Poveştile fotbalului: Golgheterul fără scudetto

0
2014

A fost contemporan şi prieten cu Giuseppe Meazza, dar a înscris mai multe goluri decât el. A fost, indiscutabil, unul dintre vârfurile generaţiei sale. Un jucător excelent din punct de vedere tehnic, un finalizator de excepţie, capabil de execuţii acrobatice şi un lider foarte bun. A cucerit titlul mondial cu squadra azzurra, înscriind două goluri în finala din 1938, şi continuă să fie cel mai bun marcator din istoria Seriei A. A rămas în istoria în istoria fotbalului italian datorită precocităţii (a debutat la nici 17 ani) şi a longevităţii (s-a retras la 41 de ani).222

Totuşi, în ciuda unei cărţi de vizită impresionante, Silvio Piola nu are în palmares nici măcar un scudetto. Omul potrivit la momentele nepotrivite. Astăzi se împlinesc 100 de ani de la naşterea sa.

Mulţi îl consideră cel mai bun atacant din istoria fotbalului italian. Cifrele sunt de partea sa: 274 de goluri în Serie A (lider all-time), deţine recordul de goluri marcate într-un meci de campionat, şase (la egalitate cu Omar Sivori), este cel mai bun marcator din istoria a trei echipe – Pro Vercelli, Lazio, Novara – şi a înscris 30 de goluri în 34 de jocuri pentru echipa naţională (locul 3, după Riva şi Meazza). Cariera sa a durat 24 de ani, 4 luni şi 16 zile, o perioadă impresionantă chiar şi într-o vreme în care fotbalul era complet diferit decât cel din prezent. Cu modestie, într-una din rarele discuţii pe care le-a avut cu presa, a spus că acest lucru i se datorează norocului: „Am fost norocos. De-a lungul carierei, am suferit doar o ruptură de claviculă şi o contuzie la genunchi”.

Nu am reuşit să-mi dau seama dacă Silvio loveşte mingea mai bine cu stângul sau cu dreptul, atât de bun e. La jocul aerian e foarte puternic. Nu am văzut pe nimeni ca el la execuţiile acrobatice”, l-a caracterizat legendarul antrenor Vittorio Pozzo, cel care a adus Italiei primele titluri mondiale. În acelaşi timp, John Foot, autorul unei excelente istorii a fotbalului din Cizmă, îl consideră „o maşină de goluri, probabil singurul jucător de o astfel de calitate pe care l-a produs fotbalul italian. În timp ce Meazza favoriza acţiunile personale, iar Paolo Rossi scoatea maximum dintr-o centrare, Piola înscria în toate felurile: din apropiere, de la distanţă, cu dreptul, cu stângul, cu capul, cu execuţii acrobatice”.

Povestea carierei lui Silvio Piola a început în Vercelli, un mic oraş din Piemont care a dat Italiei una dintre marile echipe în primii ani de existenţă a fotbalului din această ţară. A debutat în recent înfiinţata Serie A pe 16 februarie 1930, într-un meci cu Bologna. Nu împlinise încă 17 ani când antrenorul Jozsef Nagy l-a trimis printre băieţii mari. Prima sa stagiune s-a încheiat cu doar patru apariţii şi niciun gol marcat. Dar, în anul următor, a înscris de 13 ori, s-a impus definitiv ca titular, iar preşedintele clubului, Secondo Ressia, anunţa că „acest băiat va deveni atacantul pe care Pro Vercelli nu l-a mai avut”.

Piola a evoluat pentru “lei” până în 1934, fiind jucătorul determinant al echipei care încerca să revină în prim-planul fotbalului italian. Dar Pro Vercelli devenise deja un club care nu mai putea ţine pasul cu ambiţiile vedetei sale. Toate numele mari din Serie A erau interesate de noua senzaţie din Piemont. Ressia a negat însă cât a putut vânzarea sa: „Nu-l vom vinde niciodată, nici măcar pentru tot aurul din lume. Dacă vom face asta, va începe declinul nostru”. Cu toate acestea, nu s-a putut opune transferului său la Lazio.

În anul următor, Pro Vercelli a retrogradat de pe ultimul loc şi nu a mai revenit niciodată în prima ligă. În schimb, Piola a explodat cu adevărat la Roma. În primul sezon, a marcat 21 de goluri, ceea ce i-a adus debutul în naţională. Unul în care a reuşit o doppietta. Golurile au continuată să curgă, iar în două rânduri, 1937 şi 1943, a cucerit titlul de golghter al campionatului. În paralel, s-a impus ca un punct fix în squadra azzurra, contribuind la titlul mondial din 1938, la capătul unui turneu în care a înscris de cinci ori, două dintre goluri venind chiar în finala cu Ungaria. A rămas singurul trofeu din cariera sa.

333

În căutarea unui scudetto, a lăsat gruparea biancocelestă după nouă ani, în 1943, semnând cu AC Torino, ultima campioană a Italiei înainte ca Serie A să fie întreruptă din cauza războiului. În tricoul granata a marcat 27 de goluri în 23 de meciuri, dar partidele din acea perioadă aveau mai curând un caracter amical. O distracţie pentru a uita de război. În 1945, s-a transferat la Juventus, unde a petrecut doi ani, dar nici experienţa în bianconero nu i-a adus mult râvnitul titlu.

Poate dezamăgit, poate obosit, poate simţind că are nevoie de o altă provocare, a ales să meargă în Serie B, la Novara. Îşi va conduce noua echipă spre promovare şi va rămâne alături de ea până în 1954. Ultimul meci l-a disputat pe 3 iulie, contra Atalantei. Avea aproape 41 de ani.

După ce s-a retras, a rămas aproape de fotbal. A fost antrenor al naţionalei pentru aproximativ 7 luni şi a pregătit-o pe Cagliari în două rânduri, fără rezultate deosebite. Apoi a făcut parte din corpul tehnic de la Coverciano. A murit la 83 de ani, în 1996. Meritele sale au fost recunoscute definitiv în 2011, atunci când a fost inclus în Hall of Fame-ul fotbalului italian. Stadioanele din Vercelli şi Novara îi poartă numele.

Jocul său nu are epocă. Chiar şi în prezent ar fi fost un golgheter excepţional” (Giampiero Boniperti)

Surse foto: golcalcio.it, storiedicalcio.altervista.org, lastampa.it

Lasă un comentariu

Lasă comentariul tău
Introdu numele tău