11 iunie 1939. București. Stadionul ANEF — aproape 28.000 de oameni înghesuiți pe tribune, cu ziarele deasupra capetelor pentru a se feri de soarele arzător de vară. Pe gazon, în deja celebrele tricouri azurii, se încălzeau campionii lumii. Cei mai buni fotbaliști de pe planetă la vremea respectivă. Și totuși, în acea după-amiază caniculară de vară, tricolorii le-au ținut piept italienilor.

Era al treilea meci al Italiei în opt zile pe drumul Dunării — o călătorie pe care presa italiană o numise grandios Settimana Danubiana, Săptămâna Danubiană. Vittorio Pozzo își condusese echipa la Belgrad (3-1 cu Iugoslavia), apoi la Budapesta (3-1 cu Ungaria), iar acum aducea la București același XI după două meciuri în șase zile.

Însă publicul român nu știa — sau nu voia să știe — de oboseala lui Meazza și Piola. Știa doar că pe 11 iunie 1939, pentru prima dată până atunci, campionii mondiali puneau piciorul pe un stadion din București.

Contextul — campionii lumii la București

Italia nu era doar o echipă puternică. Era cea mai puternică echipă din lume! Era echipa — dublă campioană mondială, câștigătoare a Cupei Mondiale în 1934 și 1938, considerată pe bună dreptate cea mai bună formație de pe planetă la acea vreme. Vittorio Pozzo construise timp de un deceniu o mașinărie fotbalistică fără egal: solidă defensiv, tehnică în centru, letală în atac.

Silvio Piola, centrul atacului, tocmai câștigase titlul de golgheter al Cupei Mondiale 1938. Giuseppe Meazza era poate cel mai complet jucător al generației sale — ingeniozitate, viziune, eleganță. Rava și Foni formau poate cel mai temut duo de fundași al Europei. Iar în poartă, Aldo Olivieri, omul cu reflexele de felină.

Tricolorii aveau speranțe mari, dar și cu experiența dureroasă a câtorva umilințe internaționale în urmă. Selecționerul Virgil Economu asamblase un lot tânăr și agresiv — cu Iuliu Bodola în centrul atacului, cu Vintilă Cossini în mijlocul terenului și cu portarul Dumitru Pavlovici, despre care nimeni nu bănuia că va face, în repriza a doua, cea mai frumoasă paradă din istoria fotbalului românesc de până atunci.

România – Italia — Cele două echipe

Vittorio Pozzo alinia același 11 care bătuse Iugoslavia și Ungaria. Olivieri în poartă, Rava și Foni în apărare, cuplul Andreolo-Locatelli la mijloc, și în atac trioul devastator Piola-Meazza-Colaussi. Pe hârtie, o echipă imbatabilă.

România răspundea cu Bodola în centrul atacului — poate cel mai bun fotbalist român al acelei perioade, la al său 47-lea meci pentru națională — flancat de Cornel Orza pe dreapta și Ștefan Dobay pe stânga. Vintilă Cossini, mijlocașul rapid și tehnic de la Rapid București, era piesa centrală a jocului nostru, omul care câștigase deja simpatie în presa internațională pentru viteza și pasele sale precise.

Arbitru: Alois Beranek, Viena (Austria).

Prima repriză — gol din senin pe fondul unei lupte echilibrate

Meciul a început cu o intensitate care a surprins chiar și presa italiană. Tricolorii nu s-au predat. Au ieșit pe teren ca și cum nu știau cu cine joacă — sau poate tocmai pentru că știau.

Bodola a amenințat poarta lui Olivieri devreme, cu un șut puternic pe care portarul italian l-a respins în corner. Reuter a avut și el o ocazie bună dar șutul lui a ratat ținta de puțin. Vintilă Cossini, cum descria presa maghiară din Timișoara, „a fost nu doar cel mai bun român, ci unul dintre cei mai buni din întregul meci” — rapid, agil, orientat spre poartă.

Presa italiană nota a doua zi: „Un joc latin, combinativ, plin de pase.”

Un singur moment de ezitare în defensiva noastră — și a fost de ajuns campionilor lumii. Colaussi, extrema stângă italiană care înscrisese deja patru goluri în turneul dunărean, a valorificat eroarea cu eleganța rece a unui fotbalist mare. Gino Colaussi — „cannoniere”-ul cum îl numea cotidianul Il Littoriale din Roma — nu ierta.

Scor la pauză: 0-1 pentru Italia.

Presa română nota cu satisfacție că dominanța fusese a noastră. Că Olivieri a fost pus la muncă. Că Rava și Foni au fost și ei solicitați la maximum. Că în afară de acel singur moment fatal, România fusese egală cu campionii mondiali.

Repriza a doua — România atacă, Pavlovici salvează un gol ca și făcut

A doua repriză a aparținut României. Fără nicio exagerare.

Bodola și Reuter au preluat controlul. Orza a spintat pe flancuri. Vintilă Cossini a orchestrat din mijlocul terenului. Tribunele s-au ridicat în picioare. Presa din Timișoara nota în ziarul Sport și Critică: „România a dominat a doua repriză. Jucătorii noștri au fost constant în jumătatea italiană. Echipa mai bună a pierdut, cel puțin în repriza secundă.”

Momentul care a tăiat respirația tuturor a venit în minutul 19 al reprizei a doua. Silvio Piola — golgheterul Cupei Mondiale — a primit mingea în careu și a trimis puternic cu capul, din cinci metri. Toți cei 28.000 au văzut mingea în poartă, doar că portarul nostru, Dumitru Pavlovici, a avut o sclipire de geniu și a zburat spre balon, reușind să devieze!

Atacantul italian reputat drept invincibil la față în față cu portarul — neutralizat. Tribunele au explodat. Nu era un meci în care România pierdea. Era un meci în care România rezista — mai mult decât atât, era un meci în care România domina.

Presa italiană, cu o onestitate dezarmantă, a recunoscut tot în dimineața zilei de 12 iunie: Il Messaggero scria că Squadra Azzura a câștigat, dar a jucat sub valoarea lor, obosiți și tocați de meciurile anterioare. Il Littoriale insista că „moralul a salvat echipa” — nu jocul.

Tricolorii au continuat să preseze. Iuliu Baratki a ratat o situație clară de gol. Bodola a șutat periculos, dar Olivieri a reușit să respingă. Orza nu a reușit să finalizeze după ce ieșise singur față în față. Cu toate ratările jucătorilor noștri, spectatorii nu și-au pierdut speranța de a vedea măcar un gol și i-au încurajat până la ultimul fluier.

România – Italia: Cronologia meciului — momente cheie

Oamenii meciului — eroi și legende într-o singură după-amiază

Gino Colaussi a fost omul care a decis meciul. Extrema stângă de la US Triestina era în forma maximă în 1939 — marcase patru goluri în primele două meciuri ale Săptămânii Danubiene. La București a adăugat al cincilea. Il Littoriale îl numea „il cannoniere” — tunarul. În acel turneu, nimeni nu-și merita mai bine porecla decât Colaussi.

Aldo Olivieri, portarul italian de la AC Torino, a fost impecabil ori de câte ori a fost solicitat. Dar a fost solicitat mai mult decât își imaginaseră gazetarii italieni înaintea meciului. Presa de la Roma scria a doua zi că Olivieri „a fost marele astru — mai ales în momentele când restul echipei se pierdea.”

Michele Andreolo, mijlocașul defensiv de la Bologna de origine uruguayană, a fost stabilizatorul Italiei. Fără el, în repriza a doua, lucrurile ar fi putut arăta diferit. De remarcat și Aldo Campatelli, tânărul de 20 de ani de la Ambrosiana-Inter, aflat la prima sa selecție — cel mai tânăr internațional italian din meci.

Din tabăra noastră, Iuliu Bodola a strălucit. La meciul cu numărul 47 pentru națională, era cel mai capsat jucător român din echipă. Vittorio Pozzo însuși — om care văzuse tot fotbalul european — l-a evidențiat în mod special după meci, alături de Lupaș și Vintilă, ca pe cei mai buni jucători ai naționalei române. Nu era din politețe, ci o recunoaștere a valorii lor.

Vintilă Cossini de la Rapid București a fost cel mai bun jucător român din teren — rapid, precis, imprevizibil. Presa maghiară îl numea „fenomenul” meciului.

Și Dumitru Pavlovici. Portarul de la Ripensia care a zburat să oprească un gol ca și făcut al lui Piola a intrat, în acea după-amiază, în memoria colectivă a fotbalului românesc. În amintirea celor 28.000 care au văzut acea paradă, Dumitru Pavlovici a fost, pentru câteva secunde, cel mai bun portar din lume.

Statistici și date tehnice

Ecouri în presa vremii — vocile unui meci memorabil

Presa italiană nu a bătut toba victoriei. Il Messaggero titra a doua zi: „Azzurii i-au bătut pe români cu 1-0, dar au jucat sub valoarea lor, obosiți și topiți de meciurile anterioare.” Italienii recunoșteau că România meritase mai mult.

Il Littoriale, cotidianul sportiv din Roma, scria că „moralul a salvat echipa” — că victoria Italiei venise nu din joc, ci din caracter. O formulare care, privită dinspre tribunele românești, suna altfel: că echipa noastră îi obligase pe campionii mondiali să se agațe cu unghiile de victorie.

Sport și Critică, publicația sportivă din Timișoara, nota în limba maghiară: „Echipa care a meritat mai mult a pierdut. Cel puțin în repriza a doua, România a fost mai bună decât campionii mondiali.” O afirmație îndrăzneață pentru 1939. Și totuși, una pe care nici presa italiană nu ar fi contestat-o.

Vittorio Pozzo, selecționerul italian, l-a evidențiat public pe Bodola ca pe cel mai bun jucător român. Ziarul Timpul din București nota că Pozzo declarase că va face tot posibilul ca România să joace cât mai curând în Italia.

„Întâlnirea cu Italia va rămâne desigur memorabilă în analele soccerului românesc. Credem că va fi neștearsă și în amintirea azzurților, care au avut în echipa noastră un adversar puternic.”
— Ziarul Timpul, 14 Iunie 1939

Ce a rămas din ziua de 11 iunie 1939

România nu câștigase. Dar se comportase ca o echipă care putea câștiga. Diferența era uriașă.

În 1939, fotbalul românesc trăia un moment istoric. Erau zece ani de la Cupa Mondială din Uruguay — când tricolorii învingeau Peru cu 3-1, când fotbalul nostru se arătase lumii pentru prima dată. Erau opt ani de la marea generație a lui Emerich Vogl și Adalbert Deșu la Montevideo. Și acum, în fața celor mai buni din lume, o nouă generație demonstra că n-a fost întâmplare.

Bodola — omul evidențiat de Pozzo, la selecția sa cu numărul 47 — va continua să joace pentru Ripensia și pentru națională. Vintilă Cossini va rămâne în memoria fotografilor de epocă ca vitezistul din fotbalul interbelic românesc. Pavlovici va fi o vreme portarul național de necontestat, iar parada lui din minutul 64 va fi povestită la mesele din Timișoara și București ani în șir.

Italia a plecat de la București cu o victorie muncită sub privirile a 28.000 de români care văzuseră o campioană mondială pentru prima dată.

tikitaka.ro · Meciuri de legendă · Meciurile naționalei României

Surse

tikitaka.ro · Arhiva fotbalului românesc · Meciuri de legendă