Sezonul 1948-1949 în prima liga italiana. FC Torino disputa un meci împotriva celor de la Pro Patria.Titularul de drept al postului de fundas stânga nu putea sa evolueze din cauza unei pubalgii, asa ca Leslie Levesley antrenorul englez al torinezilor decidea ca pe respectivul post sa evolueze Sauro Toma, un aparator adus de la mai modesta La Spezia. Pe durata meciului, Sauro suferea la randului o accidentare. La genunchi.
4 Mai 1949. După amiază ciudată în Torino. Vremea urâtă pusese stăpânire peste urbe, lâsând să răsufle peste tavanul de nori doar vârfurile Alpilor, parcă pentru a fi martorii tăcuţi a ceea ce avea să urmeze. La circa 12 kilometri de centrul oraşului, pe malul drept al fluviului PO se află colina Superga loc pe care este aşezată impresionanta biserică ce poartă acelaşi nume.Liniştea părintelui Ricca era tulburată brusc de o puternică bubuitură urmată de o lumină intensă ce lumina sinistru încăperile locaşului sfânt.Trecuse puţin timp de la sfârşitul războiului şi părintele se temea de ce e mai rău. Văzuse multe la viaţa lui. Ieşit în grădină avea să i se aştearnă în faţa ochilor o privelişte pe care cu greu şi-ar fi putut-o imagina. Chiar şi în timpul războiului. Un avion se izbise de zidul care separa biserica de vuietul lumesc. Foc şi fum. Iadul pe pământ. Chiar acolo în preajma divinului spirit. Cu greu puteai deosebi ceva printre metalul contorsionat pe care erau înfipte macabru resturi de trupuri umane. Înspăimântător. Înfricoşător. Gâtul i se uscase. Nici urmă de supravieţuitori. Printre rămăşiţe a putut deosebi o pereche de ghete de fotbal şi un geamantan pe care era gravată stema clubului Torino Fc.
Sfârşitul lui aprilie 1949. Erau timpuri în care in Italia nume ca Valentino Mazzola, Ezio Loik sau Valerio Bagicalupo erau considerate autentice mituri naţionale. Făceau parte din legendara echipă “granata” care câştiga cinci ani consecutiv liga internă de fotbal şi care în acel moment nu cunoştea ce este aceea înfrângere după o perioadă de şase ani de zile. Echipa fusese invitată la Lisabona pentru a disputa un amical cu Benfica ocazionat de retragerea lui Francisco Ferreira, bun prieten cu Valentino Mazzola. Alături de ei Ladislau Kubala, pe atunci jucător la Pro Patria în calitate de invitat-vedeta. Imediat după meci, câştigat de către lusitani cu scorul de 4-3,echipa italiană se îmbarca într-un FIAT G212CP, aparat al liniilor aeronautice italiene cu destinaţia Torino. Kubala, profitând de faptul că se afla în Lisabona împreună cu soţia şi copilul a decis să îşi mai prelungească puţin vacanţa.
4 mai 1949, ora 16.45. O furtună puternică răvăşea întreaga regiune piemonteză. Între rafale de vânt şi nori denşi de joasă altitudine, în turnul de control al aeroportului din Torino se trăiau intense sentimente de frustrare. Nu se primea nici un semnal din partea zborului ce venea dinspre Lisabona.
Ştirea tragicei catastrofei avea să sfâşie inima unei Italii întregi şi să creeze un impact deosebit în restul Europei. Acel Torino era considerat magie transformată în fotbal. Toro era cunoscut pe întregul mapamond ca o legendă, ” echipa care nu ştia ce este înfrângerea” iar numerele echipei granata dădeau amploare legendei. Până în momentul accidentului, pe lângă cele cinci titluri consecutive cucerite, Torino marcase peste 400 de goluri în cinci ani de zile, bătuse recordul de goluri marcate într-un singur sezon ( 125 ) cu o medie de 3,8 goluri reuşite pe meci, 93 de meciuri consecutive fără să cunoască gustul amar al eşecului, iar zece dintre fotbaliştii săi făceau parte din naţionala Italiei. Cei zece chiar aveau să dispute un meci împotriva Ungariei,toţi din postura de titulari.
La funeraliile organizate în cinstea echipei aveau să asiste peste 500.000 de persoane. Populaţia oraşului Torino în anul 1949 era estimată în jurul a 600 000 de suflete. Într-un colţ al pieţei centrale din Torino două persoane îmbrăţişate priveau cu ochii în lacrimi cortegiul ce ducea victimele accidentului de pe colina Superga pe ultimul drum. Cei doi erau Sauro Toma, lăsat acasă de către antrenor datorită accidentării suferite şi Renato Gandolfi, un tânăr portar care îi făcuse “favoarea” coechipierului Aldo Ballarin ce îi ceruse să cedeze locul său pentru a îi face un cadou propriului frate ( Dino Ballarin ), şi el component al echipei, o călătorie la Lisabona.
Sauro Toma joacă în prezent o altă partidă dură. De această dată, rivalul se numeşte Alzheimer. I-au mai rămas doar albumele cu fotografii “ Castigliano a fost mereu fericit, Gabbeto un gentlemen, lui Rigamonti îi plăceau cărţile, căpitanul Mazzola a lăsat în urmă un fiu ce avea să îi cinstească memoria de fotbalist …” .
e tragica povestea
fantastica descrisa povestea… pacat ca a fost adevarata!!!
e tragica povestea
[…] în anii 50. E adevărat că Italia încă nu își revenise ca echipă națională după ce tragedia de la Superga a spulberat, aproape intregral, marele Torino al acelor ani. Totuși, italienii ar fi trebuit să […]