România – Cehoslovacia 0-2, 22 mai 1960. Această frântură de scor ascunde una dintre cele mai dureroase seri din istoria timpurie a fotbalului românesc: prima și ultima apariție a tricolorilor în sferturile primei Cupe Europene, jucată pe un stadion incandescent, în fața a 61.000 de oameni care veniseră să vadă o minune. În loc de minune, au plecat acasă cu amărăciune în suflet.

Fotbalul european trăia primăvara unui vis proaspăt: Cupa Europei pe Națiuni, embrionul a ceea ce azi numim Campionatul European, debuta cu 17 echipe și o promisiune simplă — să afle care echipă este cea mai bună de pe continent. România ajunsese în sferturi după ce trecuse de Turcia (3-0 acasă, 0-2 în deplasare), și era, teoretic, printre cele opt naționale ale Europei care aveau dreptul să viseze.

România – Cehoslovacia 1960, Cupa Europei: contextul sfertului de finală

Nu era un adversar oarecare. Cehoslovacia venea la București ca una dintre cele mai temute echipe ale momentului, o generație de jucători formați la marile cluburi din Praga și Bratislava, cu un fotbal de combinație rafinat, cu jucători atletici și cu o experiență internațională care depășea cu mult maturitatea fotbalului românesc al vremii.

Antrenorul Rudolf Vytlačil pregătise o echipă cu 49 de selecții pe umerii căpitanului Ladislav Novák de la Dukla Praga, cu fundașul impecabil Ján Popluhár, cu mijlocașul profund și inteligent Josef Masopust — cel care, doi ani mai târziu, va câștiga Balonul de Aur 1962 și va marca în finala Campionatului Mondial — și cu atacantul Vlastimil Bubník, bun finalizator cu opt selecții la activ. Pe scurt, era o echipă a viitorului, care venea deja confirmată.

România, antrenată de Augustin Botescu și Ion Oană, alinia un lot tânăr și divers: Alexandru Apolzan, căpitanul cu 22 de selecții și 33 de ani, era stâlpul defensiv. Nicolae Tătaru, cel mai experimentat atacant, avea 16 selecții și venea cu reputația de șuteur cu instinct de gol. Alături de ei, nu mai puțin de patru debutanți: portarul Petre Mîndru, extrema Emanoil Hașoti, tânărul Gavril Raksi — cel mai tânăr internațional român al momentului la 21 de ani — și Viorel Mateianu, interiorul de la Știința Cluj. Printre ei, la mijlocul terenului, un băiat de 23 de ani de la CCA București: Emerich Jenei, la a treia lui selecție, cel care avea să devină, 26 de ani mai târziu, câștigător al Cupei Campionilor Europeni cu Steaua.

Primul 11: România și Cehoslovacia față în față

Imnurile răsunaseră. Cele 61.000 de suflete de pe Stadionul 23 August erau pregătite de spectacol. Căpitanii își strânseseră mâinile. Arbitrul Dorogi fluierase. Și fotbalul românesc juca, pentru prima dată în istorie, un sfert de finală european.

Prima repriză: Masopust lovește în minutul 8 — România – Cehoslovacia 0-1

Primele secunde au dat iluzia că totul va fi posibil. România atacase prima, prin Hașoti pe dreapta, dar Novák intervenise hotărât, respingând pericolul. Bucuria a durat exact două minute. În minutul 2, o acțiune fulgerătoare pe stânga cehoslovacă — Kvašňák – Bubník – Dolinský — l-a găsit pe cel din urmă singur în fața lui Mîndru. Dolinský a tras. Mingea a zburat pe lângă bară. Publicul a răsuflat ușurat.

Dar perioada de grație era, de fapt, o amăgire. Cehoslovacii combinau precis, alternat, cu pase pe jos, cu schimbări bruște de direcție, cu demarcaje subite. Linia lor de mijloc — cu Masopust în stânga, Buberník și Kvašňák în centru — controla ritmul. Atacanții noștri, mai ales în dreapta cu Hașoti, se agitau individual, rupând coeziunea echipei.

Și atunci, în minutul 8, a venit lovitura care a schimbat seara.

Josef Masopust — 29 de ani, mijlocașul stânga al lui Dukla Praha, fotbalistul pe care, peste doi ani, întreaga Europă îl va onora cu Balonul de Aur — tocmai deschisese scorul pe cel mai mare stadion al Bucureștiului. Era cursiv, inteligent, inevitabil.

România a reacționat imediat. Un șut al lui Mateianu a fost blocat de Stacho. Tătaru a pătruns pe centru în minutul 19 și a fost faultat de Bomba la 16 metri — lovitura liberă executată de Tătaru, extrem de puternică, a fost plonjonată de Stacho. Echipa tricoloră arăta mai coagulat, mijlocașii ieseau în atac, publicul dădea din nou semne de viață. Dar în minutul 27 a venit cel mai dureros moment al reprizei: Tătaru, absolut liber în fața porții, a tras… alături. „O mare ocazie pierdută”, aveau să scrie ziarele a doua zi cu înverșunare.

Bucata de joc cuprinsă între minutele 30 și 40 a aparținut României. Popa a pornit un contraatac, a ajuns la marginea careului și a tras puțin peste bară. Și în minutul 37 — cea mai mare ocazie a reprizei — Tătaru a tras, Stacho a respins, iar Mateianu a reluat de la câțiva metri: balonul a trecut pe deasupra transversalei. 61.000 de spectatori au îngropat fața în palme.

Și atunci, în minutul 40, a venit un eveniment care a schimbat echilibrul meciului fără ca scorul să se modifice: Stacho s-a ciocnit violent cu Mateianu în careu. Jocul s-a oprit trei minute. Arbitrul Dorogi a adăugat minutele. Portarul cehoslovac s-a ridicat, dar se mișca greoi, vizibil afectat. Juca cu o singură mână, practic. România era în față, o poartă deschisă teoretic, 12.000 de ochi fixați pe un keeper schilod.

N-a marcat nimeni. Și când toată lumea credea că se intră la pauză cu 0-1, în prelungirile reprizei, Cehoslovacia a lovit din nou.

Un atac masiv, în ultimele secunde ale reprizei, pe care apărarea noastră nu l-a putut opri. România – Cehoslovacia 0-2 la pauză. Cehoslovacii intrau la vestiare calmi, organizați. Tricolorii — cu capul în pământ.

Repriza a doua: dominare fără gol, chin fără răsplată

În repriza secundă, tricolorii au ieșit cu o altă față. Totul pe atac și atacau în valuri, mijlocașii urcau, Mateianu era mai activ ca oricând. Cehoslovacii, obosiți, mai domoli, se retrăgeau sistematic dar Stacho șoma în poartă. Presa de a doua zi scria că juca „cu un picior” — o poartă mai mult sau mai puțin descoperită.

Și totuși. Hașoti a scăpat liber, față în față cu Stacho în minutul 4 al reprizei secunde și a tras pe lângă poartă. Câteva minute mai târziu, același Hașoti, singur cu portarul, a tras mult pe lângă. Mateianu a amenințat de două ori, Stacho — schilod dar prezent — reținuse miraculos. Cornere: 8 pentru România, 6 pentru Cehoslovacia. Pe hârtie, dominare. Pe teren, sterilitate.

Cehoslovacii jucau cu inteligență ce numai experiența internațională o poate da — pasau mingea precis, consumau timpul eficient, îi extenuau pe tricolori cu fiecare posesie. Popluhár, Novák, Buberník: un zid. „Au jucat la întâmplare, confuz, fără a pune în real pericol poarta oaspeților, bine păzită de o apărare fermă”, consemna Sportul Popular a doua zi.

Cu zece minute înainte de final, o parte din spectatori au început să plece. Nu din dezinteres, ci din durere. Știau că minunea nu va mai veni.

Fluierul final: România – Cehoslovacia 0-2, primul și ultimul sfert de finală european al tricolorilor din acea generație, chiar dacă se juca și retur, calificarea era jucată

Cronologia meciului — momentele definitorii

Eroii și dezamăgiții — evaluarea unei seri amare

Dacă există un singur cuvânt pentru a descrie seara de 22 mai 1960, acela este „risipă”. Risipa a câtorva ocazii enorme: Dolinský în minutul 2 (pentru cehoslovaci, care a ratat), Tătaru în minutul 27 (pentru România), combinația Tătaru-Mateianu în minutul 37 și, în repriza a doua, Hașoti de două ori față în față cu un portar schilod. Acestea sunt momentele care scorul ar fi putut fi putut schimba soarta partidei.

Din echipa noastră, presa l-a remarcat în primul rând pe Viorel Mateianu — singurul care a jucat la valoarea lui, activ în toată partida, creator de șanse. Alături de el, Corneliu Popa s-a evidențiat în defensivă și a inițiat câteva contraatacuri periculoase. Tătaru, deși omniprezent, a ratat prea mult pentru a fi elogiat; Hașoti a jucat individual, dăunând echipei în prima repriză, și a irosit cele mai bune ocazii de a marca în a doua repreiză. Tinerii debutanți — Mîndru, Raksi, Mateianu — nu au dezamăgit, dar nici n-au putut schimba cursul unei seri în care întreaga echipă a funcționat sub potențial.

Presa cehoslovacă elogia echipa lui Vytlačil cu titlul „Zasloužený úspěch v Bukurešti” — Succes meritat la București. Și era adevărat: Cehoslovacia nu câștigase prin noroc, ci prin calitate, organizare și experiență.

Din echipa oaspete, Popluhár, Buberník și Kvašňák au dominat în opinia presei. Masopust — mijlocașul providențial, deopotrivă creator și finalizator — era jucătorul de clasă mondială a serii. Cu 31 de selecții la activ la 29 de ani, cu un fotbal de o inteligență rar întâlnită, el era fotbalistul care doi ani mai târziu a câștigat Balonul de Aur și a marcat în finala Mondialului din 1962.

România întâlnise, pur și simplu, o echipă mai bună.

„Este limpede că nu s-a găsit cea mai bună formulă de echipă pentru meciul cu masivul și tehnicul «11» cehoslovac, că antrenorii A. Botescu și I. Oană n-au știut s-o pregătească temeinic, s-o conducă în meci.”
— Jack Berariu și Radu Urziceanu, Sportul Popular, 23 Mai 1960

„Echipa cehoslovacă joacă cu tactică abilă, cu răceală, păstrând mingea și frânând avântul românilor. Și reușesc.”
— Új Szó, 23 Mai 1960

Epilog: România eliminată, Cehoslovacia la un pas de gloria europeană

Returul de la Bratislava, jucat pe 5 iunie 1960, a confirmat sentința: Cehoslovacia a câștigat cu 3-0, prin golurile lui Titus Buberník (2) și Vlastimil Bubník. Un 5-0 la general. România eliminată din prima ei aventură europeană.

Cehoslovacia a mers mai departe: a pierdut semifinala Cupei Europei cu URSS (0-3), dar a câștigat meciul pentru locul 3 împotriva Franței (2-0) și a terminat pe podiumul primei competiții continentale. Doi ani mai târziu, același nucleu de jucători a jucat finala Campionatului Mondial cu Brazilia, cu Masopust deschizând scorul.

Tricolorii aveau să mai aștepte mult până la o nouă provocare europeană. Dar seara de 22 mai 1960 a rămas în memoria fotbalului românesc ca o lecție pe care generațiile următoare au trebuit să o interiorizeze: în fotbalul european de înaltă clasă, ocaziile irosite se plătesc. Mereu.

O notă pentru posteritate: în mijlocul terenului, în acea seară, juca un fotbalist de 23 de ani pe nume Emerich Jenei. La a treia sa selecție pentru națională, a participat la cel mai mare meci european din istoria timpurie a tricolorilor. 26 de ani mai târziu, tot el a dus Steaua București pe culmile fotbalului european, câștigând Cupa Campionilor. Un cerc complet, deschis pe Stadionul 23 August în seara de mai a anului 1960.

—