Poveştile fotbalului: Un oraş la picioarele unui om

0
1582

Fiecare club de fotbal din lume are unul sau mai mulţi jucători care i-au marcat istoria. În unele cazuri, fotbalistul respectiv se confundă cu perioada de maximă glorie a echipei pentru care a evoluat. Dar probabil că nicăieri în lume nu este o legătură mai puternică şi mai specială între un jucător şi un club ca în cazul poveştii noastre de astăzi.

3 iulie 1990. În semifinala Campionatului Mondial, la Napoli, se întâlnesc Italia, ţara gazdă, şi Argentina, campioana mondială en-titre. Starul sud-americanilor declară înaintea meciului: „Nu-mi place că acum toţi le cer napoletanilor să fie italieni şi să-şi încurajeze naţionala. Napoli a fost mereu un oraş marginalizat de restul Italiei şi a suferit nedrept din cauza rasismului”. Ultraşii napoletani au răspuns printr-un baner afişat înaintea partidei: „Maradona, Napoli te iubeşte, dar Italia este ţara noastră”. Întâlnirea dintre cele două forţe avea să se încheie cu victoria Argentinei, în urma loviturilor de la 11 metri.

SCURTĂ ISTORIE

Ne întoarcem în timp, în 1904. Un marinar englez, William Poths, împreună cu asociatul său, Hector Bayon, şi câţiva napoletani formează Napoli Foot-Ball&Cricket Club, denumire care va deveni AC Napoli, în 1926, şi SSC Napoli, în 1964. Primul erou al unui public mereu vulcanic a fost, în anii ‘20, paraguayanul Attila Sallustro. Antrenorul englez William Garbutt este cel care a adus primele două succese relative ale clubului. În sezoanele 1932/33 şi 1933/34, Napoli termină de fiecare dată pe locul trei în campionat. Anii de dinainte şi de după al doilea război mondial, găsesc clubul din sudul Italiei făcând naveta între Serie A şi Serie B. În 1962 vine şi primul trofeu din istorie, Cupa Italiei, însă entuziasmul triumfului este tăiat de o nouă retrogradare.

Sfârşitul anilor ‘60 şi începutul anilor ‘70 aduce o primă generaţie de excepţie la Napoli. Jucători precum Dino Zoff, Jose Altafini, Omar Sivori, Antonio Juliano sau Giuseppe Savoldi transformă o echipă de pluton într-una de prim-plan a fotbalului italian. În 1968 şi 1975, visul napoletanilor de a-şi vedea favoriţii campioni este aproape, dar Milan şi Juventus amână momentul triumfului.

Un star în devenire

7 septembrie 1979, Tokyo. Argentina şi URSS joacă finala mondialului de tineret. În minutul 76, un puşti de 18 ani înscrie al treilea gol al „pumelor”, care impun cu 3-1. Acel pitic avea să devină cel mai bun jucător al competiţiei, iar în câţiva ani, al planetei. Numele lui, Diego Armando Maradona.

SUDUL TUCIURIU IA FAŢA NORDULUI ALB ŞI AROGANT

La începutul anilor ‘80, Napoli a rămas o echipă de prim-plan a Italiei, dar consacrarea definitivă nu va veni decât odată cu trensferul „Butoiaşului Atomic”. În 1984, Maradona se mută la Napoli de la Barcelona în schimbul unei sume record, 6,9 milioane de dolari. În jurul său şi a altor jucători, precum Ferrara, Bagni sau De Napoli, s-a construit o formaţie capabilă să se ia la trântă cu marile forţe Milan, Inter sau Juventus. Sosirea lui „El Pibe d’Oro” nu avea să aducă succesul instantaneu. La capătul sezonului 1984/85, Napoli termină campionatul abia pe locul 8, pentru ca următoarea stagiune să găsească echipa din sudul Italiei pe podium. Gluma începea să se îngroaşe.

10 mai 1987. Napoli-Fiorentina. 80 de ani de aşteptare într-un singur meci. Unul care se joacă cu Scudetto pe masă. Gazdelor le este suficient un egal pentru a cuceri primul titlu din istorie. Orice erupţie a Vezuviului pare o glumă în comparaţie cu explozia de pe Stadio San Paolo din momentul în care napoletanii marchează. Partida se încheie 1-1 şi Napoli devine, pentru prima oară, campioana Italiei. Sau, după cum spunea Eduardo Galeano, „sudul tuciuriu reuşise, în sfârşit, să umilească nordul cel alb şi dispreţuitor”. Ceea ce a urmat nu poate fi descris în cuvinte. Napoletanii au sărbătorit zile întregi. Mai ales că succesul din campionat avea să fie dublat de cel din Cupă, acolo unde Maradona&co. au învins în ultimul act pe Atalanta (4-0). Capitala fotbalului italian se mutase în sud.

TRIUMFUL EUROPEAN

Prima prezenţă în Cupa Campionilor avea să se termine rapid, Napoli întâlnind încă din primul tur un colos al competiţiei, Real Madrid. În Serie A, campionii en-titre nu au reuşit să-şi apere titlul, terminând pe locul doi, poziţie care îi trimitea pe sudişti în Cupa UEFA. PAOK Salonic, Leipzig şi Bordeaux au fost primele victime ale napoletanilor. Adevăratele teste urmau însă în sferturi şi în semifinale.

Nume importante, precum Bayern, Juventus sau Real Sociedad reuşiseră să se califice în sferturile Cupei UEFA, ediţia 1988/89. Sorţii i-au hărăzit lui Napoli ca adversar una din rivalele tradiţionale din Serie A, Juventus. La Torino, bianconerri au câştigat cu 2-0. Se părea că traseul european al echipei lui Maradona, Careca sau Carnevale se va opri în această fază. Însă în returul de pe San Paolo, gazdele au refăcut diferenţa în primele nouăzeci de minute, pentru ca în prelungiri să înscrie golul izbăvitor.

Adversarul din semifinale a fost Bayern Munchen, nemţii venind după o calificare în faţa unei altei echipe italiene, Inter. Degeaba însă. Magistral conduşi din teren de Maradona, napoletanii au învins cu 2-0 acasă şi au remizat, 2-2, în Germania pentru prima finală europeană din istoria clubului.

Ultimul act al competiţiei a pus faţă în faţă două debutante. Stuttgartul lui Klinsmann, Katanec, Immel şi Buchwald contra lui Maradona şi „gaşca” sa. Argentinianul avea să fie decisiv în prima manşă a finalei, golul său din penalty şi pasa decisivă pentru Careca aducând victoria lui Napoli cu 2-1. Returul din Germania avea să ofere un meci spectaculos, încheiat 3-3 după ce italienii au condus cu 3-1 prin golurile reuşite de Ferrara, Alemao şi din nou Careca. Cupa UEFA simţea atingerea „mâinii lui Dumnezeu”. Echipa rebelă din sudul Italiei obţinea consacrarea europeană.

În acelaşi an, Napoli juca o altă finală, a Cupei Italiei de această dată. Însă la Genova se năştea o altă echipă frumoasă, Sampdoria lui Pagliuca, Vialli şi Mancini, care a reuşit să cucerească trofeul.

Al doilea Scudetto

Sezonul 1989/90 va fi unul special. Napoli se încoronează pentru a doua oară campionă a Italiei, marea învinsă fiind Milanul lui Sacchi, Gullit şi Van Basten. Însă titlul va fi puternic contestat de milanezi din cauza unui incident petrecut la meciul napoletanilor cu Atalanta. Alemao a fost lovit de o monedă aruncată din tribune, eveniment în urma căruia lui Napoli i-a fost atribuită victoria. Diferenţa la finalul campionatului dintre echipa lui Maradona şi rossonerri a fost de două puncte. Cele două puncte de la Bergamo. În ciuda presiunilor marelui Milan, Scudetto a rămas în sud.

EPILOG

Idolul absolut al napoletanilor va fi suspendat în 1991 pentru 15 luni, în urma unui control antidoping la care Maradona a ieşit pozitiv la cocaină. Înainte asta, Napoli a câştigat ultimul trofeu important din istoria sa în 1990, Supercupa Italiei, după o victorie entuziasmantă cu 5-1 în faţa lui Juventus. Cântecul de lebădă al unei generaţii care a pus oraşul obraznic din sud pe harta fotbalului italian şi european. Vor pleca rând pe rând Maradona, Careca, Ferrara, tinerii şi talentaţii Zola şi Fonseca, iar formaţia care făcuze granzii din Cizmă să tremure va ajunge chiar şi în Serie C.

Ceva rămăsese însă la fel. Publicul. Acel public care i-a clădit un soclu invizibil lui Maradona şi acelaşi public fără de care Napoli nu ar fi găsit puterea să revină. Când ai 60.000 de oameni în spate la un meci de liga a treia, nimic nu este imposibil. Nici chiar ca un oraş care nu a plecat niciodată capul să se afle la picioarele unui om.

articol scris pentru tikitaka.ro de către Ionuț Tătaru

Articolul precedentEuropa League – Cenușăreasa se transformă
Articolul următorCarling Cup Final 2012 – Preview

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here