Povestile fotbalului: Troască și FC Unșpe Stele

Duminică după-amiaza întreaga comună se strângea pentru a îl vedea jucând. Iți dădeai seama de stilul său deosebit de a juca fotbal doar privindu-l oprindu-se din alergare. Susținător feroce al băuturilor alcoolice, la fel ca toți bunii tăietori de lemne din zonă, coechipierii săi s-au văzut nevoiți de nenumărate ori să se ducă să îl caute acasă înainte de meci. Mereu îl găseau dormind, fapt ușor de înțeles dat fiind pasiunea sa pentru sticlele cu spirtoase, insa dat fiind ca era vedeta echipei avea parte de anumite privilegii.
.
Oamenii îl idolatrizau. Colegii, care știau deja cu ce au de a face, plecau să il caute acasă având asupra determinatele elemente fără de care nu ar fi putut să îl trezească: o canistră cu apă rece de izvor și un prosop luat la întâmplare din vestiarul echipei. Urcând panta spre casele din deal se inchinau în fața bisericii rugându-se să nu cumva să îl găsească trântit prin vreun șanț de pe marginea drumului. Însă Troască făcea ce făcea și reușea mereu să se hârșăie până acasă după o noapte haotică și sălbatică, căzând secerat în patul său aranjat doar de Paște sau Crăciun. Vasile Lună, alias Troască, era tipicul atacant golgeter, covrigar, băgat în sufletul fundașilor adverși, corpolent, însă musculos, puternic și …puțin șchiop, piciorul stâng avându-l cu un defect încă din naștere, fapt care, dacă pentru un om de careu ca el ar fi putut fi un incovenient, pe el nu îl deranja deloc. Dimpotrivă, se mândrea cu defectul său.
.
Juca cu spatele la poartă, dând coate și întărind legenda datului la gioale pe neveu, ca un adevărat pivot de handbal. Avea un șut de la medie și lungă distanță precis și letal. Cea mai importantă armă ofensivă a sa era ȘUTUL-BANANĂ, nume pe care el însuși i l-a pus. Balonul se înălța în aer dând impresia că va poposi prin răsadurile cu zarzavaturi puse de Preoteasă pe câmpul din spatele porții dinspre gărlă, însă pe ultimii metri ai drumului, mingea părea să capete greutate brusc și se băga exact pe acolo pe unde el dorea, păcălind portarul ce ridicase deja mîinile în aer cerând aut de poartă.
.
Locuia singur, neavând familie, însă fusese văzut acompaniat de câteva ori pe la evenimentele mondene organizate la căminul cultural de diferite fete de prin comunele învecinate. Troască era iubit de toată lumea, chiar și de suporterii echipelor adverse.
.
Pe timpul zilei lucra la depozitul de lemne din capul satului, descărcând și tăind cu drujba buștenii aduși din pădurile primarului de către colegii săi, iar seara se dedica trup și suflet băuturilor spirtoase. În acel sezon, echipa sa reușise o prestație remarcabilă, fiind revelația campionatului. Normal echipa se clasa în cea de-a doua jumătate a clasamentului, mai mereu pe locul 4 sau 5 din cele 6 echipe înscrise. Erau considerați o echipă simplă, chiar mediocră, așă că surpriza a fost mare pe Valea Brusturilor și nimeni nu putea pricepe de unde o schimbare de atitudine atât de radicală și pozitivă din partea jucătorilor de la FC Unșpe Stele. Ajunseseră în ultima etapă a campionatului la doar un punct în spatele liderului cu care tocmai urmau să joace.
.
Se stabilise ca partida să se joace în prima duminică de mai, pe teren neutru, mai mult ca probabil pe stadionul celor de la Autobuzul Enciulești. Rivalii, cu mici excepții, erau jucători consacrați pe vale, aveau un salariu lunar și se concentrau înainte de fiecare partidă, mai puțin zilele în care nu aveau trageri în poligon. Ei erau FC Cartușul și erau moftul unui colonel plictisit de orele ce treceau greu în unitatea militară de la marginea comunei. Normal că băieții de la Unșpe Stele nu primeau nici un ban, jucând din dragoste pentru comună și primar. Se bănuia că unicul care semnase un contract cu primarul era chiar Troască, însă nimeni nu știa ce termeni și ce condiții se negociaseră. Umbla vorba printre noroaiele de pe ulițele satului că singura cerere a lui Troască fusese acea de a avea acces nelimitat la rafturile bufetului de lângă Primărie. Zvonuri.
.
Însă în acea sâmbătă de dinaintea partidei Troască nu a mai făcut de ale lui. S-a dus devreme acasă. Tremura, nervii îl lăsau, ba chiar începuse să dea semne că ar avea febră și totuși nu a cedat tentației bahice. Era o oportunitate unică și irepetibilă pentru Unșpe Stele de a se proclama campioni, pentru prima oară în cei 7 ani de existență instituțională. S-a trezit la primele ore ale dimineții, și-a fiert o cană de lapte proaspăt de vacă, adus de vecina de peste drum, și-a dat cu gel în păr, și-a băgat ghetele într-o sacoșă de rafie și a plecat spre stadion.
.
Dimineața se anunța mohorâtă, însă și-a dat seama repede că nimeni și nimic nu ar fi putut să îi strice ziua. Întreaga comună era cu el. Erau sătui de șirul interminabil de victorii al celor de la Cartușul. Pe gardurile caselor erau agățate bannere cu numele și chipul lui, iar dinspre comunele învecinate se revărsau căruțe, tractoare trăgând câte două remorci după ele, chiar și autobuze școlare, toate pline ochi cu oameni veniți să îl vadă pe Troască cum învinge echipa băieților cu fițe din unitate.
.
Apropiindu-se de stadion simțea mirosul bărilor de lemn ale porților pe care chiar el le cioplise. Organizatorii s-au gândit, considerând partida de o importanță vitală, să improvizeze o plasă din saci de cartofi goi. Se respira fotbal pur din aer, iar Troască începu să tremure de emoție. El marele și experimentatul atacant, nu mai simțise așa ceva până atunci.
.
Meciul avea să fie exact așa cum se prevăzuseră zile înainte chibiții pe băncile de la porțile caselor. Fulgere și scântei, tălpi și coate, pumni și picioare.

Arbitru era nea Grigore( fără escu), un cunoscut frizer dintr-o comună vecină, om care în timpul său liber se dedica acestui tip de activități. Delegarea sa la acest meci a fost foarte discutată, primarul și totodată președintele celor de la Unșpe Stele opunându-se categoric acestei decizii, susținând că joi seară l-a văzut pe nea Grigore Frizeru, ieșind pe poarta unității cu două sacoșe destul de voluminoase în mână, fapt negat cu vehemență de acuzat.
.
Prima repriză a trecut la fel ca și cele 40 de minute din cea de-a doua. Jucătorii păreau obosiți, părând că se sprijină unul de altul indiferent dacă sprijinul era coechipier sau adversar. Cu cinci minute rămase din partidă, avea să înceapă începutul sfârșitului. Troască care până în acel moment nu se prea văzuse în joc, la un moment dat chiar cerând să fie schimbat temporar pentru a își trage sufletul și o dușcă de rachiu de la un consătean de treabă, s-a lansat pe banda dreaptă în direcția de atac a echipei sale ( precizare: meciul era transmis la radio de către Ilie Dobre ) cerând mingea. Începu o cursă nebunească spre poarta adversarilor. Își driblă cei doi adversar direcți pe care colonelul îi pusese să îl marcheze pe toată durata meciului și… simți brusc că se moleșește.
.
Se afla fața în față cu portarul și nu avea la dispoziție prea mult timp de gândire. Planificase acest moment pe durata întregii nopți. Realiză că soarta echipei sale stătea în vârful bocancului său. Timpul s-a oprit în acel moment, publicul a încremenit așteptând în transă deznodământul acelei clipe de istorie. Troască își prepară șutul. ȘUTUL-BANANĂ. Și trase cu piciorul stâng….Delirul a fost total. Mulțimea înnebunise.
.
Troască se trezi brusc in lătratul sălbatic al câinilor și într-o baltă de apă rece. Tovarășii săi de la Unșpe Stele veniseră să îl ia la meci….