Aprilie 1929. Fotbalul românesc era tânăr, abia își găsea forma, abia începuse să adune selecții și să scrie nume pe o foaie de hârtie pe care alții, mai târziu, aveau să o numească istorie. Pe stadionul ONEF, în primăvara aceea bucureșteană, un fotbalist de la Banatul Timișoara a marcat de trei ori în nouă minute. Nu a știut nimeni atunci cât de rar va mai fi gestul ăsta.

Contextul: o națională care deja câștigase de două ori

Pe 21 aprilie 1929, România juca al 19-lea meci din istoria ei. Era o țară care abia în 1909 formase prima echipă națională și care, în cele câteva decenii scurse de atunci, acumulase mai mult entuziasm decât experiență. Federația Română de Fotbal exista din 1909, iar fotbalul se răspândise prin cluburi de provincie cu nume care aveau să rămână în memoria colectivă: Chinezul Timișoara, Venus București, Banatul, Juventus.

Bulgaria nu era un adversar oarecare — era rivalul vecin, cu care România se mai măsurase de două ori. Prima dată, în 1925: 4-2 pentru tricolori. A doua oară, în 1926: 6-1 pentru tricolori. Dacă exista o tradiție la început de drum, asta era: România bătea Bulgaria. Și o făcea cu generozitate.

Cele două echipe

Privind echipa României de atunci, ochii se opresc involuntar la câteva detalii. Emerich Vogl era la a 9-a selecție — veteranul lotului, căpitanul, omul cu cel mai mult fotbal în picioare. Alți șase jucători aveau prima sau a doua apariție în tricoul național. Era o echipă tânără, construită din cluburi de provincie, fără academii, fără pregătire sistematică — oameni care veneau din orașe cu fabrici și coșuri de fum și care, duminica, jucau fotbal cu o seriozitate care n-a mai putut fi repetată.

Gheorghe Ciolac era la a 2-a selecție. Nimeni nu știa ce urma să facă în această după-amiază de aprilie.

Minutul 64: primul gol — și începutul unui triplet de legendă

Prima repriză trecuse fără gol — fotbalul de atunci era mai lent, mai tacticos, mai puțin vertical decât cel pe care îl știm noi. Cele două echipe se măsurase cu grijă, fiecare înțelegând că adversarul nu era de neglijat. Bulgaria venea cu o formație organizată, condusă de selecționerul Pavel Grozdanov, și nu oferise nimic gratis în prima jumătate de oră.

Dar repriza a doua a schimbat totul. Și a schimbat-o un singur om.

Minutul 71: al doilea — și meciul e decis

Între minutul 64 și minutul 73 a existat o fereastră de nouă minute în care fotbalul românesc a produs ceva rar. Nu era o echipă dominatoare, nu era un turneu final cu presiune uriașă — era un amical de primăvară, pe o iarbă dintr-un București care mai mirosea a liliac. Dar Ciolac nu știa de amicale. El știa doar să marcheze.

Minutul 73: hat-trick — și o pagină de arhivă

Trei goluri. Nouă minute. Într-o epocă fără televiziune, fără radio sportiv, fără replay. Cei 20.000 de spectatori de pe ONEF au văzut cu ochii lor ceva ce ziarul Dimineaţa a relatat câteva zile mai târziu, în numărul 8032, cu acea liniște tipografică a vremii. Nu existau titluri cu majuscule, nu existau superlative pe prima pagină. Existau cifre și nume. Și asta era de ajuns.

Cronologia meciului

Gheorghe Ciolac — omul care a marcat istoria și a dispărut din ea

Există o categorie de fotbaliști care au trăit înaintea camerelor de filmat, înaintea statisticilor digitale, înaintea internetului care să le păstreze memoria. Gheorghe Ciolac e unul dintre ei.

Fotbalist al echipei Banatul Timișoara, a bifat selecția a doua în tricoul național pe 21 aprilie 1929. A marcat trei goluri. A câștigat meciul practic de unul singur. Și apoi — ca mulți alții din generația lui — a intrat în liniștea arhivelor.

Nu știm cum arăta pe teren. Nu știm cum șuta. Nu știm dacă era un jucător tehnic sau unul care câștigă prin forță și spirit. Știm doar că, în nouă minute de fotbal la București, a înscris de trei ori. Iar asta, în orice epocă, în orice fotbal, e suficient.

Fotbalul românesc e o veche poveste despre oameni care au jucat înainte să existe cineva care să-i filmeze. Ciolac a trăit în acel înainte.

— tikitaka.ro · Arhiva fotbalului nostru

România vs Bulgaria — o tradiție câștigătoare la debut

Trei meciuri. Trei victorii. 13 goluri marcate, 3 primite. Fotbalul românesc, în fața Bulgariei, nu știa ce înseamnă înfrângerea. Cel puțin nu în 1929.

Ce mai știm despre acea zi de 21 aprilie 1929

Stadionul ONEF — Oficiul Național de Educație Fizică — era locul unde Bucureștiul venea să vadă sport în anii interbelici. Nu era un stadion în sensul modern al cuvântului: era o arenă a timpului său, cu tribune de lemn și gazon pe care îl bătea vântul dinspre Dâmbovița. Dar 20.000 de oameni veniseră. Și 20.000 de oameni plecaseră acasă mulțumiți.

De ce contează și azi

România a jucat 19 meciuri în istorie până în aprilie 1929. Azi are sute. Între meciul 19 și meciul de ieri există un ocean de timp și sute de pagini de fotbal — unele glorioase, altele dureroase. Dar fiecare meci din acel ocean a început undeva. A început cu oameni ca Emerich Vogl, cu nouă selecții și banderola de căpitan. Cu Octav Stoian în poartă, cu Grațian Sepi pe flancul drept, și cu Gheorghe Ciolac — un fotbalist de la Banatul Timișoara care, într-o după-amiază de aprilie, a decis că marchează de trei ori.

Fotbalul românesc de azi — cu toate bucuriile și dezamăgirile lui — are rădăcini în gazonul de pe ONEF. Are rădăcini în oameni pe care nu i-a filmat nimeni și despre care știm doar ce a scris ziarul Dimineaţa câteva zile mai târziu.

—

tikitaka.ro · Meciuri de legendă

tikitaka.ro · Arhiva fotbalului românesc · Meciuri de legendă