Pe 1 septembrie 1996 se stingea din viață cel mai iubit fotbalist oltean din toate timpurile: Ion Oblemenco!
– Ce simți când ajungi în fața portarilor Nelule?
– Milă. Când ajung la 7, 8, 10 metri de poartă, am un sentiment de reținere pentru că duelul e inegal. Dacă șutez sănătos nici n-apucă să clipească. Asta a fost unul din motivele pentru care m-am profilat pe șutul de la distanță. Marcând de la distanță, satisfacția e de trei ori mai mare pentru că nu l-ai executat pe portar, ca pe un condamnat. L-ai vânat, l-ai păcălit… ai câstigat un duel în care șansele au fost egale…
Pe 13 mai și-ar fi serbat ziua de naștere dar Dumnezeu l-a luat devreme dintre noi. Se spune că ia mulți oameni buni pentru că are nevoie de ei în Ceruri. Ion Oblemenco era, înainte de a fi un mare fotbalist, un mare OM. Un mare sufletist. De el toată lumea a vorbit mereu cu venerație. NIMENI nu l-a vorbit de rău. Toti fotbalisti, colegii lui de la echipă l-au iubit și l-au respectat. Toți suporterii craioveni l-au idolatrizat. Omul acesta a fost cel mai iubit din Oltenia. Și nu exagerez absolut deloc. Omul acesta a iubit fotbalul mai mult decât l-a iubit pe el lumea…
Pe 28 octombrie 1972, idolul Olteniei se zbătea între viață și moarte. Internat de urgență, suferea de ulcer duodenal și în acel moment ulcerul perforase. După două intervenții chirurgicale complicate cumulate cu o complicație la plămâni apărută în timpul operațiilor, Ion Oblemenco , inconștient aiurează. Printre gemete și bolboroseli, articulează și câteva cuvinte: “Apă, vreau apă!… Haideți băieți!… Haideți să le dăm gol!… Apă!… Apă!…”.
.
După zece zile de la a doua operație, când ajunsese din omul puternic care era înainte, a rămas doar piele și os, timp în care un oraș întreg era conectat la drama idolului, realizând un pelerinaj în toata regula la spital, medicul echipei, regretatul Sică Frânculescu poartă un scurt dialog cu el:
- Neluțule, tu ai sa joci din nou fotbal, nu se poate sa nu joci din nou.
– Vorbești serios doctore? Crezi, nea Sică? Crezi, pe cuvântul dumitale de onoare, că o să mai joc?
– Nu cred Nelule, sunt sigur. Un om ca tine poate orice!Spitatul nr. 1 era un adevărat punct de interes. Veneau oameni din oraș și din afara lui, așteptau ore întregi la poartă, se învârteau în jurul spitalului și nu plecau până nu aflau ceva despre Oblemenco. În fața spitaului era o adevărată tribuăa, oameni care veneau dis-de-dimineață, înainte de a pleca la lucru și reveneau după serviciu. Asta s-a întâmplat zi de zi, până la începutul lui decembrie, atât timp cât Ion Oblemenco a stat în spital!
La un moment dat, o batrânică, după ce își vizitase o rudă internată, încearcă să intre în salonul păzit mai ceva ca o arhivă a statului. Este întrebată:
– Pe cine cauți matale?
– Pe al lui Oblemenco, maică.
-Da’ ești rudă cu el?
– Nu maică, nu l-am văzut în viața mea, dar toți oamenii de la noi din Mehedinți, nu știu care-i soarta lui, saracu’ și m-au rugat să le aduc o veste de la el. Pe la noi mulți oameni se roagă pentru viața și sănătatea băiatului ăsta.După această perioadă, Oblemenco începe să învețe să meargă din nou, să alerge, să lovească mingea… La început cu sfială, apoi cu mai mult curaj. După o perioadă de pregătire montană, în care a tras cât pentru 10 ani, cu gândul la acei oameni care sufereau la poarta spitalului, vine primul meci, la București, cu Rapid pe Republicii. Va fi un meci de vis, în care Oblemenco va înscrie 3 goluri, unul antologic, de la 30 de metri, direct la vinclu! Portarul nu schițează niciun gest. După meci, în vestiar, în timp ce toți sărbătoreau victoria cu 6-4, Oblemenco săa într-un colț și plânge ca un copil. Sică Frânculescu, medicul, speriat că i s-a întâmplat din nou ceva sare la el: “Nu-i nimic nea Sică, nu te speria, n-am nimic doar că nu credeam că mai apuc clipa asta…”
În acel sezon, 1972-1973, Universitatea Craiova, cu Ion Oblemenco la timonă, deși ratează la mustață (la un singur gol) titlul de campioană se alege cu un titlu, mult mai prețios: ”Campioana Unei Mari Iubiri”. În acel sezon a câștigat cu Rapid la București cu 6-4 și cu Steaua, tot la București, 6-2! Un sezon în care deși a lipsit foarte mult, Oblemenco a fost golgeterul țării!
– Ce simți când înscrii un gol , Nelule?
– E ca și cum te-ai îmbăta pe loc de fericire. Nu mai auzi, nu mai vezi nimic, ai uitat parcă pe ce lume ești și-ți vine să te duci la spectatori să-i îmbrățișezi pe toți, pe rând!
Colegii despre Oblemenco, OMUL:
Boc: “Om cu adevărat rar”.
Velea: ”N-a avut nicicând Craiova un asemenea fotbalist-om, exemplu pentru toți”.
Deselnicu: “Când zici Craiova zici Oblemenco. Nu vă închipuiți ce simțim noi când e Nelu în echipă. Poate credeți că exagerez, dar el e tot moralul Craiovei”.
Strimbeanu: “Omul Oblemenco este un mare suflet, un frate”
Taralunga: “Ca om ne domină prin sufletul său mare, printr-un caracter de o mare integritate”
Ștefănescu: “Mare fotbalist, mare om”
Marcu: “L-am văzut aproape mort, l-am văzut cum reînvie și ne-a dat tuturor o extraordinară pildă de forță morală. Oblemenco este un nume în fața căruia orice iubitor de fotbal trebuie să-și scoată pălăria”
Balaci: “Am avut mare noroc sa întâlnesc în calea vieții mele un asemenea fotbalist, un asemenea om. Fără să vrea mi-a dat nenumărate lecții de fotbal, de omenie. Nea Nelu este un model pentru toți”
La 1 septembrie 1996, cel mai iubit fiu al Craiovei se stingea din viață, în urma unui atac de cord. Decesul a survenit într-un meci în timp ce se afla pe banca de rezerve, ca antrenor. În acele zile, o ploaie care a ținut câteva zile a inundat complet terenul stadionului craiovean. Până și Dumnezeu îl plângea…
.
Ion Oblemenco, jucătorul cu șut năpraznic, cel care a fost căpitanul Craiovei și sufletul echipei în anii ‘70 a fost golgeter al României de patru ori. A câștigat un titlu de campion și o cupa ca jucător cu Universitatea și un event ca antrenor principal. Tunarul și sufletul Craiovei nu a jucat niciodată în echipa națională, deși și-ar fi dorit enorm. Măcar un minut…Acum a rămas un nume pe o cruce și “un șut împietrit” la porțile stadionului care-i poartă numele. Dar cel mai important, a rămas în inimile tuturor suporterilor Craiovei. Care și azi , la auzul acestui nume își scot pălăria în semn de deosebit respect.
