Rodion Cămătaru și gheata de aur pe care nimeni nu o mai poate verifica

În vara lui 1986, atacantul pleca de la Universitatea Craiova la Dinamo. Un an mai târziu avea 44 de goluri, un trofeu continental și o controversă care nu s-a stins nici azi.

În vara lui 1986, Rodion Cămătaru pleca de la Universitatea Craiova, unde jucase doisprezece sezoane, la Dinamo București. Un an mai târziu avea 44 de goluri, un trofeu continental și o controversă care nu s-a stins nici azi. El spune, simplu, că are trofeul acasă.

Cămătaru s-a născut la Strehaia, în Mehedinți, și a venit la Universitatea Craiova de la Progresul Strehaia, în 1974. A debutat în Divizia A pe 10 noiembrie același an, într-un 1–1 cu CFR Cluj. Ce a urmat au fost doisprezece sezoane la același club — o parte din generația pe care Craiova avea s-o numească, mai târziu, Craiova Maxima.

Alături de Ilie Balaci, Costică Ștefănescu, Nicolae Ungureanu, Ion Geolgău, Sorin Cîrțu și ceilalți, Cămătaru a făcut parte din echipa care a câștigat două titluri consecutive de campioană, în 1980 și 1981, și patru Cupe ale României. În 1983, revista franceză Onze l-ar fi inclus, potrivit unei surse, printre primii zece atacanți ai Europei — o distincție greu de verificat astăzi în forma ei exactă, dar care spune ceva despre reputația pe care Cămătaru o construise deja la Craiova, cu ani înainte de a deveni cunoscut pentru episodul de la Dinamo.

Tot din perioada Craiova rămâne un gol care, deși nu a fost marcat pentru club, i-a legat numele de unul dintre cele mai importante momente ale fotbalului românesc: pe 9 iunie 1983, la Stockholm, pe Råsunda, în fața a peste 30.000 de spectatori, Cămătaru a marcat unicul gol al meciului cu Suedia, în minutul 29 — o victorie 1–0 esențială într-o calificare la Euro 1984 pe care presa avea s-o numească, ani mai târziu, una dintre cele mai frumoase din istoria naționalei. România a încheiat acea campanie de calificare cu doar trei goluri primite.

Loialitatea lui Cămătaru față de Craiova, și apoi față de Dinamo, nu a fost niciodată simplă. Potrivit propriei sale relatări, la o săptămână după ce își dăduse cuvântul că merge la Dinamo, cineva de la Steaua l-a sunat spunându-i că Valentin Ceaușescu vrea să-l cunoască și să-l aducă la club. Cămătaru povestește că nu s-a dus la acea întâlnire — își dăduse deja cuvântul. Mai târziu, deja jucător al Dinamoului, avea să se întâlnească totuși de trei ori cu Valentin Ceaușescu, la casa unui cunoscut comun din mediul politic — întâlniri pe care le descrie mai degrabă ca sociale decât ca tentative reale de transfer.

Nu Steaua a fost singura variantă blocată. În 1986, potrivit presei, președintele portughez de atunci, Mário Soares, i-ar fi scris personal lui Nicolae Ceaușescu, cerându-i sprijinul pentru rezolvarea favorabilă a unui transfer către Sporting sau Benfica, cluburi interesate de Cămătaru înainte de începerea sezonului. Regimul nu permitea, la acea vreme, plecarea sportivilor spre cluburi occidentale, iar transferul nu s-a mai făcut. Cu trei ani înainte, un alt interes venit din Germania — de la Kaiserslautern — s-ar fi lovit de același zid.

Cămătaru a rămas, așadar, în fotbalul românesc. Dar în vara lui 1986, după doisprezece sezoane la Craiova, a ajuns totuși acolo unde își dăduse cuvântul: la Dinamo București.

Am dat cuvântul meu că merg la Dinamo. Nu m-am dus la acea întâlnire.

Sezonul 1986–1987 avea să rămână cel mai discutat din cariera lui Cămătaru. A marcat 44 de goluri pentru Dinamo, sub conducerea lui Mircea Lucescu, și a intrat în cursa pentru Gheata de Aur a Europei, unde principalul său rival era austriacul Toni Polster, ajuns la 39 de goluri pentru Rapid Viena.

Cronologia sezonului spune însă mai mult decât cifra finală. Către etapa a 27-a, Cămătaru era încă în urma lui Polster în clasamentul continental. Potrivit jurnalistului Andrei Vochin, în ultimele șapte etape ale campionatului Cămătaru a marcat aproximativ 22 de goluri — o medie de peste trei goluri de meci — recuperând ecartul și depășindu-l pe Polster. La final, revista franceză L'Équipe i-a acordat trofeul.

Ceea ce a urmat nu a fost o simplă premiere. Gheata de Aur a lui Cămătaru a devenit, în anii care au urmat, subiect de dispută publică repetată — presa română a consemnat, la un moment dat, chiar și un apel direct al lui Polster: „Cămătaru, dă-mi Gheata de Aur înapoi!”

Explicația avansată public de un fost coechipier de la Dinamo, portarul Benone Dohot, este de departe cea mai gravă: într-un interviu, Dohot a povestit că schema ar fi fost pusă la cale la baza de pregătire de la Săftica, la ordinul generalului Constantin Nuță, pe atunci șeful Miliției — goluri programate, spune Dohot, „ca să nu producă revoltă în tribune”, într-un meci cu Flacăra Moreni în care se descrie pe sine drept „mielul de sacrificiu”. Este o acuzație gravă, venită dinspre un martor din interiorul propriei echipe, dar rămasă, deocamdată, o singură relatare — nu a fost confirmată independent de o a doua sursă din acea perioadă, iar Cămătaru nu a răspuns public, direct, exact acestei variante a poveștii.

Mircea Lucescu, antrenorul de atunci, a respins ferm ideea unei aranjări: golurile, spunea el, au fost marcate corect, iar tot ce făcuse el fusese să organizeze echipa să joace pentru atacantul său. Cămătaru însuși tratează astăzi întreaga poveste cu un fel de indiferență senină — întrebat despre controversă, ar fi spus, simplu, că nu știe de nicio controversă și că are trofeul acasă.

Ce rămâne cert, dincolo de orice interpretare: 44 de goluri într-un singur sezon de campionat este o cifră pe care fotbalul românesc nu a mai văzut-o de atunci, iar Gheata de Aur din 1987 e, la mai bine de treizeci și cinci de ani distanță, tot un subiect pe care presa română îl redeschide periodic — semn că povestea nu s-a închis niciodată complet, indiferent de versiunea pe care o crezi.

mielul de sacrificiu

Au fost marcate corect. Toată echipa juca pentru el. Eu doar atât le spuneam.

Ce controversă?! Nu știu de nicio controversă… Am trofeul acasă!

Rodion Cămătaru a mai jucat pentru Dinamo până în 1989, când a plecat, în sfârșit, din fotbalul românesc — spre R. Charleroi, în Belgia. Doi ani mai târziu s-a mutat la sc Heerenveen, în Olanda, unde avea să încheie o carieră de club numărând, în funcție de sursă, undeva între 420 și aproape 480 de meciuri și un total de goluri care depășește confortabil suta, indiferent de cum sunt numărate exact.

La Heerenveen, cariera lui s-a încheiat, se pare, chiar într-o finală: pe 20 mai 1993, în finala Cupei Olandei, pierdută de Heerenveen cu 6–2 în fața lui Ajax. Anul acela avea să fie ultimul lui sezon ca fotbalist profesionist.

Pentru echipa națională, cariera s-a întins din 1978 până în 1990 — sursele diferă între 74 și 75 de selecții, respectiv 21 și 22 de goluri, o diferență de o unitate care rămâne, pentru moment, neclarificată. La Euro 1984, a jucat toate cele trei meciuri din grupă, fără să mai marcheze după golul decisiv din calificări. La Mondialul din 1990, a fost în lot, dar nu a prins niciun minut — la 32 de ani, o absență despre care a vorbit, mai târziu, cu regret explicit.

La peste trei decenii și jumătate de la sezonul cu 44 de goluri, Rodion Cămătaru rămâne unul dintre cele mai discutate nume ale fotbalului românesc din anii '80 — nu în ciuda controversei din jurul Ghetei de Aur, ci parțial din cauza ei. E genul de poveste care nu se termină niciodată complet: o cifră uriașă, o acuzație gravă venită din interiorul propriei echipe, o negare la fel de fermă din partea antrenorului, și, în mijlocul tuturor acestor versiuni, omul care a marcat golurile, spunând senin că trofeul e acasă la el.

Cămătaru, în perioada în care a evoluat pentru Dinamo București.

Cămătaru, în perioada în care a evoluat pentru sc Heerenveen, în Olanda.

Decupaj de epocă despre Gheata de Aur a Europei, trofeul câștigat de Cămătaru în 1987.