Lisabona, 13 iunie 1965. Duminică după-amiaza. Pe dealurile acoperite de pinii din Oeiras, Estádio Nacional do Jamor aștepta. Aproape 46.000 de spectatori — și pe cei mai mulți îi adusese un singur nume: Eusébio.

Cu exact 17 zile în urmă, la San Siro din Milano, același Eusébio plângea. Benfica pierduse finala Cupei Campionilor Europeni, 0-1 cu Internazionale — al doilea final pierdut în trei ani. Era o rană deschisă. Iar acum, Panthera Neagră revenea pe propriul pământ, flămândă, cu ceva de demonstrat.

Față de el, echipa națională a României. O formație care, în lunile din urmă, arătase caracter: bătuse Turcia 3-0 și Cehoslovacia 1-0, chiar la București. Tricolorii veneau la Lisabona cu puncte în buzunar și cu un singur gând: că surpriza e posibilă.

Nu știau încă cât de scump vor plăti primele 20 de minute.

Contextul — o grupă echilibrată și visul englez

Grupa 4 a preliminariilor pentru Campionatul Mondial din Anglia 1966 aducea laolaltă patru naționale cu calitate reală: Portugalia, Cehoslovacia, România și Turcia. Un singur loc de calificare, un singur bilet spre Wembley.

Portugalia nu mai participase niciodată la o fază finală a unui Campionat Mondial. Era cea mai mare absență a fotbalului european — o națiune cu Eusébio, cu Coluna, cu un fotbal de rafinament tehnic rar, care bătuse la porțile marilor turnee fără să intre vreodată. 1966 părea momentul. Trebuia să fie momentul.

România, pe de altă parte, trăia în acel an una dintre cele mai bune generații ale ei. Jucători de la Dinamo, Steaua, Progresul, Rapid — formați în fotbalul dur și organizat al blocului socialist. Selecționerul Ilie Oană construise o echipă greu de bătut acasă, compactă, colectivă.

Problema era că duminica aceea nu jucau acasă.

Portugalia – România: cele două echipe

Portugalia era, în mare parte, echipa Benficăi — club care în mai 1965 juca finala Cupei Campionilor. Eusébio (23 de ani, 18 selecții), Coluna (29 de ani, căpitan de facto al Benficăi), José Augusto, Simões, Cavém — toți din același club, toți cu același limbaj de fotbal, toți marcați de durerea finalei de la San Siro.

România alinia o echipă echilibrată, cu experiență solidă. Nunweiller (29 de ani, 15 selecții) era liderul defensivei. Popa (30 de ani, 13 selecții) — unul dintre cei mai constanți fundași ai generației. Pârcălab (9 selecții) și Mateianu (5 selecții) formau axa ofensivă, completați de tânărul Sorin Avram de la Steaua.

Arbitrul meciului: Michel Kitabdjian, din Nisa, Franța — ales de UEFA pentru un meci cu miză maximă.

Prima repriză — România, timorată. Eusébio, implacabil

Minutul 1. Portughezii ies val-vârtej. Șapte jucători în atac, ritm alert, public în delir. Tricolorii se retrag — opt oameni în apărare, joc de rezistență, tactică dictată de sfială mai mult decât de calcul.

Era greșeala serii. Și se va vedea în minutul 14.

Presa românească va nota a doua zi, cu amărăciune, că golul s-a datorat „unei greșeli flagrante a apărării noastre și nicidecum unor acțiuni ale jucătorilor portughezi.” Era dur, dar onest. Haidu nu a prins mingea. Eusébio a valorificat crima din apărare cu sângele rece al unui ucigaș de serviciu.

Tricolorii nu se prăbușesc. Prima acțiune serioasă a României vine în minutul 19: Pârcălab centrează în fața porții, mingea iese în aur. Acolo nu era niciun atacant. Ocazie irosită. Un simbol pentru prima repriză.

Minutul 29. Haidu și Eusébio se ciocnesc sărind la o minge înaltă. Portarul român e la pământ. Eusébio — la fel. Publicul reține respirația. Ambii reintră, dar Eusébio pierde câteva minute. Când revine, e și mai periculos.

Minutul 39. Dan Coe interceptează o minge în mijlocul terenului. Trebuia degajată lung, clar, fără riscuri. În schimb, fundașul de la Rapid pasează — de neînțeles — direct spre Eusébio. Atacantul nu mai are nevoie de a doua invitație. Șut sec din 20 de metri, colțul stâng al porții. Haidu nu schiță niciun gest. 2-0.

Înainte de pauză, ceva se schimbă în jocul României. Minutele 41, 42, 43, 44 — tricolorii ies la atac cu curaj. Pârcălab încearcă, nu e atent. Sasu ajunge singur cu portarul — mingea trimisă de Mateianu îl lovește în spate și ocazia se irosește absurd. Avram șutează cu puțin pe lângă bară. Patru minute în care România demonstrează că poate. Prea târziu pentru prima repriză.

La pauză: Portugalia – România 2-0. Dar fotbalul e o poveste cu două jumătăți.

Repriza a doua — România renăscută. Un gol și speranța unui egal

Ceva se rupe în vestiarul românesc la pauză. Sau poate nu se rupe nimic — poate e pur și simplu adrenalina, sau faptul că echipele mari te relaxează odată ce simți că nu poți pierde mai mult. Tricolorii ies din tunel cu un alt chip.

Minute 46. România atacă. Continuă să atace. Dumitru Popescu și Iancu, cei doi mijlocași care fuseseră invizibili în prima repriză, încep să dicteze. Portarul José Pereira — luat prin surprindere de schimbarea de ritm — e silit să lucreze serios.

Publicul tace, nedumerit. Portughezii, mulțumiți de avantaj, reduc din viteză. România simte spațiul.

„Echipa noastră a reuȘit în repriza a doua un joc mai bun decât în prima. Haidu s-a arătat şi el mai sigur, Nunweiller III a câştigat duelurile în faţa atacanţilor portughezi, iar înaintaşii noȘtri i-au pus de multe ori în dificultate pe apărătorii portughezi.”

— Reporter Sportul Popular, 14 iunie 1965

Minutul 73. Sasu pornește pe aripa dreaptă — cursă lungă, teren câștigat pas cu pas. Centrează jos, precis, în fața porții. Sorin Avram vine din urmă, șutează cu stângul sus, la vinclu. José Pereira nu are nicio șansă. 2-1.

Pe Estádio Nacional se lasă o tăcere neobișnuită. Cei 45.646 de spectatori — cifra reținută de statistici — simt că echilibrul s-a mutat. România presează. Pârcălab e bine ținut de Hilário, dar atacurile vin acum mai ales pe stânga. Pereira scoate din poartă, scoate din nou.

Egalarea era în aer da nu a venit.

Portughezii, lucizi, gestionează ultimele minute cu experiența unei echipe care știe prețul punctelor. Coluna organizează, Torres coboară adânc, mingea circulă fără urgență. Fluierul final sună cu scorul neschimbat: Portugalia – România 2-1.

Cronologia meciului — momentele cheie

Eusébio — omul momentului, rănit și mai periculos

Trebuie spusă povestea din spatele celor două goluri. Cu 17 zile înainte de acest meci, Eusébio plângea în vestiarul de la San Siro. Benfica pierduse din nou o finală europeană — 0-1 cu Inter Milan, singurul gol marcat de Jair în minutul 43. Era a treia finală pierdută în trei ani. Un blestem celebru părea că-și face efectul…

Revenit la Lisabona, pe terenul unde se simțea acasă, Eusébio era diferit. Agresiv, concentrat, fără răbdare. Cele două goluri marcate contra României veneau pe umerii acestei urgențe interioare. Ambele din erori defensive, da — dar tocmai acolo e genialitatea unui mare atacant: să fie mereu în locul potrivit când adversarul greșește.

La finalul anului 1965, Eusébio va câștiga Balonul de Aur — primul portughez care primea acest titlu, singurul jucător al Benficăi care l-a câștigat vreodată. Seara din 13 iunie a fost o piesă din mozaicul acelui an extraordinar.

„De la portughezi mi-au plăcut Eusébio, Coluna și Cavém.”

— Reporter Sportul Popular, Lisabona, 13 iunie 1965

Analiza presei internaționale — echilibrul văzut din afară

Agențiile de presă internaționale nu au ezitat să recunoască valoarea prestației tricolorilor din repriza a doua. UPI scria că „după un start slab, echipa română s-a găsit bine pe parcurs” și că „dacă egalul ar fi căzut, nimeni nu s-ar fi mirat.” France Press nota că în a doua repriză România a jucat „mult mai bine decât în primele 45 de minute.”

Presa germano-română „Neuer Weg” din Transilvania adăuga că, fără accidentările unor jucători de bază înaintea meciului — Gergely și Georgescu erau absenți — România ar fi putut obține mai mult, „cu atât mai mult cu cât reprezentativa Portugaliei nu avusese o zi bună.”

Statistici și date tehnice

Consecințele — Drumul spre Anglia și revanșa de la București

Scorul de 2-1 de la Lisabona lăsa grupul deschis. Portugalia rămânea lider cu 6 puncte. România, cu 4, mai avea speranțe. Returul urma să se joace la București, pe 21 noiembrie 1965.

Și returul a adus revansa. România a câștigat 2-0, cu goluri marcate pe teren propriu, în fața unui public entuziast. Dar grupul a fost câștigat de Portugalia — cu 9 puncte finale, grație și meciului 0-0 cu Cehoslovacia din ultima etapă. Portughezii se calificau pentru prima dată la un Campionat Mondial, cel din Anglia 1966.

Acolo, Eusébio va termina ca marcator de top cu 9 goluri — printre care 4 în meciul spectaculos cu Coreea de Nord, 5-3. Portugalia va lua bronzul. Iar în luna decembrie a aceluiași 1965 în care îi marcase două goluri României la Lisabona, același Eusébio câștiga Balonul de Aur — primul portughez din istorie cu acest titlu.

România? Eliminată din calificări, dar cu un parcurs demn. Victorie acasă cu Portugalia, victorii cu Turcia și Cehoslovacia, o înfrângere la limită la Lisabona și una cu Turcia în deplasare. O generație care arăta că poate.

tikitaka.ro · Meciuri de legendă

Surse

tikitaka.ro · Arhiva fotbalului românesc · Meciuri de legendă