Sub o căldură năucitoare și o umiditate dezarmantă, contrar așteptărilor, samba a dansat-o Italia, însă numai în primele 90 de minute, pentru că în prelungiri echipa lui Prandelli s-a topit și nu a mai putut ține ritmul.
A început bine Italia, făcându-se stăpână pe tot terenul, ocupând benzile cu Maggio și Giaccherini care au făcut ravagii ori de câte ori au avut ocazia, maltratându-i pur și simplu pe Arbeloa și Jordi Alba. Spania a scăpat cu viață din prima repriză, grație paradelor lui Casillas sau lipsei de inspirației a italieniilor în fața porții sale. Probabil că altfel ar fi fost situația cu Balotelli pe teren.
Pauza i-a recompus pe spanioli care și-au revenit din pumnii încasați în prima repriza și o dată cu trecerea minutelor au pus stăpânire pe joc, pentru ca în prelungiri să arate că are experiență în astfel de meciuri și că știu să manevreze timpii, așa cum îi stă bine unei campioane mondiale și europene. Și a urmat una dintre cele mai frumoase serii de lovituri de departajare din istorie pe care doar mingea trimisă peste poartă de Bonucci a întrerupt-o în cea de-a șaptea șarjă, ceea ce nu a făcut și Jesus Navas, scor 7-6, spaniolii calificându-se în finala de pe Maracana.
Cu noroc sau nu, Spania o mai elimină o dată pe Italia, așa cum a făcut-o și la Euro 2008, tot după 120 de minute și penalty-uri, și va da piept cu Brazilia în finală, echipă cu care nu s-a mai întâlnit în meci oficial din 1986, de la Mondialul mexican, atunci când, în primul meci al grupelor, Socrates le-a dat victoria sud-americanilor.
