Românii sunt un popor curios și fotbalul nu iese din sfera lor de interes. Din păcate, din cauza vicisitudinilor istorice care au lovit-o ca un buldozer scăpat de sub control, nu mulți au avut șansa aventurii personale în Europa pănă după 1989. Desigur, există excepții și acelea confirmă ambiția și dorința lor de a-și depăși propria situația – sau pur și simplu de a scăpa de prezentul monoton, complicat și gri.
Sâmbătă se va juca derby-ul Madrid dintre echipele locale Real și Atletico, două dintre cele mai performante echipe din fotbalul spaniol, alături de Barcelona și Bilbao. Duelul lor are mai mult de 100 de ani, prima dată întâlnindu-se pe 2 decembrie 1906, într-o perioadă în care țăranii români încă se luptau cu guvernele liberale sau conservatoare pentru drepturile funciare cerute din 1848 și 1859.
În consecință, de atunci s-au înregistrat peste 220 de derby-uri ale Madridului, cu Real având cele mai multe victorii și Cristiano Ronaldo cele mai multe goluri în meciurile de acest profil. Totuși, s-au ivit ocazii în care să-și trecut numele pe casetele tehnice – antrenori sau jucători din România, care au avut un impact mai mare sau mai mic asupra destinului clubului la care au fost legitimați.
Surprinzător sau nu, primul român ajuns în curtea lui Real Madrid și prezent într-un derbi madrilen nu a fost Hagi, așa cum s-ar aștepta mulți. Numele lui este Marcel Sabou și povestea lui se leagă de anul 1989 și de greutățile pe care românii din acea vremea le aveau privind perspectiva lor de viitor și sistemul autoritar care ducea țara într-o gaură neagră a istoriei.
La 24 de ani cu o experiență internă la Poli Timișoara și Dinamo București, Sabou se găsea în vara anului 1989 în Spania alături de echipa Dinamo antrenată de Mircea Lucescu într-un turneu de pregătire cu adversari ca Tottenham sau Atletico. Pe 12 august, a decis alături de Gheorghe Viscreanu să fugă din hotelul echipei, în timp ce restul delegației ieșise la o plimbare în oraș.
Din cauza acestei fugi, acesta a fost suspendat pe termen nedefinit, dar odată cu Revoluția din 1989 – perioada lui s-a scurtat la șase luni, având ocazia să revină în fotbal în primăvara lui 1990. Primul club care i-a acordat o șansă fotbalistului fugar a fost Real Madrid, care l-a luat în curtea echipei secunde, după ce l-a urmărit la antrenamentele celor de la Rayo Vallecano, club la care se legitimase și îl ajuta cu cazarea și traiul de zi cu zi prietenul său bun cu care a fugit, Viscreanu.
La echipa secundă a Realului, cunoscută ca și Castilla, Sabou a prins un singur derby madrilen între cele două echipe secunde ale cluburilor: pe 20 mai 1990, Castilla a învins cu 4-0 pe Atletico Madrileno în etapa a 37-a din Segunda Division. Timișoreanul a fost titular și a evoluat toate minutele la echipa antrenată la acea vreme de Vicente Del Bosque, avându-i ca și coechipieri pe portarul Santiago Canizares, Cesar Gomez sau Torrez Gomez.
Din nefericire pentru ambele echipe din Madrid, niciuna nu s-a salvat de la retrogradare din Segunda, Castilla FC terminând pe locul 18 cu 31 de puncte și Atletico Madrileno pe ultimul loc – 20 cu 2 puncte mai puțin, fiind și ultimul sezon la echipa secundă ca antrenor pentru viitorul antrenor reputat – Vicente Del Bosque – care s-a remarcat în cariera sa la naționala Spaniei și la prima echipă a Realului.
După momentul Real Madrid, au urmat șase ani la un nivel decent și impresionant pentru un jucător român aflat la mijlocul carierei, bifând echipe precum Tenerife, Santander și cel mai mult – la Sporting Gijon, adunând în jumătate de decadă suficient de multe partide cât să fie în Top 5 jucători români cu prezențe în prima ligă spaniolă, 109 partide, fiind depășit doar de Craioveanu (221), Contra (188) și Gâlcă (162).
Povestea lui Sabou este fascinantă și poate fi asimilată unui scenariu de film; el trecând de la nesiguranța unui spațiu nou – cum a fost în 1989 la suferința unei boli teribile – scleroză amiotrofică laterală (un articol superb realizat de cei de la Gazeta Sporturilor).
Primul român care a ajuns la prima echipă a lui Real Madrid în calitate de jucător a fost chiar Gheorghe Hagi – imediat după Cupa Mondială din 1990 – la vârsta de 25 de ani. Pe lângă această bornă personală, el venea după trei ani de succes la Steaua, cu care a ajuns în finala Cupei Campionilor Europeni, cu un an înainte.
În primul sezon – 1990-1991 – Real Madrid venea din postura de campioană en-titre, nevoită să-și protejeze titlul intern, lucru pe care nu l-a reușit terminând pe locul 3 – în spatele noii campioane Barcelona și a locului 2 – Atletico Madrid, față de care era o diferență de un singur punct. În plus, în acea stagiune, au fost numai puțin de trei antrenori pe banca Realului – Toshack, Di Stefano și Antic.
Primul și singurul trofeu câștigat de Hagi la Real a fost Supercupa Spaniei, jucată în dublă manșă cu FC Barcelona, meciuri în care machedonul a participat în calitate de rezervă; pe lângă această competiție, în Europa – a atins sferturile Cupei Campionilor Europeni, unde Realul a fost eliminat din cauza golului marcat în deplasare de cei de la Spartak Moscova; competiția a fost câștigată în acel an de Belodedici și Steaua Roșie Belgrad.
Hagi a prins un singur derby madrilen în acel an: pe 2 iunie 1991, în deplasare, într-o victorie cu 3-0 pe Vicente Calderon din etapa a 37-a; constănțeanul a fost titular și integralist în echipa antrenată la acel meci de sârbul Radomir Antic.
În următorul sezon, 1991-1992, echipa a continuat cu sârbul Antic până la sfârșitul lunii ianuarie, moment în care a fost schimbat cu olandezul Leo Beenhakker, cel care câștigase trei campioante consecutive între 1986 și 1989 cu același club. Și lucrul acesta s-a văzut, deoarece la finalul stagiunii, Realul a terminat pe locul 2 în campionat – în fața lui Atletico și în spatele Barcelonei și a atins semifinalele Cupei UEFA – unde a fost eliminată de Torino.
Primera Division i-a oferit șansa lui Hagi de a participa în ambele meciuri de campionat cu Atletico: în tur – în meciul jucat în ianuarie 1992, în deplasare, Real a pierdut cu 2-0, cu Hagi prezent toate minutele pe teren în echipa lui Antic; în retur – în meciul din mai 1992, de pe teren propriu, Real și-a luat revanșa cu 3-2, cu românul din nou prezent în toate minutele într-o echipă cu Butragueno, Hierro, Michel și Luis Enrique. Ultimul meci a fost nebun, cu Atletico conducând e două ori pe tabelă, și Real revenind în ultimele 20 de minute.
Cel mai important derby madrilen pe care l-a jucat a fost în finala Cupei Spaniei din acel an, jucat pe 27 iunie 1992 chiar pe stadionul Santiago Bernabeu din Madrid. În fața a 70.000 de spectatori, Realul a fost învinsă de rivala ei clasică – Atletico cu scorul de 0-2, printre marcatori remarcându-se și Schuster – cu un trecut important la Real Madrid. Hagi a început ca titular și a fost schimbat după 82 de minute cu Alfonso.
La prima experiență în afara României, Real Madrid a reprezentat pentru Hagi un moment de trezie privind fotbalul european, deoarece performanțele personale au venit la echipe unde nu se aștepta că ar putea face o diferență, reușind în Spania la cei doi granzi doar două Supercupe. În prezent, este antreprenorul cele mai importante academii de fotbal, care-și promovează constant fotbaliștii.
La patru ani și jumătate după acea finală de Cupă a fost legitimat și primul jucător român în tricoul lui Atletico Madrid – fundașul solid și înalt Daniel Prodan, venit de la Steaua București. Înainte de transferul în Spania, maramureșeanul a fost integralist în ambele meciuri din grupele Ligii Campionilor împotriva madrilenilor ca jucător al Stelei – într-unul purtând și banderola de căpitan.
În cei patru ani la Steaua, Prodan a câștigat cinci titluri consecutive cu Steaua (unul în campionatul în care a plecat la Atletico) și s-a remarcat ca un jucător de bază la echipa națională, fiind titular de drept în prima echipă atât în SUA la Mondialul din 1994, cât și în Anglia la Europeanul din 1996.
Privind experiența de la Atletico, acesta a semnat cu echipa spaniolă în luna decembrie a anului 1996 și a început evoluția la noua echipă în luna ianuarie 1997. Într-un sezon și jumătate, a prins trei derbiuri madrilene, în niciunul având câștig de cauză și în fiecare primind un cartonaș galben.
În primul sezon (1996-1997), deși a jucat doar șase luni, a prins ambele derbiuri contra lui Real în prima jumătate a lui 1997 în campionat. Primul meci a venit în ianuarie 1997, când Atletico a jucat pe teren propriu cu Real și a pierdut cu 1-4; Antic l-a introdus din primul minut pe Prodan, dar aceasta a primit un cartonaș galben și l-a schimbat în minutul 65 pentru a nu avea jucător eliminat.
Meciul retur a venit în luna iunie, pe Santiago Bernabeu și a adus o nouă victorie a Realului în fața lui Atletico, cu scorul de 3-1; din nou cu Antic la conducerea băncii tehnice, Prodan a început ca titular – a fost avertizat cu cartonaș galben – dar a rămas pe teren până la finalul meciului. La finalul stagiunii, Atletico a terminat pe locul 5 în campionat – cu 71 de puncte, 21 mai puține decât campioana Real, iar în Cupă, a fost eliminată de Barcelona în sferturile competiției.
Următorul sezon (1997-1998) a prins doar un derby, dar singurul în care echipa sa a câștigat un punct sau nu a pierdut puncte (indiferent de situație, a ieșit cu ceva). La un an după debutul său în Spania, a jucat din nou un meci împotriva lui Real pe teren propriu, în ianuarie 1998, terminând 1-1. Prodan a fost folosit de Antic pe tot parcursul meciului, luând și un cartonaș galben pe parcurs. În campionat, Atletico a terminat pe locul 7 și a fost eliminată rapid din Cupa Spaniei – optimi.
Sezonul a fost aproape salvat în Europa, unde madrilenii au ajuns până în semifinalele Cupei UEFA, unde au fost eliminați foarte greu de cei de la Lazio în campania lor spre ultimul act – jucat cu Internazionale la Paris. Interesant sau nu, coleg cu Prodan în acel sezon la Atletico a fost chiar Christian Vieri – un atacant cunoscut pentru istoria sa la Inter, dar care a jucat la Lazio imediat după.
După experiența sa în Spania, Prodan s-a transferat în Scoția la Rangers, echipă la care nu a apucat să evolueze din cauza unei accidentări grave la genunchi survenite la Madrid; în consecință a fost împrumutat în România la Steaua și Rocar, ca apoi să joace în ultimii de ani de carieră la FC Național și Messina. Până la decesul său timpuriu din 16 noiembrie 2016 (la doar44 de ani), Prodan a lucrat în Federația Română de Fotbal timp de 10 ani între 2005 și 2014 ca director sportiv.
Cătălin Munteanu a fost al doilea jucător român legitimat la Atletico Madrid – dar fără să fi evoluat un minut la prima echipă. El a venit la Madrid după trei ani petrecuți la un nivel apreciabil cu Salamanca și a fost împrumutat pe perioada celor trei ani de contract cu Atletico la Espanyol și Albacete, unde a evoluat de 50 de meciuri cumulat. După aceea a evaluat la Murcia ca apoi să revină în România și să devină un jucător de bază pentru Dinamo și FC Brașov, deși la bază a fost junior la Steaua.
La un an după experimentul Munteanu a sosit cu adevărat primul român care a reușit să-i calce pe urme lui Prodan, în sensul că a putut juca în tricoul lui Atletico Madrid și asta pentru cel puțin două sezoane – Cosmin Contra. Crescut la Poli Timișoara și remarcat la Dinamo, apogeul carierei sale l-a avut la Deportivo Alaves (unde a jucat o finală de Cupă UEFA cu Liverpool) și AC Milan. Mulți pun pe seama plecării de la Milan conflictul pe care l-a avut cu Edgar Davids de la Juventus, și el coleric din fire.
La 27 de ani, timișoreanul a semnat cu Atletico Madrid în septembrie 2002 și a prins un singur derbi contra lui Real Madrid în sezonul 2002-2003. La 19 ianuarie 2003, pe Santiago Bernabeu plin cu 78.000 de oameni, Atletico a remizat 2-2 în compania echipei antrenate în acea vreme de Vicente Del Bosque, iar Contra a fost folosit de Luis Aragones din primul minut și a primit un cartonaș galben în minutul 57, fiind schimbat din rațiuni strategice în minutul 71.
La finalul acelui sezon, primul după o pauză de doi ani în liga secundă, Atletico a reușit să se salveze de la retrogradare, terminând la mijlocul clasamentului – locul 12 – la 31 puncte distanță de campioana ediției – Real Madrid. În plus, ambele echipe madrilene au fost scoase din Cupă în aceeași fază – sferturile de finală. De asemenea, pentru Fernando Torres a fost primul sezon în care a explodat ca jucător – marcând 13 goluri la doar 19 ani.
Din păcate pentru timișorean, acel meci de pe Bernabeu a fost singurul duel madrilean la care a fost protagonist, suferind în sezonul imediat – 2003-2004 – o accidentare serioasă la călcâi, care nu i-a permit să joace decât cinci meciuri, clubul ajungând să-l împrumute în următoarele două sezoane la West Bromwich, Poli Timișoara și Getafe. În acel sezon, echipa madrileană a terminat pe locul 7 cu 55 de puncte, la 15 distanță de Real – locul 4 și la 22 față de campioana Valencia. În plus poziția din clasament i-a asigurat prezența în Intertoto și șansa de a putea juca în următorul sezon de Cupa UEFA.
Ultimii ani de jucător profesionist i-a petrecut între Madrid și Timișoara, reușind cu Getafe sferturi de finală în Europa și fiind antrenor-jucător în Banat. De 10 ani este antrenor – având experiențe atât în România, cât mai ales în Spania și este în categoria oamenilor de fotbal care au reușit să bifeze un club atât de jucător, cât și ca antrenor (Getafe și Dinamo), inclusiv echipa națională.
Relativ proaspăt în cercul jucătorilor de fotbal este un tânăr român născut în Spania – Mircea Alexandru Țârlea – a cărui poveste interesantă – pentru că are aproape 20 de ani, fiind născut pe 28 martie 2000 într-o mărginime a Madridului – Alcala de Hernares. Tatăl său, Mircea Nicolae Țârlea este antrenorul grupei de juniori cadete a grupului din Alcala.
Fiul, Alexandru, și-a început cariera la clubul local, la 8 ani, evoluând până în 2010 pentru RSD Alcala, ca apoi să fie cooptat în cadrul academiei de cei de la Real Madrid. Ei au un sistem de selecție anual care permite triajul jucătorilor și verificarea potențialului lor, iar parcursul lui Țârlea la juniorii Realului e mai mult decât impresionant reușind în opt ani să treacă de toate nivelurile (Alevin B și A, Infantil B și A, Cadete B și A, Juvenil C, B și A).
Caracterizarea făcută de cei de la Real Madrid e una simplă și concisă: Energic, un jucător de temut pentru echipe adverse. Când echipa are posesie, mereu dă drumul la minge pentru a dinamiza jocul – mai ales în zona de mijloc. E bun pe faza de atac și nu ratează când poate să încerce un șut la poartă. Cel mai bun moment la echipa madrilenă a fost selecția pentru sezonul 2018-2019 din Youth League
Din cauza informațiilor rarefiate și a multitudinii de informații scrise / redactate (dar nedigitalizate), singurele date ale lui Țârlea la Real Madrid, vin din sezonul 2018-2019, când acesta a evoluat la echipa Juvenil A a lui Real Madrid în Divizia de Onoare, prinzând două derbiuri contra lui Atletico la juniori.
Primul a fost în noiembrie 2018, pe teren propriu, când scorul final a fost 1-1; Țârlea a fost titular și integralist. Același scenariu s-a repetat și în retur, când s-a repetat același scor pe terenul lui Atletico în luna martie 2019 – Țârlea titular și prezent pe tot parcursul meciului. La finalul campionatului, Atletico a terminat pe primul loc cu 82 de puncte, urmată de Real cu 79.
În prezent, este împrumutat de Real Madrid la clubul Salamanca – din liga a treia spaniolă, evoluând la nivel profesionist, fiind prima echipă care i-a dat această șansă la seniori – călcând pe urmele altor români care au făcut istorie în anii 1990 și 2000 pentru acest oraș – Bogdan Stelea, Lucian Marinescu, Gabriel Popescu, Cătălin Munteanu și Ovidiu Stângă. În paralel, este unul dintre jucătorii convocați constant la echipele naționale de juniori, recent promovat la reprezentativa U-19.
Articol scris de Sebi Răducu
