Narciz Coman, primul portar care a câștigat “Fotbalistul român al anului”

Narciz Coman (sau Narciz Răduț Coman așa cum apare în buletin) s-a născut pe 5 noiembrie 1946 la Giurgiu și este considerat unul dintre cei mai mari portari din istoria fotbalului românesc. Coman a rămas recunoscut pentru abilitățile sale deosebite între buturi și devotamentul său față de acest rol, pe care l-a numit „prima dragoste”. Alegerea sa pe vremea când evolua la formația CS Târgoviște ca Fotbalistul Român al Anului în 1978, l-a consacrat drept un fotbalist de elită, fiind primul portar care a obținut acest titlu prestigios. După Coman, acest trofeu a mai fost câștigat de următorii portari: Silviu Lung (1984), Helmut Duckadam (1986) și Ciprian Tătărușanu (2015).

Narciz Coman și-a început drumul în fotbal de la o vârstă fragedă, inspirat de jocul legendarului Ion Voinescu de la CCA București. La doar 12 ani, a ales să joace ca portar și nu a mai renunțat la această poziție. Primul său club de seniori a fost Șantierul Naval Oltenița, de unde s-a transferat rapid la Arad, debutând cu UTA în Divizia A în 1965. De-a lungul carierei sale, a evoluat pentru mai multe echipe de renume, printre care Dinamo București, Steaua București, Argeș Pitești, SC Bacău și CS Târgoviște.

“Regret că nu am câștigat un titlu de campion, deși am jucat la Steaua și la Dinamo. Regret și că n-am fost lăsat să plec afară. Aveam oferte de la Sevilla și Corinthians!”

Perioada petrecută la FC Argeș a fost una de referință pentru cariera lui Narciz Coman, apărând poarta argeșenilor în competiții europene și impresionând în special în meciurile împotriva echipei Sevilla, care a încercat chiar să îl transfere. Din păcate, din cauza regimului comunist din România, Coman nu a putut să-și continue cariera în străinătate.

“La Pitești a fost frumos, doi ani am apărut acolo, între 1966 și 1968. Aveam libertatea pe care o doream. Ce viață! Ce șprițuri! Prietenia cu Dobrin… Atunci a venit și prima convocare la națională, unde am debutat cu Polonia, la Cracovia, la un 0-0.”

Transferul său la Steaua București i-a adus singurul trofeu major al carierei, Cupa României în sezonul 1970–1971, deși nu a jucat în finală.

“Apoi m-a luat Dinamo București, dar aici nu mi-a plăcut. Era regim cazon, ori eu, care nu-mi plăcea să fiu controlat, nu puteam suporta asta. Plus că era multă parsivenie acolo, dacă mergeam la șpriț cu cineva, a doua zi afla imediat conducerea în echipă erau bisericuțe. Ce să mai, nu mi-a plăcut… Ca să mă lase să plec, am îndurat 60 de zile de arest, făcute la garnizoana aia de pe Dealul Spirii, de la Uranus (n.r. – unde se află acum Casa Poporului)! La fel, apoi, la Steaua. Iar mult control, multă disciplină, niciodată nu m-am putut adapta, eu aveam stilul meu de viată.”

Cu toate că a avut evoluții apreciate la cluburile mari, Narciz Coman a preferat atmosfera mai puțin rigidă de la echipele provinciale precum CS Târgoviște, unde și-a atins apogeul carierei. Performanțele sale au fost decisive în promovarea echipei în prima ligă și în clasarea sa ca Fotbalistul Român al Anului în 1978, o recunoaștere rară pentru un portar în acea perioadă.

„Ce viată frumoasă și acolo [la Târgoviște]. Și ce mult m-au iubit suporterii târgovișteni… Din cauza antrenorului Ștefan Coidum [m-am lăsat]. Nu suporta jucătorii cu personalitate, așa că ne-a îndepărtat pe mine și pe Gigi Tătaru. Aveam 34 de ani, am spus gata și pentru că mă săturasem, dar și pentru că avea cine veni din urmă, nu ca acum, când stai până la 40 de ani în poartă pentru că n-are cine să-ți ia locul!”

În echipa națională a României, Narciz Coman a jucat 8 meciuri (12 în total incluzând și cele 4 selecții pentru echipa olimpică). Debutul său a avut loc într-un meci amical împotriva Poloniei, în 1967, când a reușit să păstreze poarta intactă într-un 0-0. Cariera sa internațională a fost însă marcată de o controversă: la un meci din preliminariile Cupei Mondiale din 1970, în care România a pierdut cu 3-0 în fața Portugaliei, Coman a jucat accidentat. Antrenorul Angelo Niculescu l-a considerat responsabil pentru înfrângere, ceea ce a dus la o absență de aproape un deceniu din lotul național. Revenirea sa a avut loc în 1978, într-un meci de calificare pentru Euro 1980 împotriva Spaniei.

“În afara lui Coidum, din cauza căruia m-am și lăsat, nu m-am înțeles grozav nici cu Angelo Niculescu. M-a rugat să intru la Lisabona, în 1968, deși eram accidentat. Am primit trei goluri, unul parabil, iar la final m-am trezit că mă scoate țap ispășitor. M-a scârbit gestul lui, așa că am anunțat că renunț la națională, că nu mă simt capabil să apăr acolo. Eu încăpățânat, dar el fără caracter! Apoi, cu Teașcă, la Steaua, Ăla voia să mă țină non-stop la cantonament, la stadion, ca să mă aibă sub control, că el nu se mișca de acolo. Incredibil, dar deși stătea în București, el se ducea acasă o dată pe lună, ca să-i dea banii soției! Altfel, haios nea Titi. M-a luat într-o zi, cică face el antrenament cu mine, și îmi trăgea de la 6 metri cu șpițul cât putea, când pe un colț, când pe celălalt, la foc automat, dar fără să aștepte să mă ridic!”

Supranumit „Campionul reflexelor”, Coman a fost recunoscut pentru stilul său unic de a juca fără mănuși, considerând că astfel are un control mai bun al mingii, deși acest lucru i-a cauzat accidentări serioase la mâini. În afara terenului, Coman a avut un stil de viață boem, fiind cunoscut pentru preferințele sale de a petrece în oraș și pentru prietenia sa cu un alt mare fotbalist român, Nicolae Dobrin. El a susținut că aceste escapade nu i-au afectat performanțele.

“Am apărat ani întregi cu bandaje pe mâini, pentru că eu nu foloseam mănuși! Simțeam că am priză mai bună fără ele. Pe pulpa piciorului stâng am o amintire de la Stocker, de la Jiul. M-a atacat la o minge și mi-a smuls pur și simplu carnea! Am prins mingea și îmi amintesc cum am văzut bucata de carne smulsă cum sărea pe teren! Oribil. A fost însă fără intenție din partea lui. La Petroșani însă era crimă și pedeapsă, dacă vedeau că nu pot câștiga, auzeai că își dau semnalul: Trageți obloanele!. Asta însemna de la brâu în sus. Plus ce pumni îți luai de la Gogu Tonca pe tunelul ăla care ducea la vestiare! Se juca tare pe vremuri, dar parcă și noi eram făcuți din altă carne, nu ca miorlăiții ăștia de azi”.

De-a lungul timpului, Narciz Coman a fost onorat cu numeroase distincții: în 2009 a primit Ordinul „Meritul Sportiv”, iar în 2013 a fost numit cetățean de onoare al orașului natal, Giurgiu. În 2017, Gelu Brebenel i-a dedicat o carte intitulată „Narcis Coman – prin viață fără mănuși”, o biografie ce ilustrează viața tumultuoasă și cariera impresionantă a acestui portar legendar.

Astăzi, Narciz Coman rămâne o figură legendară a fotbalului românesc, un exemplu de devotament și pasiune pentru sport, fiind amintit nu doar pentru performanțele sale pe teren, ci și pentru personalitatea sa inconfundabilă.