Pe 10 iunie 1923, România disputa meciul cu numărul trei din istorie. Partida conta pentru trofeul Cupa Regelui Alexandru. Pe lângă denumirea oficială, trofeul mai purta și numele “Cupa de aur”. Era prima dată când naționala juca în București (tricolorii evoluaseră până atunci doar la Belgrad și la Cernăuți). Suporterii din capitală nu erau încă foarte obișnuiți cu acest sport. Biletele pentru meci s-au vândut exact în ziua disputării lui, iar suporterii urmau să-l vadă de pe niște băncuțe care erau numerotate cu cerneală. Chiar de către fotbaliști, care trecuseră astfel, în dimineața confruntării, la munca de jos.
Pe stadionul F.S.S.R. (undeva în zona Arcului de Triumf) s-au adunat aproximativ 3.000 de oameni. România câștigase în 1922 Cupa Regelui Alexandru, sârbii dorind acum să-și ia revanșa.
Primul 11 al tricolorilor a fost următorul:
Alexandru Szatmary – Iosif Bartha, Alexandru Kozovits – Ioan Halmos, Nicolae Honigsberg, Dezideriu Jakobi – Adalbert Strock, Carol Frech, Rudolf Wetzer, Francisc Ronnay, Zoltan Drescher. Antrenorul echipei era Teofil Morariu.
Meciul a pornit prin atacurile în forță ale sârbilor, golul căzând logic în poarta românilor. Era minutul 23 atunci când Vinek înscria după o combinație a fraților Zinaia. Ai noștri încep să-și revină, însă vine fatidicul minut 39. Ceea ce s-a întâmplat în acel minut, cu siguranță nu s-a mai întâmplat vreodată pe un teren de fotbal. Înaintea partidei, jucătorii români au fost instruiți ca în momentul în care imnul României se aude, toți să se oprească. Ideea era că la respectiva întâlnire urmau să asiste cele două familii regale din Iugoslavia și România. Chiar în minutul 39, cele două alaiuri au ajuns în tribunele stadionului, iar imnul începe să fie cântat. Tricolorii s-au oprit, dar cum sârbii nu au știut de protocol nu au ezitat să marcheze, după ce au driblat niște adevărate jaloane umane. Astfel, în timp ce românii ascultau pios imnul, oaspeții au dus scorul la 0-2. Autorul golului, același Vinek.
La pauză, numărul spectatorilor a crescut. În minutul doi al celei de-a doua reprize, Romania reușește să marcheze golul de onoare prin Rónnay. Bucuria, atât cea din teren, cât și cea din tribune, a fost de nedescris. Atât de mare, încât arbitrul austriac Retschuri a fost nevoit să oprească meciul timp de două minute, pentru ca toți spectatorii să-și adune pălăriile pe care le aruncaseră pe teren. Meciul s-a încheiat cu victoria oaspeților, care au reușit să câștige trofeul. Din păcate, le-au acordat românilor șansa de a-și lua revanșa abia după trei ani și jumătate.
de Răzvan Nicolae
