România – Franța 2-0 într-un meci amical jucat pe 8 aprilie 1972

România – Franța 2-0
Meci amical – 8 aprilie 1972

Pe 8 aprilie 1972, obțineam a 3-a victorie din 5 partide împotriva francezilor și a doua pe teren propriu. Înaintea acestui meci, din duelurile cu francezii aveam două victorii (6-3 pe 12 iunie 1932, acasă și 2-1 pe 22 martie 1967 în deplasare) și două înfrângeri (1-0 pe 30 aprilie 1969 și 2-0 pe 28 aprilie 1970, ambele în deplasare). 

Tricolorii învingeau Franța pentru a 3-a oară de-a lungul confruntărilor dintre cele două prim-reprezentative, pe 8 aprilie 1972 cu scorul de 2-0. Meciul s-a jucat pe Stadionul 23 August din capitală cu aproximativ 25.000 de spectatori în tribune. Atacantul Stelei în vârstă de 21 de ani la acea vreme, Anghel Iordănescu deschidea scorul în minutul 16. Avantajul avea să fie dublat în minutul 54 de căpitanul lui Dinamo, Cornel Dinu. Scorul stabilit în minutul 54 avea să fie și cel final: România – Franța 2-0.

De la fluierul de start, „tricolorii” au arătat clar că nu au intrat pe teren pentru compromisuri. Controlul mingii, cursivitatea paselor și inițiativa permanentă au pus repede în dificultate o echipă franceză care a părut descumpănită, lipsită de idei și, mai ales, de combativitatea cu care ne obișnuise în precedentele două întâlniri directe.

România a marcat două goluri venite ca rezultat direct al presiunii constante. Deși scorul putea fi mult mai mare, dacă ne gândim la ocaziile irosite – sau mai degrabă risipite – de ofensiva noastră, reușitele au fost suficiente pentru a asigura o victorie clară. Totuși, ceea ce părea o simplă defilare s-a transformat pe alocuri într-un joc periculos de relaxare, dând șansa francezilor să flirteze cu golul, în trei rânduri, prin același Floch. Din fericire pentru noi, Răducanu s-a aflat într-o zi inspirată și a intervenit salvator.

Cu toate că echipa a jucat în mod clar pe atac, cu o mentalitate proactivă și un ritm susținut, linia de ofensivă a suferit din lipsa clarității în finalizare. Cu Lucescu, Dembrovschi și Iordănescu departe de forma optimă, iar cu debutantul Sandu integrat în spiritul unui experiment, eficiența a lăsat de dorit. Introducerea lui Domide în locul lui Sandu nu a schimbat semnificativ direcția atacurilor noastre, deși dinamica din linia de mijloc a primit un impuls.

Dominarea teritorială a fost evidentă, însă construcția în ultimii 20 de metri a părut uneori ezitantă, iar ocaziile clare s-au lăsat așteptate. E un aspect care trebuie reglat rapid, pentru că adversari de calibrul Ungariei nu vor ierta asemenea neglijențe.

Chiar dacă francezii nu au reușit să înscrie, linia noastră defensivă a comis greșeli greu de justificat pentru un meci de acest nivel. Cele trei ocazii uriașe ale lui Floch, două bare și câteva ezitări în marcaj ne-au arătat că relaxarea, oricât de tentantă, nu are loc într-un meci internațional. Avertismentele au fost clare, iar comparația cu adversari mai periculoși devine inevitabilă: ce s-ar fi întâmplat dacă în locul lui Floch se afla Dunai II?

Apărarea României n-a fost solicitată excesiv, dar tocmai această lipsă de presiune a favorizat o stare de confort care s-a tradus prin neatenție și poziționări greșite. Salvările lui Răducanu au părut, în unele momente, mai degrabă miracole decât execuții firești ale unui portar.

Poate cel mai echilibrat și eficient compartiment al serii a fost mijlocul terenului. Dumitru a fost magistral în orchestrarea jocului, Nunweiller VI a adus echilibru și claritate, iar Dembrovschi, deși nu foarte prezent în atac, a contribuit la susținerea presiunii în zona mediană. În repriza a doua, Domide a adus un plus de energie, consolidând posesia și dinamica în faza de construcție.

Pe benzi, Sătmăreanu a avut o evoluție ofensivă remarcabilă, iar Ionescu, introdus după pauză, a dat semne clare că își revine după accidentare, spre deosebire de Deleanu, mai reținut și vizibil marcat de pauza competițională.

Echipa antrenată de Georges Boulogne a părut, în multe momente, debusolată. Viteza atacanților francezi și unele combinații rapide au pus totuși probleme apărării noastre, mai ales prin mobilitatea și execuția în regim de viteză. Trésor și Bosquier au fost printre puținii jucători francezi care au reușit să impresioneze prin intervenții sigure și replieri rapide.

Cu toate acestea, Francei i-a lipsit viziunea colectivă, iar tehnica individuală nu a fost suficientă pentru a contracara forța grupului românesc. Remarcabil rămâne umorul amar al jurnalistului Jean Eskenazi, care, văzând lipsa de reacție a echipei sale, a conchis că „doar introducerea în teren a lui Brigitte Bardot ar mai putea schimba scorul acestui meci”.

România a câștigat pe merit, fără emoții majore în ceea ce privește deznodământul. A fost o victorie dublă: una în plan sportiv, ca revanșă față de eșecurile din trecut, și una în plan moral, ca reafirmare a potențialului fotbalului românesc de la avea vreme.