de Mircea Lucescu.

Lucescu avea 38 de ani — cel mai tânăr selecționer din cele opt prezente la turneu. Venea cu o echipă pe care o construise răbdător, meci cu meci, în calificări. Tricolorii eliminaseră în preliminarii Italia, Cehoslovacia, Suedia — echipe cu tradiție, cu jucători de talie mondială — și ajunseseră la primul turneu final european din istorie.

Contextul — debutul pe care nimeni nu-l anticipa

Grupa A de la EURO 1984 reunea patru echipe: România, Spania, Portugalia și RFG — campioana en titre. Pe hârtie, tricolorii erau cotați ca outsideri clari. Presa franceză ne ignora. Presa spaniolă nici nu se obosise să ne analizeze jucătorii.

Lucescu nu venise să se apere. Trimisese în teren trei vârfuri — Coraș, Cămătaru și Gabor — și construise o echipă care îndrăznea să atace. Ceva ce, după cum nota cu uimire corespondentul ziarului Neuer Weg, Hanno Faber, „în meciuri în deplasare, împotriva unor adversari de calibrul Spaniei, nu se mai văzuse niciodată” la naționala României.

Spania lui Miguel Muñoz venea cu o generație bună: Arconada în poartă, Camacho și Goikoetxea în apărare, Gordillo și Señor la mijloc, Santillana și Carrasco în atac. Jucători din Real Madrid, Barcelona, Bilbao. O echipă care ar fi trebuit să domine.

Primele minute — România dictează ritmul

Fotbaliștii lui Lucescu au început meciul mai bine. Dominam la capitolul posesie. Combinații scurte, precise, recuperare rapidă. Spaniolii, surprinși, se adunau în jumătatea lor de teren. Gazonul Stade Geoffroy-Guichard era bun, seara caldă, publicul puțin era curios.

România își crea oportunități. Coraș, fost arădean trecut pe la mai multe cluburi, alerga de unul singur prin defensiva spaniolă. Cămătaru era periculos. Bölöni distribuia mingile cu precizie. Presa catalană de a doua zi va scrie că Spania „părea o echipă dintr-un campionat de rang inferior”.

Minutul 22 — penalty-ul care nu trebuia să existe

Și atunci, dintr-o nimica toată, o cursă a lui Gallego spre poarta lui Lung. Iorgulescu, fundașul lui Sportul Studențesc, a intervenit. Fault. Arbitrul belgian Alexis Ponnet a arătat punctul cu var fără ezitare. Penalty pentru Spania.

Neuer Weg scria a doua zi că penalty-ul „nu trebuia să existe” — că Gallego pornise dintr-o poziție de offside și că întreaga fază ar fi trebuit anulată. Sportul nota sec că Lung „fusese vinovat” prin ieșirea precipitată care îl împinsese pe Iorgulescu să intervină. Cert e că România era condusă, la primul meci dintr-un turneu final european, în fața unei echipe pe care o dominase până atunci.

Minutul 35 — Coraș și Bölöni rescriu seara

Dar tricolorii nu s-au retras. Au continuat să joace. Și în minutul 35 a venit golul care a rămas în memoria fotbalului românesc.

Marcel Coraș a primit mingea pe flancul stâng și a început un dribling prin apărarea spaniolă care a lăsat fără cuvinte publicul de pe Geoffroy-Guichard. A trecut de doi jucători, a ajuns în careu și a centrat scurt spre Ladislau Bölöni. Mijlocașul de la ASA Târgu Mureș a șutat din prima, la colțul lung, pe lângă Arconada.

Era selecția numărul 68 a lui Bölöni în tricoul național — un record pentru fotbalul românesc la acel moment. Golul pe care l-a marcat în seara aceea la Saint-Étienne rămâne unul dintre cele mai frumoase din istoria naționalei. Hanno Faber de la Neuer Weg scria că nu știe ce a fost mai frumos: „dansul cu mingea al lui Marcel Coraș prin apărarea spaniolă sau șutul dur, precis, la colțul lung, cu care Ladislau Bölöni l-a învins pe celebrul Arconada”.

„Dacă punem în balanță numărul de ocazii de gol și prestațiile fotbalistice în general, am fi meritat victoria.”

— Mircea Lucescu, conferință de presă după meci, Saint-Étienne, 14 iunie 1984

România – Spania: A doua repriză — tricolorii ratează victoria

Lucescu a schimbat la pauză: Dragnea a ieșit, a intrat Ticleanu. Spania — în stare de șoc după o primă repriză dezastruoasă — a venit mai agresivă. Dar România a continuat să creeze.

Mircea Rednic a ratat din șapte metri, cu poarta goală — Arconada ieșise din careu, mingea venise pe cealaltă parte, fundașul român nu a reușit să o trimită în plasă. Coraș a mai avut o situație clară și a ratat. Iorgulescu a primit cartonașul galben în minutul 72 după un fault pe Carrasco.

În minutul 76 a intrat Gheorghe Hagi — 19 ani, debut la un turneu final european. Câțiva oameni din tribuna de presă au întrebat cine e. Aveau să afle în curând.

Finalul de joc a aparținut în totalitate României. Tricolorii au atacat, au dominat, au avut situații. Klein a ratat din careul mic în minutul 87. Scorul n-a mai tremurat. 1-1.

Reacțiile după România – Spania 1-1 — două lumi, același meci

A doua zi, ziarele spaniole au ieșit cu titluri catastrofice. El Mundo Deportivo de la Barcelona scria că „a asista la România – Spania a fost ca și cum ai intra într-o competiție de rang inferior”. Gordillo, la al cincizecilea meci internațional al carierei, declara că „a fost cel mai prost meci al meu în cei cincizeci de ani la națională”. Santillana avertiza că „dacă jucăm la fel, pe 21 plecăm acasă”. Preparatorul fizic Carlos Álvarez del Villar, omul poreclit „El Profe”, a plecat fără să cineze și n-a dormit toată noaptea.

Presa din România era mai măsurată — elogioasă cu jocul, dezamăgită de rezultat. Scânteia titla „Debut promiţător”. Sportul analiza fiecare fază ratată. Neuer Weg scria că tricolorii „s-au speriat de propria lor curaj” în a doua repriză — că au lăsat acceleratorul din mâini prea devreme, mulțumindu-se cu egalul care „nu reflecta jocul oferit”.

„Jucătorii noștri au arătat că au calitate, că știu să joace fotbal. Dar le-a lipsit experiența de a-și transforma superioritatea în gol.”

— Mircea Lucescu, apud Neuer Weg, 16 iunie 1984

Ce a rămas din seara de la Saint-Étienne

România nu a ieșit din grupă. A pierdut cu RFG în al doilea meci și a terminat pe locul trei în grupă — eliminată. Dar seara de la Saint-Étienne a rămas în memorie ca dovada că fotbalul românesc al anilor ’80 era capabil de ceva mai mult decât se credea.

Golul lui Bölöni inițiat de Coraș. Hagi intrat la 19 ani pe cel mai mare stadion al carierei lui de până atunci. Lucescu, cel mai tânăr selecționer al turneului, punând la punct o Spanie dezorientată. Al șaptelea meci consecutiv fără înfrângere al tricolorilor.

Spania, cu tot dezastrul din Saint-Étienne, a câștigat grupa. A bătut Portugalia, a eliminat Danemarca la lovituri de departajare, a câștigat finala. Dar cel mai rușinos meci al campaniei lor victorioase a fost cel cu România — echipa pe care nu o luase nimeni în serios.

Surse

tikitaka.ro · Arhiva fotbalului românesc · Meciuri de legendă