22 iunie 1947. București. Stadionul Giulești — 25.000 de oameni sub umbrele, ploaie torențială, noroi până la glezne. Echipa Iugoslaviei sosise dimineața cu avionul, în uniforme militare kaki, cu opt jucători de la Partizan Belgrad. Naționala României juca fix al 99-lea meci internațional din istorie. Pe un teren de fotbal care nu mai era teren de fotbal, fotbal în sensul clasic al cuvântului nu prea se putea juca. Dar ceea ce s-a întâmplat în cele 90 de minute a lăsat urme adânci și în presa vremii, și în memoria fotbalului românesc.

Un meci cu miză politică și sportivă

Contextul în care se juca meciul România – Iugoslavia din 22 iunie 1947 era unul cu totul special. Nu era un simplu amical. Era al treilea meci al Cupei Balcanice și a Europei Centrale din 1947 — o competiție care, pe lângă valoarea sa sportivă, purta și o greutate simbolică enormă în Europa postbelică de atunci.

Era primul meci internațional al naționalei României după cel de-al Doilea Război Mondial — reluarea legăturilor sportive cu Iugoslavia după ani lungi de tăcere. Ziarul Sportul scria în ajunul meciului că „reîntâlnirea aceasta ne umple de bucurie, atunci când ne gândim că altele sunt condițiunile actualei întâlniri decât cele dinaintea războiului.” Prietenia dintre popoarele iugoslav și român căpăta o nouă dimensiune — cea sportivă.

Prezența mareșalului Tito era așteptată în tribune, iar la meci a asistat însuși primul-ministru al României, dr. Petru Groza. În tribuna oficială s-au aflat miniștri, diplomați și conducători ai mișcării sportive. Meciul era transmis la radio. Orașul era nerăbdător.

Sosirea iugoslavilor — cu avionul special din Belgrad

Ziua precedentă meciului a fost una de tensiune și așteptare. FRFA trimisese un reprezentant la Timișoara să întâmpine delegația iugoslavă, care urmase să sosească prin vamă pe cale terestră. Dar iugoslavii nu au apărut. Nici la Timișoara, nici la punctele de frontieră de la Velika Kikinda sau Jimbolia.

Radio Belgrad anunțase în seara zilei de sâmbătă că echipa va pleca duminică dimineață cu un avion special. Și așa a fost. Dimineață devreme, o pasăre albă de oțel, cum a fost descris avionul iugoslavilor în presa vremii, a aterizat pe aeroportul Băneasa. Jucătorii iugoslavi au coborât în uniforme militare kaki, toți corpolenți și atletici — „staturile atletice ale jucătorilor oaspeți au surprins de la prima vedere”, scria Sportul.

Delegația era condusă de Vrhovac și de Milorad Arsenievici — fostul internațional care jucase 62 de meciuri pentru Iugoslavia și care acum conducea comisia campionatelor iugoslave. Jean Bellu, reprezentând FRFA, i-a întâmpinat cu buchete de flori și cuvinte de bun sosit. „Am vrea ca meciul de mâine să fie un prilej în plus de întărire a prieteniei dintre popoarele noastre”, spunea Bellu.

România – Iugoslavia: Primul XI pentru cele două echipe

Iugoslavia era o mașinărie omogenă. Opt dintre cei 11 jucători veneau de la Partizan Belgrad — club înființat de armata iugoslavă și deja o forță în fotbalul regiunii. Stanković și Jezerkić erau de la Steaua Roșie, iar Matošić de la Hajduk Split. Căpitanul Brozović, un fundaș de valoare continentală, era descris de presa vremii drept „excepțional”. Iar mijlocașul Čajkowski era considerat cel mai bun jucător de pe teren — elegant, tehnic, inteligent.

România, în schimb, prezenta o echipă mai puțin omogenă. Șase jucători aparțineau unor cluburi diferite, iar cei șase din apărare „nu jucaseră niciodată împreună”, nota Sportul cu o arecare îngrijorare și pe bună dreptate. Punctele forte erau însă în atac: Iuliu Farkaș de la Carmen — rapid, periculos, cel mai bun din echipă — alături de Bazil Marian și Nicolae Reuter, căpitanul. Lipseau șase titulari din meciul precedent: Lăzăreanu, Negrescu, Simatoc, Fabian, Spielman și Petschovski.

Ploaia — un impediment imbatabil

Cu o oră și jumătate înainte de fluierul de start, cerul s-a deschis. Nu o ploaie de vară, trecătoare — ci un potop în adevăratul sens al cuvântului și persistent care nu s-a oprit până după fluierul de final. Gazonul de pe Giulești, deja moale, a deveni în câteva minute un câmp mlăștinos. Apa stătea în băltoace. Mingea se oprea în noroi. Orice dribling era un pariu cu soarta.

Totuși, 25.000 de oameni au rămas în tribune. Sub umbrele, în mantale, bătuți de ploaie — au rămas. Sportul îi descria cu admirație: „25.000 de spectatori au încercat să înfrunte timpul și să aplaude măcar un draw, pe care România îl putea reuși.”

Ziarul iugoslav Borba scria că terenul era „vrlo kaljav” — în traducere „extrem de noroios” — și că jocul a fost puternic influențat de teren. Slovenský Poročevalec din Ljubljana, într-un reportaj detaliat, nota că terenul nu permitea desfășurarea fotbalului la nivelul tehnic al celor două echipe. Era un handicap egal pentru amândouă — dar Iugoslavia știa mai bine să-și gestioneze jocul în astfel de condiții.

Minutul 37 — Bobek deschide scorul: România 0-1 Iugoslavia

România a intrat în meci cu mult curaj, atacând. Marian a fost faultat la prima actiune a echipei noastre. Farkaș a creat pericol pe dreapta. În minutul 9, Stibinger l-a driblat pe Čajkowski și i-a pasat lui Marian, acesta mai departe către Reuter, care l-a găsit pe Farkaș — șut puternic, bara. Un „imens of!” s-a ridicat din piepturile tribunelor.

România juca bine. Combina, presa, crea ocazii de gol. Dar în minutul 37, neașteptat și inexplicabil, Bobek a tras din 25 de metri. Konrad a plonjat, dar fără folos.

Imediat după gol, un corner pentru România. Mingea a revenit în joc, dar Iugoslavia a contraatacat și a marcat un al doilea gol în cel mai frustrant mod posibil.

Minutul 39 — Eroarea lui Mari și golul lui Jezerkić: România – Iugoslavia 0-1

Alexandru Mari, fundașul, a trimis mingea înapoi spre propriul portar. Dar balonul s-a oprit într-o baltă. Jezerkić a apărut din neant, a trecut printre fundași, a șutat pe lângă Konrad — 2-0 pentru Iugoslavia, minutul 39.

Reacția României a venit aproape imediat — și a fost spectaculoasă.

Minutul 42 — Farkaș reduce din diferență: România – Iugoslavia 1-2

Un corner pentru România, bătut de Farkaș. Monsider a anticipat greșit traiectoria. Mingea a intrat în poartă. 2-1 — și speranțele reveneau.

Pauza ne prindea cu un dezavantaj de un gol: România – Iugoslavia 1-2. Presa vremii nota că formația noastră „prinsese o zi bună din punct de vedere al condiției fizice” și că jucătorii arătau mai bine pregătiți atleticește decât adversarii.

Repriza a doua — Bobek închide meciul: România – Iugoslavia 1-3

Repriza a doua a adus aceeași presiune a tricolorilor. Farkaș și Marian au amenințat constant. Reuter a ratat o ocazie clară din apropierea porții. Atanacković a comis un henț clar dar arbitrul nu a acordat penalty. Bara a respins un șut al lui Marian la scorul de 1-2. Oricând putea veni egalarea, doar că nu a mai venit.

În minutul 53 (al zecelea minut al reprizei a doua, conform ziarului Sportul), Bobek a spart blocajul. A apărut singur în fața porții, l-a depășit pe Konrad și a înscris. 3-1. Meciul era decis.

După golul trei, iugoslavii s-au retras. Jucau pe contraatac, conservau avantajul. Stanković a anihilat orice inițiativă a lui Farkaș cu marcaj strict. România a atacat până la fluier, dar fără să mai înscrie.

Cronologia meciului — momente cheie

Stjepan Bobek și Zlatko Čajkowski — doi jucători de clasă mondială

Cel mai bun jucător de pe teren a fost Zlatko Čajkowski — mijlocașul Partizanului, un „fin tehnician de calitate continentală”, cum îl descria Sportul. Calm, inteligent, omniprezent. Pasa mingea cu eleganță și tăia liniile adverse cu pase din care părea că vede cu un pas mai departe decât toată lumea.

Stjepan Bobek, atacantul central, a marcat două goluri și a creat pericol constant. Venise la meci cu reputația unui jucător de clasă și nu a dezamăgit. „A practicat un joc rapid, viguros, cu evadări dese și șuturi de cea mai bună adresă”, nota corespondentul sloven. Câțiva ani mai târziu, Bobek va deveni unul dintre cei mai mari jucători din istoria fotbalului iugoslav.

De cealaltă parte, Iuliu Farkaș a fost fără îndoială cel mai bun român din seara aceea. Rapid, tehnic, imprevizibil — presa iugoslavă l-a numit „cel mai bun jucător al echipei române și cel mai periculos atacant”. Băcuț și Marian au fost și ei lăudați. Dar apărarea a cedat în momentele decisive.

„România a jucat foarte bine, partida având o desfășurare normală. Dacă timpul ar fi fost altfel, meciul era mult mai spectaculos. Noi am câștigat pentru că am izbutit să dibăm punctul vulnerabil.”

— Čajkowski, declarație după meci (Sportul, 24 iunie 1947)

„Cu mai mult noroc puteam câștiga. Terenul impracticabil a influențat enorm jocul. Arbitrul a condus slab.”

— Bazil Marian, declarație după meci (Sportul, 24 iunie 1947)

„Jucătorii noștri au luptat din greu pe un teren alunecos. Doi goluri au fost create chiar de noi — o minge dată înapoi de Mari și o eroare a lui Marinescu. Dacă nu se întâmplau aceste lucruri, rezultatul final ar fi fost o remiză.”

— Sportul, analiză post-meci, 24 iunie 1947

Ce au spus iugoslavii despre noi

Ziarul sârb Borba din Belgrad — una din sursele noastre primare pentru acest meci — scria că Iugoslavia a câștigat „un joc dominant” dar recunoștea că terenul a afectat serios calitatea fotbalului. Jovan Jezerkić declara: „Terenul a împiedicat desfășurarea perfectă a partidei.” Firm, mijlocașul, admitea: „Au fost momente când am fost puși serios în pericol.” Brozovici: „Meciul a fost frumos, victoria noastră bine muncită.”

Kiril Simonovski a declarat pentru același cotidian Borba: „România a făcut un joc excelent, dovedindu-se un adversar periculos. Păcat că terenul a împiedicat jocul.”

Slovenský Poročevalec din Ljubljana — cel de-al doilea ziar străin din care am extras informații — confirma superioritatea oaspeților: naționala Iugoslaviei a preluat inițiativa de la început, a marcat în minutul 25 ( — în realitate 37) și a controlat meciul, deși România a redus din „corner direct” și a creat momente de panică în repriza a doua.

Arbitrul, președintele și banchetul de pe Pescăruș

Meciul a fost condus de Imre Molnár din Budapesta — „un bun arbitru maghiar”, cum îl descria Sportul. FRFA delegase doi asistenți români: Iancu Ceaureanu și Tică Iliescu.

La meci a asistat Petru Groza, primul-ministru al României. În tribuna oficială au mai luat loc miniștri, secretari de stat, Gheorghe Apostol — președintele CGM — și numeroși oficiali sportivi. Muzica militară a intonat imnurile ambelor țări înainte de fluierul de start.

După meci, a avut loc un banchet la Restaurantul Pescăruș, oferit de Federația Română de Fotbal ambelor echipe. Deputatul Emilian Angheliu, președintele FRFA, a ținut un discurs în care spunea că ziua de 22 iunie „simbolizează mărirea prieteniei dintre popoarele iugoslave și române.” și a adăugat, cu o candoare care azi pare copleșitoare: „Suntem mândri că ne-au învins o echipă cu opt partizani în formație.”

Căpitanul Reuter a vorbit din partea românilor. Vrhovac din partea iugoslavilor. Echipa iugoslavă a plecat a doua zi dimineață cu același avion special spre Belgrad.

Statistici și date tehnice

tikitaka.ro · Meciuri de legendă

Surse

tikitaka.ro · Arhiva fotbalului românesc · Meciuri de legendă