În acest episod de Fotbaliști de legendă abordăm povestea unui fost mare fotbalist român din perioada interbelică, un adevărat star ar vremurilor: PETRE SUCITULESCU, unul dintre simbolurile echipei Unirea Tricolor București.
Data exactă și locul nașterii lui Petre Sucitulescu sunt necunoscute însă din ziarul Rampa estimăm că acesta s-a născut la București, iar dintr-un alt cotidian, Curentul, aflăm că în anul 1940, avea 26 de ani, deci anul nașterii este 1914.
Petre Sucitulescu a început fotbalul pe maidan, unde juca cu un ghemotoc de cârpă căruia îi zicea minge. Ajunge să joace fotbal adevărat pentru prima dată la clubul Esperanto București, afiliat la F.R.F.A. (Federația Română de Fotbal Asociație) însă este nevoit să-și suspende activitatea pentru o perioadă de aproape 4 ani după ce o simplă răceală se transformă în pleurezie (apă la plămâni). Revine pe teren la formația de categoria a 3-a, Teișor, la invitația unor foști prieteni de maidan. Ascensiunea este una rapidă. Antrenorul Unirii Tricolor, Petre Steinbach îl remarcă după un meci foarte bun făcut în tricoul Teișorului împotriva echipei Monitorul Oficial și-l transferă imediat. Cu Unirea Tricolor obține cea mai importantă performanță. Ajunge în 1936, până în finala Cupei României pe care o pierde cu 5-1 în fața puternicei formații timișorene, Ripensia.
La 20 de ani primește telegrama de selecționare în echipa națională. Debutează pe 30 decembrie 1934 într-un meci din Cupa Balcanică cu Bulgaria, partidă jucată la Atena (Grecia). Câștigăm greu cu 3-2 iar Petre Sucitulescu este printre cei mai buni de pe teren. Pentru el au urmat alte 3 meciuri în tricoul naționalei, pierdute însă de tricolori: 4-0 și 2-0 cu Iugoslavia și 4-0 cu Bulgaria.
După 7 ani în tricoul Unirii Tricolor, Petre Sucitulescu ajunge în anul 1940 la Olympia București deși ziarele vremii îl transferau la Rapid și Telefon Club. Ultima echipă din carieră avea să fie Sportul Studențesc la care apucă să joace foarte puțin deoarece este trimis pe front alături de alți fotbaliști. Din păcate, atât el cât și alți 3 foști componenți ai echipei Unirea Tricolor, Gicu Cristescu, Traian Ionescu și Andrei Alecu nu aveau să se mai întoarcă de pe Frontul de Est. Petre Sucitulescu avea să-și găsească sfârșitul pe 20 septembrie 1941, la Dalnik, U.R.S.S. (Ucraina astăzi).
Rampa, luni, 30 noiembrie 1936 – Anul 19. No. 5667
———————————————————————
Timișoarei îi revine meritul de a fi procurat — prin celebra „Mehala” — marea mijoritate a vedetelor soccerului românesc. Din acest punct de vedere, bucureștenii se pot lauda cu un număr restrâns de „star‘”-uri, iar bucureștenii cari au îmbrăcat tricoul național se numără pe degete. Printre aceștia, unul care a surprins cu fulgerătoarea-i ascensiune și care merită un loc preponderent, este Petre Sucitulescu, back-ul dreapta al Unirii-Tricolor.
Descoperit de Steinbach și suținut de acesta în contra unor „fanatici” din club, n’a dezmințit o clipă încrederea „maestrului”, reușind în scurt timp să devie una din speranțele foot-ballului românesc. De cinci ori internațional, „Sucitul” a dovedit de tot atâtea ori, marea lui clasă. A prilejuit de nenumărate ori, prin splendide performanțe, verificarea unor frumoase calități, cari nu făcut din ci adulatul întregului București. Un atlet desăvârșit. Convins partizan al „fair-play-ului”, Sucitulescu îmbină armonios o ridicată valoare sportia în modestia complectă. Sucitulescu, este un Niculescu- Buzău al arenei sportive. O adevărată plăcere să-l auzi vorbind.
Limbajul său pitoresc, împănat cu expresii tipice de mahala, un argot simpatic, care te face sa zâmbești dar și să înțelegi mai bine ceea ce interlocutorul tău a voit să spună, formează calitatea conversației vigurosului unirist.
— Când ai venit pentru prima oară în contact cu football-ul?
— Ca majoritatea dintre jucători, am învățat și eu, acest sport, pe maidan. Aveam 10 ani. Absolvisem ,,primarele” și înhăitat cu câțiva de vârsta mea, băteam cât era ziulica de mare, un ghemotoc de cârpă, căruia îi dădusem numele de minge. Iar „Turturele”, unde au bucusit pentru prima oară abecedarul foot-ball-ului aproape toți jucătorii bucureșteni era câmpul, care ne adăpostea pasiunea.
Pe „Turturele” am îndrăgit sportul ăsta și tot pe „Turturele” am cunoscut cei mai voluptoși ani ai copilăriei. Părinții mei erau săraci dar cinstiți și doreau ca băiatul lor mai mare — eu eram acela — să învețe carte, cât mai multă, pentru ca, mai târziu, să-și găsească în el un reazăm al bătrâneții. Își închipuiau, bieții oameni, că îndepărtându-mă de mediul care mi-a năzărit gustul de „ucigătoarea joacă’’, vor reuși să-mi insufle gust de carte.
M’au aruncat însă din lac în puț, în școala comercială unde am fost înscris. Foot-ball-ul se practica pe scară întinsă. Încercat, am plăcut. Ocupam postul de half-stânga în reprezentativa școalei. Totuși, n’am părăsit complect „Turturele” și orele de școală le transformam în ore de match, jucând în formațiunile pestrițe ale diverselor tabere de pe acest maidan. Tata, care era comandant de sergenți, sesizându-se de acestea, rar am pomenit într’o zi pe câmp cu droaie de sergenți în frunte cu el, în goană după mine. Am reușit să scap pentru un moment de urgie sărind gardul unei fabrici învecinate. Vrei să știi ce m’a așteptat acasă? Una din cele mai formidabile „încinsori” capabilă să „lecuiască” și pe cel mai îndărătnic. Pe mine însă nu…
Mutându-ne într’altă stradă și în alt cartier, am găsit printre vecini pe frații Traian și Gheorghe Iliescu, ambii jucători ai clubului „Esperanto”. N’a fost nevoe de prea multă insistență, din partea lor să mă înrolez sub culorile clubului lor. Mai ales, că evenimentul acesta purta amprenta unui moment istoric al carierii mele de footballist… Jucam prima oară pentru un club oficializat de Federație. Așa că, încercările părintelui meu s’au dovedit, cu timpul, inutile.
— Ai întrerupt în acest timp foot-ball-ul pentru vreun motiv oarecare?
— Da. O stupidă răceală, o pleurezie, a reușit să facă ce n’au reușit toate „insistențele” tatei. M’a ținut departe de terenurile de sport, aproape 4 ani. După acești 4 ani de pauză forțată, am fost solicitat de un grup de foști „maidaniști” să joc în clubul lor. Un club afiliat la Federație în categoria a III-a și care purta denumirea „Teișor’ după numele cartierului Tei. Natural, eram acceptat.
Primul match l-am disputat pe arena Unirei Tricolor și aveam ca adversar pe „Ciclop”. Clubul nostru era sărac. Fără nici un fel de subvenții, era susținut de entuziasmul nostru și de punga lui Condovici, care juca in echipă half-centru. Ca oricare alt club care se respectă, aveam și echipă de rezervă. Echipamente n’aveam însă decât 11, pe care le foloseam cu rândtul și noi și rezervele. Cum, înaintea matchului nostru cu „Ciclop” juca rezerva noastră a trebuit să așteptăm sfârșitul matchului lor, ca să ne putem echipa pentru al nostru. Eram săraci, dar entuziasmul care ne anima, compensa din plin lipsurile celelalte. Cu toate că eram cotat printre cei mai buni — jucam back dreapta, post în care joc și astăzi — nu știam să mă echipez. Totdeauna dădeam prilej, coechipierilor mei, de a-mi obiecta neatenția sau mai bine zis, neglijența mea la îmbrăcat. Regulat se găsea ceva să atârne după mine. Asta nu constituia totuși un impediment de a mă face remarcat. Partener la „becie”, pe acele vremuri l-am avut pe Tischler, actualul funcționar al F.R.F.A-ului și cam de atunci începe cariera mea de „impenetrabil” cum mi s a spus într’o recentă cronică.
— Cum ai ajuns la Unirea Tricolor ?
— Deoarece lui Condovici timpul nu-i mai permitea să facă față dublei misiuni, jucător și mentor al destinelor echipei „Teișor” a renunțat la titlul de conducător rămânând simplu jucător. La conducere l-a urmat d. Titi Cristescu. Acesta făcea parte și din clubul Unirea Tricolor și un prim aport al său, a fost dreptul de a utiliza terenul „Unirei” pentru matchurile noastre. Primul match disputat pe arena din fața gării de Est a fost contra echipei „Monitorul Oficial”. Această partidă a fost o izbândă personală a mea, deoarece am reușit prin jocul meu să entuizasmez întreaga asistență și în special pe Steinbach iubitul meu maestru, căruia ii datorez întreaga mea carieră. Tot el a fost acela care, după match l-a întrebat pe d. Cristescu dacă n’ar fi posibilă o transferare a mea la Unirea Tricolor. Vă închipuiți răspunsul meu. Bănuesc că nimeni în situația mea e „puștiu” de 17 ani, al cărui ideal era de a juca alături de Steinbach. Cârjan și ceilalți — n’ar fi dat decât un răspuns afirmativ.
— Cu ce amintiri te-ai ales din acel timp?
— Venirea mea la Unirea tricolor a prilejuit motive puternice de îngrijorare celor doi titulari ai postului pentru care am fost adus în club. Brânzete și Călărașu, despre ei vorbesc, nu scăpau nici un priilej de a mă ridiculiza cu ochii lui Steinbach și ai conducătorilor oboreni.
La antrenament trăgeau intenționat peste gardul împrejmuitor al terenului și „țapul era Petre Sucitulescu, care trebuia să escaladeze cât mai rapid gardul, să readucă mingea. „După țigări, trimisul era tot Petre Sucitulescu și niciodată n’aveam voe să cârtesc. „Puștiu” eram nu-i vorbă dar eram în schimb, un „racolat” datorită calităților mele. Totuși niciodată n’am încercat sa reacționez contra acestor „atribuțiuni” speciale cu care mă însărcinau „rivalii mei”. Îi înțelegeam și poate dintr’un sentiment de compasiune, încercam în limita posibilităților mele să le ușurez trecerea în cadrele rezervelor. Sunt un optimist și poate de multe ori exagerez, totuși datorită acestui fel al meu de a fi minim ajutat enorm în ascensiunea mea. Și pe urmă, mulțumită acestor timpuri am învățat să persist în viață și să nu mă las influențat de înfrângeri. Eram sigur că locul meu, va fi numai al meu, cu timpul. Și mai știam de la biliard, — joc ce-l practicam frecvent odinioară — că „efectul bun nici în apă nu se pierde”.
— Cum ți-a fost debutul în prima garnitură?
— Stupid. Și să vezi de ce. Jucam la juniori — filiera tuturor jucătorilor din prima categorie. Primul match l-am „tras’ contra Sportului Studențesc, din aceeași categorie, ca match deschidere la „internaționalul” România-Polonia terminat cu 5-0 în favoarea polonezilor. Rezultatul la noia fost 7-1 în favoarea echipei mele, iar eu am trecut cu brio primul meu examen public sub colorile noului meu club. Al doilea match, a fost în contra E.F.A-ului o echipă de categoria III-a pe care am „năucit-o cu 11-1. În acest match am fost o „grozăvie”, așa spuneau gazetele — și a constituit „trambulina” carierii mele. Consecința a fost fixarea mea pe dreapta, în compania lui Gavăd la „becie”.
Debutul în noua categorie a coincis și cu acela de internațional. Surprinzător, nu este așa? Și totuși asta-i realitatea, dat fiind că adversarul ne-a fost furnizat de echipa bulgărească A.S. 23 din Sofia. Cu toate acestea, nu mă pot gândi decât cu groază la acest match. Conduceam cu 2-0 până aproape de sfârșitul reprizei, când un bulgar centrează de pe extremă. Încerc să interceptez centrarea și mingea, năstrușnică își găsește un loc pe latul bocancei mele pentru ca apoi, printr’un ricoșeu minunat să pătrundă în plasa noastră printr’un colț opus celuia unde stătea de pază portarul nostru. Spun ricoșeu minunat căci dacă ași fi încercat să reiau centrarea bulgarului cu intenția de a marca sunt convins că n’aș fi reușit.
Călărașu, precursorul în postul ce-l ocupam, nu-și mai încăpea în piele de bucurie. Jubila de gafa mea și aștepta doar invitația lui „Nea Nicu” sa mă înlocuiască. N’am fost înlocuit și am continuat să joc până la sfârșit într’un fel specific mie, când e vorba de reparat greșeli. Am terminat matchul la egalitate, 2-2. Aveam impresia, împărtșită de altfel unuia din coechiperi că acest match a fost mormântul carierii mele. Eram încredințat că din vina mea, Unirea Tricolor pierduse dreptul de a-și însemna pe răbojul victoriilor, un semn de mare importanță. Contrariu temerilor mele, la banchetul ce-i dase clubul după match, am fost călduros felicitat pentru vârtoșenia jocului meu. Nici pomeneală de goalul marcat de mine în propria-mi poartă și culmea, am primit împreună cu ceilalți băeți o primă de 500 lei. Dealtfel, de atunci, datează sistemul primelor la noi. Asta a fost debutul meu și acela de internațional. Iar prima de 500 lei au fost primii bani câștigați după urma „fusballului”.
PETRE SUCITULESCU SCOS DIN ECHIPĂ PENTRU CĂ A CERUT LEAFA
— De atunci joci în permanență la întâia?
— Da. Numai de două ori am fost înlocuit și atunci motivele au fost mult mai „grave” decât acela al unei ieșiri din formă. Prima oară, „montat” de niște „frați” am comunicat lui „Nea Nicu” că nu mai joc dacă nu mi se fixează leafă. Era o nedreptate ce mi se făcea mie de a fi luat de „fraer”. Ceilalți băeți aveau toți „miza” respectivă, numai eu, poate fiind că eram „pudău, jucam pe veresie”. Cu toate că, această cerere am făcut-o înaintea matchului cu R.C.M.T. din cadrul Diviziei Naționale A, n’am fost luat în considerare. N’am jucat. Eram hotărât ca fără „pincă” să nu mai joc. Convins până la urmă, că nu’i ceream un lucru absurd, la o ședință care a avut loc în cabana de pe teren, d. Lucescu mi-a fixat 1500 lei lunar.
Cea de a doua înlocuire a mea, a fost urmarea unei absențe nemotivate la sediu, în preziua matchului cu Gloria Arad, unde trebuiam să fiu prezent laolaltă cu ceilalți coechiperi, pentru baia tradițională. Motivul absenței, îl cunoșteam numai eu și fac azi „mea culpă ’.
— De câte ori ai jucat în echipa națională?
— De 5 ori. Adică de patru ori la A și o dată la B. În prima garnitură a țării noastre am jucat la Balcaniada de la Atena, contra Bulgariei și Sârbilor. Tot contra acelorași adversari am jucat la Sofia. Iar în garnitura secundă am jucat un an de la venirea mea la Unirea Tricolor.
— Care a fost cel mai greu match?
— Acel contra Bulgariei la Atena din cadrul Balcaniadei și terminat cu 3-2 în favoarea noastră. Ei bine, ce să-ți spun, am mai întâlnit până și de atunci mulți adversari dificili și greu de răpus dar ca pe bulgarii din acel match, nu. Spune și d-ta. Conducem cu 3-0 până la mijlocul reprizei secunde, când nu mai încăpea nici un dubiu de partea cui va fi victoria. Ultimul sfert de oră, marchează un extraordinar „remontaj” al Bulgarilor care după ce reduc la iuțeală handicapul marcând două „boabe” ne bagă în careu și ne judecă ca pe hoții de cai. Să-l fi văzut pe Dobay, de la extrema lui alergând ca un leu rănit prin toată arena. Lupta băiatul din toată inima căci, zău, ți-era și mai mare necazul să pierzi și să te îneci ca „țiganul la mal”. Am suportat un asediu feroce. Înghesuiți și sâcâiți mă pomeneam cu câte 2-3 bulgari în spate, cari țineau morțiș să nu mai vadă pe mine pe acolo. Un goal gata făcut l-am salvat eu aproape de sfârșit când bulgării obișnuindu-se cu gândul inevitabilului ne-au permis o ușoară destindere. După match, bieții băeți ai noștri de abia se țineau pe picioare partea luaseră parte și terminaseră atunci o grandioasă „bacanală”. D. Luebide, a venit și m’a sărutat pentru modul cum mi-am apărat poarta de „periculoasa” revenire a adversarilor.
— Care ți-a fost cel mai valoros adversar?
— Marjanovici, centrul atacant al iugoslavilor. „Șmecher” fără de pereche, un rafinat și de o subtilitate ce nu cunoștea limita. Niciodată, dar absolut niciodată nam reușit să-l „lucrez’. Regulat sesiza atacul meu și regulat „lucratul” eram cu „feintele” lui de corp și driblingul său erau perle inegalabile de mare maestru al acestui joc”.
— Când joci mai bine?
— Totdeauna joc la fel. Nu-mi pierd moralul și niciodată un handicap defavorabil nouă, nu poate influența asupra stării mele sufletești și implicit asupra jocului meu. Sunt un incorijibil în optimismul meu și oricât de mare ar fi avantajul luat de adversar, nimeni și nimic nu mă poate opri să nu cred în victoria noastră. Sunt un băiat sincer și ocolesc fățărniciile. Deaceea, pun întreg avântu-mi tineresc pentru izbânda culorilor cărora le-am devotat dintr’un început cariera mea .
— Cum iei manifestările publicului contra d-tile și apauzele a estuia?
— Nu pretind spectatorilor să mă aplaude atunci când greșesc. Pentru că și eu dacă ași fi în locul lor, ași proceda la fel, sau poate ceva mai dihai. Simt însă o mare satisfacție atunci când prin aplauzele lor, confirmă o acțiune bună a mea. Nu sunt un absurd și-mi dau perfect bine seama ca pentru banul tău, ai voe să te comporți cum îți convine.
— Spune-mi ceva despre dribling. Este imperios util?
— De o imperioasă necesitate, driblingul este atunci când situația din timpul jocului reclamă aceasta ca ultimă instanță. Jocul de passe este mult mai eficace, căci oricât de nepătrunsă ar fi o apărare e imposibil să n’o străpungi printr’o manevrare inteligentă a mingii dela om la om. Pe unul care driblează prea mult, e mai ușor să-l deposedezi de minge decât o întreaga linie de atacanți care te joacă în passe. Da, concep să driblezi numai atunci, când după cum spuneam mai adineaori, ai ajuns în careul de „16” și ultimul back te atacă, iar tu n’ai cui să treci mingea. Un dribling scurt și shot-ul la poartă să fie viitoarea mișcare. Numai astfel explic eu noțiunea de dribling.
— Ai vreo pasiune?
— Patinajul, înotul și pingpong-ul în primul rând și apoi, întreaga viață cu intreg cortegiul ei de iluzii și deziluzii. Mă înebunesc după fetele drăguțe. Oricâte ar fi ele, mă simt în stare să le iubesc pe toate. Nu cred că admiratoarelor lui Petre Sucitulescu să le displacă o figură drăguță ca al lui și să nesocotească cândva această publică și sinceră declarație a atletului oborean.
— Se spune că vrei să te însori?
— Eu? Ferească sfântul. Dar nici nu mă gândesc. Sunt extrem de fericit, așa cum încă găsesc. Și apoi nu uita că n’am decât 22 ani. Știu că de moarte și însurătoare nu scapă omul. De aceea, amân pe una ca și pe cealaltă pentru mai târziu pentru simplul motiv că sunt tânăr și vreau să mai trăesc.
— Ce salariu ai?
— Fix am 5000 lei lunar. Dacă însă „sunt cuminte” și nu fac vreo năzbâtie, d. Lucescu îmi augumentează leafa cu încă 1000 lei. Adică dacă n’am făcut vreo „prăjeală mai grasă” sau lipsesc deacasă, în special cu trei zile înaintea unui match, Nea Nicu vine inopinant să vadă dacă nu sunt cumva plecat în vreo „tragere”.
— Ți-ai părăsi clubul?
— Îl iubesc prea mult și cred că nu l-ași putea părăsi niciodată. O singură dorință am. Un singur an, să joc în străinătate, indiferent de categorie. Atât. Și apoi din nou la Unirea tricolor.
— Care-ți sunt proectele de viitor ?
— Te vei fi așteptat, să-ți declar poetic, că după maximum 5 ani, mă voi retrage și voi încerca prin comerț, biurocrațism sau retras la țară, să-mi câștig existența. Nimic din toate acestea. Întâi că sper să mai joc încă mulți ani foot-ball. Și atunci când nu voi mai putea, să mă fac antrenor. Îndrăgesc prea mult această meserie și satisfacțiile ce mi le făcură, ca să renunț cândva la ea. Timpul s-a strecurat pe nesimțite, în compania acestui virtuos al vorbei și autentică speranță a soccerului românesc.
Articol scris de Liviu Șerea în ziarul Rampa
***
Ilustratiunea Română, 1938 (Anul 10, nr. 1-27) 1938-04-20 / nr. 17
———————————————————————————————
Cine s’a auzit vreodată vorbindu-se despre „Sucel”, vedeta soccerului oberean?…
Petre Sucitulescu, excelentul furadaș al „Uniirii-Tricolor” este într’adevăr o vedetă, și aceasta nu numai pentru că posedă un stil de joc, aparte — greu de definit — dar mai mult pentru că, la fel ca și vedetele de cinema, e foarte greu de găsit.
În fine la un antrenament de-al clubului său, am putut da de el, pentru a-i cere câteva lămuriri pentru cititorii noștri.
știindu-i autorul moral ăl atâtor succese unimiste, automat am fost împins să-i pun o întrebare în legătură cu ultimele matchuri jucate.
— „Ce părere ai despre ultimele comportări ale echipei?
— „După cum cred că știi și d-ta, ultimele noastre partide s’au soldat cu eșecuri dureroase pentru noi. E o urmare nefericită a lipsei unora dintre titularii echipei, lipsă care creiaiză mai întotdeauna un joc anormal, unde despre coeziune nici nu poate fi vorba. Uite, dacă în matchiul cu Victoria am fi fost întăriți prin prezența lui Florea și în cel cu Chinezul dacă am fi utilizat serviciile minunatei extreme care e Iordache, cu siguranță că cele două înfrângeri ar fi fost azi două partide câștigate.
— „În aceiași ordine de idei te-aș ruga să-mi spui ce impresie a făcut printre jucători, coechipierii d-tale, faptul că ați căzut la sorți în „Cupa României” cu prezumtivul campion „Venus”?…
— „Natural că prea încântați n’am fost. Însă situația n’ar fi așa rea dacă n’ar fi lacuna despre care vorbeam adineaori.
— „Crezi că veți bate’ …
— „Numai în cazul când vom prezenta o echipă absolut completă.
— „Dacă, Doamne ferește, „Venus ul” vă va învinge, vă mai rămâne campionatul; cum crezi că-l va termina „Unirea”?..
— „Deși în urma matchului cu Chinezul scoborâsem de la locul 4, cred că în celelalte matchuri pe care le mai avem de jucat să ne recucerim locul, care e destul de invidiat.
— „Dar campion național pe cine vezi?
— „În seria noastră, „Rapidul” va termina învingător, însă va pierde în fața „Ripensiei”, care deține actualmente o formă impresionantă.
— „Trecând la foot-ball-ul internațional ce mi-ai putea spune?
— „În fiecare țară știm câte o echipă, care prin jocul ei — indiferent de locul pe care-1 ocupă în clasament — a reușit să-mi atragă simpatia. Astfel în Italia am pe ,Triestina”, în Franța pe „Sochaux”, în Orient pe „Galata-Serai” și încă alte echipe, pe cari deși nu le-am văzut jucând, dar asupra performanțelor lor sunt perfect la curent. În special m’a impresionat enorm de mult ce importanță se dă în Turcia foot-ball-ului. Închipuiește-ți că la Ankara există 4 stadioane imense — fiecare cu o capacitate de 60.000 de locuri — dintre care 3 sunt de antrenament și doar unul singur servește pentru dispute oficiale. Am uitat să-ți spun că toate aceste terenuri de sport sunt gazonate și drenate.
— „Dar despre soarta noastră în campionatul mondial, ce părere ai?
— „Pentru mine, forfait’urile Egiptului și Argentinei constituiesc semne de „bun augur”. Numai că trebuie să se țină seamă de compoziția pe care o va avea naționala noastră.
— „Și care crezi că ar fi formula cea mai fericit aleasă?
— „Aceia cu Bogdan inter-stânga și Brandabura half de margine. Puțini sunt aceia care știu că Bogdan e „de meserie” inter, nu extremă; cât despre Brandabura, îl găsesc acum într’o formă extraordinară.
— „Și în celelalte posturi?
— Sadowsky, Sfera, Felepan, Vintilă, Iuhasz, Brandabura, Bimdea, Baratky, Bodola, Bogdan, Dobay”.
— Terminând seria chestionării, nu mă pot opri să nu-i pun o întrebare, pe care desigur că i-ar pune-o orice spectator de football bucureștean. E vorba de apostrofările pe care le face Cârjan, celorlalți coechipieri ai săi, în toate matchurile.
— „Sunt foarte dezagreabile — răspunde interlocutorul meu. Au darul să impresioneze neplăcut atât publicul cât și pe ceilalți jucători, cari continuă partida fără nicio tragere de inimă.
— „Dar D-ta, cum reacționezi? Aici, „Sucel” zâmbește cu ifos.
— Eu? Păi dacă nu-mi spune nimic, cum o să-i răspund?…
Într’adevăr, Petre Sucitulescu e singurul jucător al Unirii care nu e niciodată apostrofat de „Soacra” echipei, Cârjan.
Mulțumind amabilului jucător pentru lămuririle pe care mi le-a dat, am părăsit arena din Obor, fericit a ști că „vedetele” nu sălășluiesc toate în centru. Are și oborul „vedetele” lui…
Articol scris de Niky Teo în Ilustrațiunea Română
***
Pe lângă cronicile de sport în care era mai tot timpul unul dintre evidențiați, Petre Sucitulescu apărea în presă și prin alte izbânde. În 1938 a făcut scandal într-un local după ce lăutarii și-au terminat programul și n-au mai vrut să cânte. Mai mult decât atât, Petre Sucitulescu s-a ales cu răni destul de serioase. Apoi, a fost acuzat de două ori de dezertare. El a fost de fapt pe terenul de fotbal bineînțeles și a fost achitat în ambele rânduri:
Petre Sucitulescu în ziarul Dreptatea
Miercuri, 8 iunie 1938 – Anul XII, No. 3161
———————————————————————-
***
Petre Sucitulescu în ziarul Curentul
Joi 22 iunie 1939 – Anul XII, No. 4080
————————————————————–
***
Curentul, joi 30 noiembrie 1939 – Anul XII, No. 4241
———————————————————————–
***
