29 mai 1974. Patru decenii de fotbal românesc stăteau condensate în tribunele stadionului 23 August din București — 40.000 de oameni care veniseră să vadă tricolorii luptându-se pentru o finală balcanică. În seara aceea, Anghel Iordănescu a marcat după 90 de secunde. Și tot ce a urmat a fost un fotbal pe care tricolorii l-au controlat aproape în totalitate.

Cupa Balcanică — primul turneu în sistem eliminatoriu

Ediția 1973–1976 a Cupei Balcanice era ceva nou prin formula ei. Pentru prima oară în istoria acestei competiții, cele patru naționale participante — România, Bulgaria, Turcia și Grecia — jucau în sistem cu semifinale și finale, nu în formula clasică a turului balcanic. Era, cu alte cuvinte, un turneu mai competitiv, cu miză clară, cu presiunea calificării și cu bucuria unei posibile finale.

România și Grecia se întâlneau în una dintre semifinale. În cealaltă semifinală jucau Turcia și Bulgaria — o confruntare care avea să producă și ea un scor dramatic: bulgarii pierduseră turul cu 5-2 acasă, dar câștigaseră returul cu 5-1. Vor ajunge în finala contra României, câștigată la golaveraj.

Dar toate astea veneau mai târziu. În mai 1974, misiunea imediată a tricolorilor era una singură: să bată Grecia la București!

Grecia venea la București cu un lot echilibrat și cu câteva nume care contau în peisajul fotbalului balcanic: Antonis Antoniadis de la Panathinaikos — unul dintre cei mai prolifici atacanți greci ai epocii — și căpitanul Mimis Domazos, simbol al fotbalului elen, cu 42 de selecții în palmares. Nu era o echipă de umplutură. Era o echipă care putea pedepsi orice moment de inatenție.

România – Grecia: cele două echipe

Valentin Stănescu alinia o echipă cu greutate în centru: Cornel Dinu căpitan la 25 de ani, cu 41 de selecții deja — vocea tăcută din mijlocul terenului, organizatorul, omul care ținea structura în picioare. Alături de el, Ion Dumitru de la Steaua și, mai sus, binomul de aur: Lucescu și Iordănescu.

Mircea Lucescu, la 28 de ani, era la selecția 44. O carieră de international matură, cu experiența unor meciuri mari în spate. Anghel Iordănescu — cel pe care toată lumea îl striga „Puiu” — era la selecția 15, cu 24 de ani și cu acea energie particulară a jucătorilor care știu că momentul lor e acum.

Florea Dumitrache, veteranul atacului, asigura experiența de front. Și undeva în dreapta, Attila Kun de la UTA Arad — prezență discretă, utilă, cu șapte selecții.

Minutul 2 — primul gol, primul impuls

Ziarul Sportul din mai 1974 nota că startul echipei române fusese „excelent”, că tricolorii minunaseră prin debutul lor viu și direct. Nu era retorică de presă entuziastă — era descrierea exactă a ce se petrecuse pe gazon.

Mingea centrată de Lucescu din flancul stâng — o centrare care tăia diagonal linia de apărare grecească — a găsit capul lui Iordănescu poziționat perfect. Un salt scurt, un contact precis, colțul porții. Ikonomopoulos nu a avut nicio șansă.

Minutul 2. 1-0 România. Stadionul 23 August a izbucnit.

Minutul 11 — egalul împotriva cursului jocului

România domina. Creea, presupunea ritm. Dar fotbalul are logica lui proprie — uneori nemiloasă — și Grecia a găsit egalul tocmai când tricolorii păreau în control.

Antoniadis, atacantul de la Panathinaikos, a passat lateral cu capul către Sarafis, care așteptase momentul. Șut plasat, pe jos, în colț. Iorgulescu a rămas surprins. România – Grecia 1-1.

Presa vremii consemna că egalul venise „împotriva cursului jocului” — o formulare care spune tot. Grecia nu crease nimic spectaculos. Dar un moment de neatenție în apărarea română fusese suficient.

Minutul 32 — lovitura liberă care a redeschis seara

România nu s-a dezechilibrat. A continuat să apese, să construiască, să caute spațiile din spatele apărării elene. Presa nota că jocul tricolorilor era „dinamic, iute, variat în atac” — și că Lucescu și Dinu fuseseră excepționali în combinație.

Iar în minutul 32, a venit lovitura liberă. Iordănescu, poziționat la 20 de metri, a tras. Mingea a trecut peste zid, s-a curbat și a aterizat în plasă. 2-1. Tehnică pură, nerv controlat.

La pauză, 2-1. Avantaj meritat, presă dominantă, două goluri care ilustrau bine pentru ce veniseră cei 40.000 de spectatori la stadion.

Repriza a doua — Domazos eliminat, Lucescu marchează

A doua repriză a adus o schimbare importantă în poarta noastră: Iorgulescu este înlocuit cu Rică Răducanu — portarul cu 31 de selecții, omul cu experiența care liniștea o apărare în orice moment de nesiguranță.

Grecia a încercat. A câștigat multe dueluri la mijloc, a creat câteva faze periculoase. Dar în minutul 73 speranțele lor s-au suplberat definitiv când Mimis Domazos — căpitanul lor, cu 42 de selecții, simbolul fotbalului elen din acei ani — a primit cartonașul roșu. Grecia rămânea cu zece oameni.

Și România a profitat. Nu imediat, nu spectaculos — ci calm, metodic, cu răbdarea echipelor care știu că jocul e deja câștigat și care caută să-l confirme.

Minutul 85. Mircea Lucescu a închis partida. Un gol care a venit din aceeași rețetă a serii: combinație la mijloc, desfășurare rapidă în adâncime, finalizare.

Cronologia meciului

Iordănescu și Lucescu — doi oameni cu destin în fotbalul românesc

Seara de 29 mai 1974 a fost, în multe privințe, o seară a lor. Două goluri pentru Anghel Iordănescu, unul pentru Mircea Lucescu — și dacă numerele spun o poveste, poveștile din spatele numerelor o complică frumos.

Iordănescu, la 24 de ani, juca pentru Steaua București și construia o carieră de internațional care va ajunge în locuri pe care în mai 1974 nimeni nu le prevedea. Peste ani, același „Puiu” Iordănescu va lua naționala în semifinalele Campionatului Mondial din 1994. Dar în 1974 era, pur și simplu, un atacant cu cap bun, lovitură liberă precisă și instinct de gol.

Lucescu, la 28 de ani, era deja la selecția 44. Un jucător cu experiența meciurilor mari, cu inteligența tactică a unui om care vedea fotbalul diferit față de colegii lui. Și el va face o carieră de antrenor care îi va depăși orice așteptare — dar în seara aceea era mijlocașul cu centrare perfectă și picior drept convingător.

Cornel Dinu, căpitanul la 25 de ani, a condus linia de mijloc cu autoritate. Presa nota prestația sa „excelentă” — o calificare sobră, dintr-o epocă în care jurnalistica sportivă românească nu risipa superlativele cu ușurință.

România – Grecia: caseta tehnică

Ce a urmat — returul de la Atena și finala pierdută la golaveraj

3-1 la București era un avantaj serios înaintea returului de la Atena. Și România a reușit să-l administreze: scor 1-1 în Grecia, calificare la general cu 4-2. Tricolorii mergeau în finala Cupei Balcanice.

Adversara din finală era Bulgaria — echipa care eliminase Turcia în cealaltă semifinală cu un agregat halucinant de 6-7 (5-2 și 1-5). O finală în două manșe, cu tot ce implică: tensiune, goluri, dramă. Bulgarii câștigaseră primul meci, România a revenit și a câștigat returul cu 3-2 — dar scorul general era 3-3, iar regula golului marcat în deplasare a dat titlul Bulgariei.

Atât de aproape. Și totuși, nu.

„Joc foarte dificil. Sunt mulțumit de modul cum băieții noștri au făcut față la efort. Dacă adversarii n-ar fi apelat la durități, sunt sigur că puteam câștiga la o diferență mai mare.”

— Valentin Stănescu, selecționer România, după meciul cu Grecia · Sportul, mai 1974

Ce-a rămas după seara aceea

Stadionul 23 August, 29 mai 1974. 40.000 de oameni. Un gol după 90 de secunde, o lovitură liberă transformată cu sânge rece, un meci de caracter terminat 3-1. O calificare câștigată.

Iordănescu va mai evolua ani buni în tricoul naționalei și va deveni, la final, omul care a dus România la Mondialul din America. Lucescu va antrena echipe în Italia, Rusia, Turcia — și va câștiga un titlu în Ucraina la 72 de ani. Dinu va deveni vocea fotbalului românesc, criticul cel mai articulat din tribune. Fiecare dintre ei purta, în mai 1974, doar începuturile a ceea ce vor fi mai târziu.

Fotbalul balcanic era în ordinea zilei. Nu conta enorm în ierarhia continentală. Dar conta în tribune. Conta pentru cei 40.000. Și conta pentru o echipă care știa că poate.

Surse

tikitaka.ro · Arhiva fotbalului românesc · Meciuri de legendă