În ciuda prezentului nu tocmai digerat de către microbiştii care forţează comparaţia cu campionatele puternice din vestul Europei, fotbalul românesc poate fi privit şi dintr-o perspectivă mai optimistă şi mai selectivă. Cu puţine eforturi, ce e mai frumos din fotbalul mioritic poate fi aşezat pe o hartă sub forma unor obiective “de vizitat”, chiar dacă asta înseamnă să ajungi până prin liga 4.
Nu întâmplător am adus vorba de liga 4, competiţia care găzduieşte unul dintre obiectivele despre care vorbeam mai sus: galeria timişoreană din jurul echipei ASU Poli. În materialul de faţă n-am de gând să enumăr toate isprăvile lor de când au părăsit tribunele stadionului “Dan Păltinişanu”. Acţiunile de susţinere sunt demne de admiraţia suporterilor de pretutindeni, dar ar fi nedrept să nu menţionez faptul că timişorenii nu fac altceva decât să-şi respecte faima construită de-a lungul anilor.
În numărul din 21 decembrie al anului 1943, ziarul “Ecoul” consemna prezenţa la Bucureşti a unei galerii vijelioase şi disciplinate. Era formată din studenţii timişoreni care-şi încurajau echipa locală atât la meciurile din oraşul natal, cât şi la cele din provincie. Pentru a sublinia importanţa capturii de mai jos, e suficient să luaţi în considerare următorul amănunt: până în 1943 au fost înfiinţate doar 6 dintre cele 18 formaţii care joacă azi în Liga 1.
Cinci ani mai târziu, Politehnica Timişoara a promovat în prima divizie. Antrenaţi de V. Carte, Poli s-a impus fără probleme în seria III din Divizia B, având la finalul campionatului următoarea linie de clasament: 22 de victorii din 29 de meciuri, 2 egaluri, 5 înfrângeri, 71 de goluri marcate şi 22 primite. În zestre s-au adunat 46 de puncte, cu 8 mai multe decât ocupanta locului 2, CAM Timişoara.
În cartea “Haide Poli!”, Mircea Jiva a avut grijă să povestească despre bucuria timişorenilor de la capătul sezonului 1947/1948:
“Promovarea echipei Poli în prima divizie a însemnat o adevărată sărbătoare pentru locuitorii oraşului de pe Bega. Sosirea echipei şi a conducătorilor ei de la Bucureşti a avut loc într-o atmosferă aproape braziliană. Miile de simpatizanţi care au ocupat până la refuz peroanele şi piaţa gării scandau “Una-i Poli şi aia-i prima!” în timp ce fluturau mii de steguleţe cu culorile clubului. Un entuziasm de nedescris a cuprins întreaga mulţime în momentul în care şi-au făcut apariţia eroii acestei isprăvi de la Bucureşti. Emoţia şi bucuria scăldau ochii lui Marcu, Corbus, Franciscovici, Chioreanu, Mioc, Popescu, Andreescu, Iovan, Rădulescu, Morja, Meghie, Păcurariu, Mazăre şi Baciu, ai antrenorului V. Carte, profesorului M. Ghermănescu şi ai celorlalţi conducători ai echipei.
Purtaţi pe umerii unor înflăcăraţi suporteri, cu fanfara în frunte, jucătorii s-au îndreptat spre rectoratul Politehnicii, unde au fost felicitaţi, în numele conducerii instituţiei şi al U.N.S.R.-ului. Până noaptea târziu a ţinut manifestaţia de bucurie a timişorenilor, iar în locurile de adunare din faţa Operei, Piaţa Traian, Piaţa Lahovary şi Iosefin, sute de microbişti ascultau cu sufletul la gură relatarea celor câţiva zeci de norocoşi care au asistat la baraj, despre felul cum a jucat Poli, cine a marcat, cum s-au înscris golurile, etc.”
