MIRCEA LUCESCU

FOTBALIȘTI DE LEGENDĂ

Mircea Lucescu — Așa cum nu l-ai cunoscut niciodată!

De la un bec cu sârmă în Hunedoara la Camp Nou, Wembley și Maracana: povestea completă a omului pe care fotbalul românesc l-a numit „unchiul Mircea”, iar lumea — lumina.

29 iulie 1945Născut la București

·

1968Golurile din finala Cupei cu Rapid

·

1984Calificare istorică la Euro, ca selecționer

·

7 aprilie 2026Moare la 80 de ani, după ultimul mandat

Pe 7 aprilie 2026, în jurul orei 20:30, la Spitalul Universitar din București, inima lui Mircea Lucescu s-a oprit pentru ultima oară. Avea 80 de ani. Cu câteva zile înainte, Federația Română de Fotbal anunțase oficial că își încheiase mandatul de selecționer, după ce România pierduse la baraj, 0-1, cu Turcia, ratând calificarea la Campionatul Mondial din 2026.

E genul de detaliu pe care, dacă l-ai scrie într-un scenariu, ți l-ar tăia un regizor pentru că pare prea forțat: naționala care l-a eliminat pe Lucescu din ultimul lui turneu mondial era chiar naționala pe care el o antrenase, între 2017 și 2019. Jucători pe care îi debutase atunci — İrfan Can Kahveci, Merih Demiral, Mert Müldür, Zeki Çelik — erau acum, șapte ani mai târziu, cei care îi închideau cariera.

Presa română a scris deja, în zilele acelea de aprilie, tot ce se putea scrie despre palmares: al treilea antrenor cu cele mai multe trofee din istorie, după Alex Ferguson și Pep Guardiola. Presa turcă l-a plâns ca pe al lor. Cea italiană a scris că nu-l poate considera străin. UEFA, prin Aleksander Čeferin, a vorbit despre „unul dintre adevărații originali ai jocului”.

Ce n-a scris nimeni — sau, dacă a scris, s-a pierdut prin arhive pe care nimeni nu le mai deschide — e povestea dinainte. Cea din 1965, când un puști de 20 de ani de la Dinamo se întreba, în scris, dacă are într-adevăr talent. Cea din 1970, când un ziarist îi fotografia pasiunile secrete — teatru, poezie, o antipatie fățișă pentru muzica ușoară. Cea din 1977, când transferul lui la o echipă de provincie a ajuns, cu pachet și tot, pe biroul unui prim-ministru. Cea din 1981, când Securitatea îl filma încă din prima lună ca selecționer. Cea, aproape absurdă, din 1982, când România a fost la un pas de un loc la Campionatul Mondial câștigat nu pe teren, ci prin telefoane secrete între Zürich și București.

Poveștile astea există. Sunt scrise, la vremea lor, în pagini îngălbenite de ziar pe care nimeni nu le-a mai scos la lumină de zeci de ani. Asta face acest articol: le scoate.

Familia Lucescu locuia într-o baracă pe Șoseaua Berceni, acolo unde azi se întinde cartierul Apărătorii Patriei. Erau cinci copii, Mircea al patrulea. Tatăl lucra ca brancardier la spital, needucat, cu patru clase. Mama făcea curățenie în același spital. Când statul a pornit campania de alfabetizare a adulților, Mircea avea cinci ani și a învățat literele exact atunci, alături de tatăl lui, amândoi la fel de străini de alfabet.

Va fi singurul din cei cinci frați care termină școala.

În mai 1970, revista „Educație Fizică și Sport” publică un profil semnat de ziaristul Ovidiu Ioanițoaia, cu o fotografie neobișnuită pentru un jucător de fotbal: Lucescu, acasă, cu un copil pe umeri, lângă o bibliotecă. Alături, o fișă scrisă cu litere de tipar, ca un act de identitate:

Nimeni din presa care i-a scris necrologul în aprilie 2026 nu a mai pomenit de teatru, de poezie, de facultatea de economie. Rămăsese doar fotbalul, ca și cum omul s-ar fi născut direct cu un fluier în gură.

Articolul din 1970 mai spune ceva ce contrazice, punct cu punct, ce repetă azi toate site-urile de sport: Lucescu n-a fost format la Școala Sportivă nr. 2, cum scrie peste tot acum. A început fotbalul la nouă ani, dar abia în 1959, la paisprezece, au apărut „primele semne ale unui talent neobișnuit”. Atunci a intrat în echipa Școlii Generale nr. 103 din Apărătorii Patriei — școala de cartier, nu vreo academie de elită.

De acolo până la Dinamo au mai fost patru ani grei.

În 1963, la optsprezece ani, ochiul antrenorului Traian Ionescu îl remarcă și îl aduce la Dinamo. Debutul are loc într-un amical cu Dinamo Pitești. În toamna aceluiași an vine și primul meci internațional, cu echipa de juniori a României, un 0-0 cu Bulgaria, la Ploiești.

Ce urmează nu seamănă deloc cu povestea unui star în devenire.

1964 e, cu propriile lui cuvinte de mai târziu, „un an greu”. Progresează, dar antrenorii îl țin pe bancă. În tot campionatul acela joacă exact 27 de minute în Divizia A. Debutează într-un meci cu Rapid, scor 5-2, intrat pe teren abia în minutul 83 — genul de apariție care nu schimbă nimic și pe care nimeni n-o ține minte.

1965 e și mai rău. Tracasat de lipsa de utilizare, e împrumutat la echipa studențească, în Divizia B — clubul care va deveni, mai târziu, Sportul Studențesc. Acolo, la douăzeci de ani, spune ceva ce nu apare în nicio biografie scrisă după ce a devenit „Il Luce”:

E o frază pe care n-o găsești în nicio retrospectivă din 2026. Un băiat de douăzeci de ani, pe bancă la echipa a doua a Bucureștiului, întrebându-se dacă tot ce a crezut despre el însuși e o iluzie.

Răspunsul vine în 1967. Revine la Dinamo, joacă zece meciuri la echipa națională — ultimul, un 0-1 cu Italia — și devine, cum scrie presa vremii cu o solemnitate azi puțin comică, „primul maestru al sportului din Divizia B”. Anii 1967 și 1968 sunt ai ascensiunii: joacă la Dinamo și la națională deopotrivă, deși revista îl arată încă rupt între fotbal și facultate, „unul dintre studenții merituoși ai A.S.E.” În 1968, notează jurnalistul, „pare hotărât să renunțe la fotbal în favoarea carierei profesionale”.

N-a renunțat. A rămas exact cât să prindă seara aceea de la Dinamo.

Finala Cupei României, ediția 1967-1968: Dinamo contra Rapid, scor final 3-1. Lucescu intră pe teren în minutul 75. Trimite o pasă decisivă lui Dumitrache, care egalează, 1-1. În prelungiri, marchează el însuși ambele goluri ale victoriei.

Ani mai târziu, va numi acel meci, fără nicio ezitare, „momentul crucial al carierei mele fotbalistice”.

Nu e genul de frază pe care o spui despre orice victorie. E genul de frază pe care o spui despre seara în care ai încetat să te mai întrebi dacă ai talent.

Doi ani mai târziu, la 15 ianuarie 1969, e căpitanul reprezentativei într-un meci pe Wembley, terminat 1-1 — un rezultat pe care presa vremii îl consideră „valoros”. Aceeași revistă din 1970 mai publică ceva ce arată deja, la 24 de ani, un fel de obsesie pe care Lucescu o va căra prin toate cluburile și țările următoare: un „carnet de antrenament”, programul lui săptămânal de pregătire la Dinamo, publicat detaliat — luni, liber; marți, antrenament de dimineață, 100 de minute, exerciții de mobilitate articulară, mișcări circulare, rotări, îndoiri, genuflexiuni. Revista precizează că materialul „ne-a fost încredințat de însuși Mircea Lucescu” și că reprezintă „cartea de pregătire” folosită la club, nu la echipa națională.

E deja acolo, la 24 de ani, omul care va cere o cameră video în prima lui zi la un club italian, douăzeci de ani mai târziu.

La Campionatul Mondial din Mexic, România joacă împotriva Braziliei lui Pelé. E singurul meci din tot turneul în care ambele echipe au tricouri galbene — Federația Română de Fotbal nu asigurase un al doilea rând de echipament. Soluția a fost cumpărată, literalmente, din piață: Lucescu și Cornel Dinu au plătit din buzunarul lor tricouri albastre, cu emblema prinsă cu ace de siguranță.

Brazilia câștigă, 3-2. La final, Lucescu face schimb de tricou cu Pelé.

E o poveste pe care presa română a repetat-o de zeci de ori de-a lungul deceniilor, de fiecare dată cu același ton de duioșie — sărăcia demnă a unei națiuni mici, alături de un moment de glorie mondială. N-am găsit-o încă spusă chiar în cuvintele lui, dintr-un interviu de epocă, dar detaliul cu acele de siguranță s-a păstrat identic în toate variantele povestite de-a lungul anilor, ceea ce, pentru un anecdotism sportiv, e cam tot ce poți cere.

A fost căpitanul naționalei și la Mondialul din Mexic, și doi ani mai târziu, la Campionatul European din 1972, când România a ajuns în sferturi.

În 1977, Lucescu se transferă la Corvinul Hunedoara. Varianta oficială, cea pe care o repetă orice biografie, e simplă: un jucător important ajunge la o echipă de provincie. Varianta reală, spusă de fostul președinte al Corvinului într-un reportaj din decembrie 1999, e alta.

Un jucător de fotbal, oricât de bun, avea nevoie de un prim-ministru ca să-și schimbe echipa. Așa arăta fotbalul românesc sub Ceaușescu — și așa a ajuns Lucescu la Hunedoara, escortat, practic, de statul comunist în persoană.

Există și un motiv mai puțin oficial, spus tot atunci: soția lui, Neli, trecuse printr-o traumă puternică după cutremurul din martie 1977 — „făcuse o adevărată psihoză și dorea să părăsească Bucureștiul”. Poate că cele două motive n-au fost separate — un prim-ministru dispus să ajute și o femeie care nu mai voia să doarmă în București.

La Hunedoara, împotriva opoziției federației de la acea vreme, Lucescu impune un lucru pe care nimeni nu-l mai încercase în fotbalul românesc: postul de antrenor-jucător. Din echipa aceea de necunoscuți iese o generație care va scrie, mai târziu, istoria fotbalului românesc — Ioan Andone, Mircea Rednic, Dorin Mateuț, Romulus Gabor.

Un reportaj din 1999, făcut cu ocazia unui meci amical Corvinul-Rapid, la șaisprezece ani după ce Lucescu plecase din Hunedoara, descrie o scenă care merită povestită întreagă. Peste 6.000 de hunedoreni au venit să-l aplaude pe „Il Luce”. Jurnalistul scrie despre serile în care Lucescu povestea jucătorilor lui, tineri și needucați fotbalistic, despre meciurile jucate la Wembley, la Maracana, la Guadalajara — și o face „la lumina unui bec procurat de magazionerul Suciu”.

Titlul acelei secțiuni din articol era, fără nicio explicație suplimentară: „Cum s-a născut Il Luce”.

Fostul președinte al Corvinului, Gelu Simoc, a păstrat ghetele lui Lucescu din ultimul meci ca jucător și carnetul lui de legitimare, într-o cutie de plastic transparentă, la loc de cinste în birou — „ca pe niște moaște sfinte”, scrie jurnalistul. Când Lucescu a ajuns antrenor la Inter, Simoc l-a sunat în glumă să-i spună că obiectele alea au ajuns extrem de valoroase și că le va vinde amatorilor de suveniruri. Lucescu, crezând că vorbește serios, s-a supărat.

Simoc n-a vândut niciodată ghetele.

În 1981, Lucescu devine selecționer al României pentru prima oară. Ce nu s-a știut multă vreme — și a ieșit la iveală abia în 2009, când presa a început să dezgroape arhiva Securității — e că a fost supravegheat de serviciile secrete încă de la primul meci pe bancă.

Un raport de două pagini, întocmit de ofițerul de Securitate prezent la deplasarea naționalei în Elveția, descrie un episod din 11 noiembrie 1981, la hotelul Ambasador din Berna. Jucătorii ar fi consumat băuturi alcoolice fără supraveghere, doi dintre ei ar fi adus o femeie în cameră, alți doi ar fi dus-o mai departe „încercând să întrețină relații sexuale” — asta susține raportul. Fostul internațional Romulus Gabor a dezmințit categoric, decenii mai târziu:

Nu se știe care variantă e adevărată. Poate niciuna, poate amândouă parțial. Ce se știe sigur e că raportul de decembrie 1981 mai consemnează ceva mult mai grav pentru vremea aceea: Lucescu a luat legătura, în seara de 9 noiembrie, cu Radu Nunweiller — fotbalist fugit din țară, stabilit în Elveția. A cheltuit mai mult decât diurna, a împrumutat bani și unui alt jucător, iar de la Nunweiller a primit trei pachete pe care le-a introdus în țară cu ajutorul unor jucători.

Contactul cu un dezertor era, în România anilor ’80, o chestiune la care Securitatea nu glumea. De acolo pare să vină, mai degrabă decât din vreo poveste cu vânzare de meciuri, suspiciunea permanentă care l-a urmărit.

Alte documente, dintr-o notă din 1985, arată că era deja „antrenor federal” — director tehnic al Federației Române de Fotbal — și că Benfica Lisabona îl tatonase în acel an pentru cumpărarea lui Rodion Cămătaru, atunci la Universitatea Craiova. Mutarea a picat, spune aceeași sursă, din cauza intervenției lui Almeida Santos, pe atunci ministru secretar de stat la Externele portugheze.

Cea mai neobișnuită poveste din tot dosarul Securității nu are nicio legătură cu spionaj sau turnătorii. Are legătură cu Războiul Malvinelor.

În 1982, cu puține săptămâni înaintea Campionatului Mondial din Spania, Anglia, Argentina intraseră în conflict armat pentru insulele Falkland. Cele trei reprezentative britanice calificate la turneul final — Anglia, Scoția, Irlanda de Nord — au anunțat FIFA că iau în calcul boicotul dacă ar trage la sorți contra Argentinei. Oficial, FIFA a negat orice asemenea posibilitate. Neoficial, conform documentelor păstrate în arhiva CNSAS, România, Portugalia și Suedia erau ținute în rezervă ca posibile înlocuitoare.

Dovada e o stenogramă a unei discuții purtate de Sepp Blatter — pe atunci secretar general FIFA, nu încă președinte — cu un oficial român de la Consiliul Național pentru Educație Fizică și Sport. Documentul arată că partea română ar fi fost dispusă să întrerupă campionatul intern ca să facă loc naționalei la turneul final. Presa spaniolă de epocă a confirmat independent zvonul, sub titlul „Si hay boicot… Portugal, Suecia y Rumania, locos por venir”.

România terminase pe locul trei în grupa preliminară pentru Mondialul din ’82, în spatele Ungariei și Angliei. Naționala, unde Lucescu tocmai fusese instalat ca selecționer, ar fi jucat în locul englezilor, într-o grupă cu Franța, Cehoslovacia și Kuweit.

N-a fost să fie. FIFA a rezolvat situația aranjând programul astfel încât Anglia și Argentina să nu se poată întâlni decât în finală — lucru care oricum nu s-a întâmplat, fiindcă amândouă au fost eliminate în faza a doua. România n-a mai ajuns la Mondial. Dar a fost, pentru câteva săptămâni de vară, la un pas de o calificare decisă prin telefoane secrete la Zürich, nu prin meciuri jucate pe teren — chiar la începutul primului mandat al lui Lucescu ca selecționer.

Doi ani mai târziu vine calificarea reală, cea de la Euro ’84. Un articol contemporan, publicat pe 2 iulie 1984 în „Cuvântul Nou” din Sfântu Gheorghe, la doar câteva zile după turneul final, pune performanța într-un context pe care presa de azi l-a uitat complet: România ajunsese la turneul final în dauna Italiei — campioana mondială en-titre din 1982 — a Cehoslovaciei și a Suediei, eliminate în preliminarii. Alte mari nume, precum Anglia, Olanda sau URSS, fuseseră eliminate de altcineva, dar tot ratau turneul.

Mircea Rednic, jucătorul pe care Lucescu îl formase, a fost nominalizat fundaș dreapta în echipa ideală a turneului, selectată de comentatorii France Presse — alături de Schumacher, Platini, Tigana, Chalana. Articolul îl numește pe Rednic „o invenție a lui Mircea Lucescu” și încheie, cu o căldură pe care presa română rar și-o mai permite azi:

Nu toată presa a fost la fel de blândă. Într-un interviu din „Astra”, Brașov, februarie 1985, Lucescu — deja director tehnic al Federației — vorbește deschis despre partea cealaltă a poveștii:

Și, imediat după calificarea de la Bratislava, cu o luciditate pe care puțini antrenori și-o permit în public:

Ziaristul care l-a intervievat confirmă, câteva rânduri mai jos, că temerea s-a adeverit: pregătirea pentru turneul final a fost, spune el, marcată de „o undă de automulțumire”.

Interviul mai conține și o scenă de antrenament pe care n-o mai găsești nicăieri: un test de fitness organizat în munții de lângă Brașov, pe traseul Poiana Brașov — Cabana Cristianu Mare, cu urcarea Muntelui Postăvarul cronometrată sub 60 de minute. Doar jumătate din lot a reușit sub acel prag. Întrebat despre Marius Lăcătuș, jucătorul brașovean pe care ziaristul îl numește „artăgosul… copilul lor de suflet”, Lucescu răspunde scurt: „Nu Lăcătuș îmi face mie probleme.”

Recunoaște doar că mai are „câteva minore”.

Din campania aceea a rămas și un debut care va defini deceniile următoare: la 18 ani, un puști pe nume Gheorghe Hagi joacă prima oară pentru națională. Doi ani mai târziu, la 20, primește banderola de căpitan.

În 1990, Lucescu ajunge în Italia — Pisa, Reggiana, Brescia. E primul antrenor român din Serie A. Le promovează pe primele două în prima ligă, fără să reușească să le mențină mai mult de un sezon. La Brescia construiește ceva ce presa italiană botează „Brescia Romena” — un nucleu de jucători formați acasă, aduși cu el peste graniță: Hagi, Sabău, Răducioiu, Mateuț.

Ioan Ovidiu Sabău, întrebat mai târziu despre relația lor, avea să spună simplu că a fost jucătorul lui Lucescu la patru cluburi diferite — Dinamo, Brescia, Reggiana, Rapid. Nu mulți antrenori reușesc să-și păstreze aceiași oameni de încredere peste patru echipe și două țări.

Când ajunge prima oară în Italia, la Pisa, primul lucru pe care îl cere conducerii nu e un jucător sau o mărire de salariu. E o cameră video.

În 1998, revine în România, la Rapid, adus de patronul George Copos. Câștigă Cupa în vara aceea. Pe 30 noiembrie 1998, e chemat la Inter Milano de Massimo Moratti — echipa avea o formație uriașă, Ronaldo, Pirlo, Zanetti, Bergomi, dar mergea prost sub Luigi Simoni. E aici, spune varianta oficial acceptată, unde suporterii îi dau porecla „Il Luce” — lumina, în italiană, cea care avea să-l urmeze pentru tot restul carierei.

Demis în martie 1999, după doar câteva luni, revine la Rapid și câștigă titlul chiar în același sezon, plus Supercupa. O fotografie de presă din perioada aceea îl arată la baza Pro Rapid, la o bere, alături de George Copos și jucătorii echipei, felicitat chiar de polițistul care escortase autocarul giuleștenilor de la meci. Nu e o imagine spectaculoasă. E doar un om obosit, mulțumit, cu o bere în mână, într-o seară de după un meci câștigat.

Într-un episod din presa de fotbal a acelor ani, la un derby Dinamo-Rapid pe „Ștefan cel Mare”, Lucescu — antrenor la Rapid — apare la conferința de presă cu o declarație neobișnuită:

Treizeci de ani. Rivalitatea dintre cei doi se năștea, spunea mai târziu Vasile Anghel, fostul președinte al secției de fotbal a Dinamei din anii ’80, „din orgolii personale încă de pe vremea când erau jucători la Dinamo. Fiecare voia să fie numărul unu și să se impună în fața șefilor”. Lucescu venise primul la Dinamo, în 1963. Dinu ajunsese trei ani mai târziu.

Rivalitatea a rezistat trei decenii, prin toate transformările amândurora — din jucători în antrenori, din colegi de generație în adversari pe bancă. S-a stins abia în 2012, când necazurile personale au apropiat, cum scria presa la vremea aceea, „pe doi dintre marii rivali ai fotbalului românesc”: decesul soției lui Dinu și, aproape simultan, accidentul rutier grav suferit de Lucescu.

În vara anului 2000, Lucescu îi succede lui Fatih Terim la Galatasaray. Câștigă Supercupa UEFA în același an, apoi campionatul, în 2001-2002. E demis totuși la finalul acelui sezon, în ciuda titlului — și înlocuit chiar de omul pe care îl succedase.

Trece imediat la rivala Beșiktaș, unde câștigă titlul chiar în sezonul centenar al clubului.

Rămâne, pentru turci, unul de-al lor. Va reveni mai târziu, în 2017, ca selecționer al naționalei, un mandat despre care presa română a scris puțin: în doi ani, până în februarie 2019, debutează la echipa mare a Turciei jucători precum İrfan Can Kahveci, Merih Demiral, Mert Müldür sau Zeki Çelik — mulți dintre ei prezenți, șapte ani mai târziu, în echipa care avea să-l elimine pe el, ca selecționer al României, de la ultimul lui Mondial.

E genul de simetrie pe care istoria fotbalului o produce rar, și aproape niciodată cu atâta cruzime.

În 2004, Lucescu ajunge la Șahtior Donețk. Vor fi doisprezece ani — cel mai lung capitol al carierei lui, cu 22 de trofee: opt campionate, șase cupe, șapte supercupe ucrainene și, în 2009, Cupa UEFA.

Pe 11 decembrie 2008, într-un meci din grupele Ligii Campionilor pe Camp Nou, fără nicio miză de clasament — Barcelona termina oricum pe primul loc, Șahtior pe locul trei — Josep Guardiola aliniază o echipă aproape experimentală, tineri veniți din academia catalană. Șahtior câștigă, 3-2, cu o „dublă” a atacantului ucrainean Gladki și un gol al brazilianului Fernandinho. Doar 22.763 de spectatori asistă — cea mai slabă prezență a sezonului pe stadionul acela.

La conferința de presă de după meci, Lucescu se plânge că locul din clasamentul grupei nu reflectă corect valoarea echipei lui: „Șahtior, și nu Sporting, merită să fie pe locul doi și în optimile Ligii.” Presa română consemnează, aproape ca pe o glumă, că a vorbit „folosind un amestec inedit de italiană, spaniolă și portugheză” — moștenirea, fără să vrea, a unei cariere trăite în cinci limbi.

Câteva zile mai devreme, comentase și zvonul unui transfer al fundașului Răzvan Raț la Juventus, care mărturisise presei că și-ar dori să joace acolo: „Pentru mine nu este o surpriză faptul că un club de talia lui Juventus îl dorește pe Raț, pentru că și el este un jucător foarte bun.”

Nici pariorii n-au uitat meciul acela: după înfrângere, Barcelona rămânea totuși a doua favorită la câștigarea Ligii Campionilor, în spatele lui Manchester United — o dovadă indirectă a calibrului adversarului pe care Șahtior tocmai îl învinsese.

În noaptea de 15 spre 16 iulie 2009, în timp ce Șahtior era în cantonament în Elveția, Lucescu s-a simțit rău. Obosit, epuizat — dar n-a vrut să meargă la doctor. Abia la întoarcerea în Ucraina a fost dus de urgență la spital, unde a suferit un preinfarct și a fost operat noaptea, în jurul orei trei, de o echipă de cardiologi veniți special de la Kiev.

Soția lui, Neli, a povestit atunci pentru presă exact așa cum se întâmplase:

George Copos, fostul lui patron de la Rapid, a sunat să afle vești și a spus, cu o simplitate care spune mai mult decât orice discurs: „Este un om prea puternic, este una dintre cele mai mari valori ale fotbalului românesc. Va trece și peste asta.”

Fiul lui, Răzvan Lucescu, deja antrenor la rândul lui, a confirmat că totul e sub control: „Tata se simte bine, nu sunt probleme foarte grave. Inima lui este puternică. A fost o problemă la o arteră.”

Trei ani mai târziu, pe 6 ianuarie 2012, Lucescu conducea pe un bulevard din București, alături de un partener de afaceri, Răzvan Dragomirescu. Cineva a apărut brusc în fața mașinii. Dragomirescu i-a atras atenția, iar Lucescu, în loc să frâneze, a apăsat accelerația la maximum, într-o manevră instinctivă pentru a evita impactul frontal.

Impulsul dat mașinii n-a fost suficient să evite coliziunea. A rămas cu șapte coaste rupte, două dintre ele în mai multe locuri, respirând cu un singur plămân din cauza lichidului pleural acumulat în cavitatea toracică. Patronul Șahtior, Rinat Ahmetov, l-a asigurat că îl poate muta în orice spital din Europa — dar o mutare era, medical, imposibilă. A fost operat la Spitalul Universitar de Urgență din București, o intervenție de două ore, între 17:00 și 19:00, fără complicații.

Fiul lui a stat tot timpul pe hol, alături de restul familiei, așteptând un verdict. Dragomirescu, cel care fusese în mașină lângă el, avea să-l descrie cu o căldură pe care puțini o mai găsesc când vorbesc despre un antrenor: „Mircea este un poet și un filosof și când șofează! Se gândește la fotbal și când este la volan.”

Chirurgul care l-a operat, Florin Chirculescu, a rezumat totul cu o propoziție care aproape că sună a profeție: „Este un bărbat robust, care se va reface repede.”

Așa a și fost. Câteva luni mai târziu era din nou pe bancă.

În 2014, când Rusia ocupa Crimeea și conflictul cuprindea Donbasul, Lucescu era la Șahtior de un deceniu. A rămas la Donețk. Ani mai târziu, într-un interviu, avea să explice de ce, când s-a pus aceeași întrebare pentru un război mult mai mare:

În 2022, deja la Dinamo Kiev, echipa lui era în cantonament la Antalya când Rusia a invadat Ucraina la scară largă. N-a mai adus jucătorii înapoi la Kiev imediat — dar nici n-a plecat el însuși din regiune, refuzând ideea că un antrenor de fotbal ar avea vreun drept să se considere mai important decât o țară aflată în război.

Doi ani mai târziu, la Beșiktaș-Dinamo Kiev, în Conference League, o declarație de-a lui avea să stârnească o cu totul altă discuție. După o înfrângere, a spus:

A fost acuzat de rasism, dezbaterea a rămas deschisă în presă, fără o concluzie clară — și rămâne un episod pe care nici cea mai caldă biografie nu ar trebui să-l șteargă.

Nu toate poveștile dintr-o viață lungă sunt confortabile.

În august 2024, la 79 de ani, revine ca selecționer al României. Conduce naționala până în optimile de finală la Euro 2024. Presiunile pentru demisie apar și dispar de mai multe ori pe parcursul anului următor — anunță, de mai multe ori, că se retrage, apoi rămâne, fiindcă nu se găsește un înlocuitor potrivit.

Pe 29 iulie 2025 împlinește 80 de ani, tot pe bancă.

În martie 2026, România pierde barajul pentru Campionatul Mondial cu Turcia, 0-1. Mandatul se încheie oficial la scurt timp. Câteva zile mai târziu e internat de urgență, cu probleme cardiace. I se implantează un defibrilator subcutanat. La puțin timp după procedură, face infarct. Apar aritmii severe, care nu mai răspund la tratament. E transferat de urgență la ATI. Se încearcă o intervenție de asistare mecanică cardiacă, dar investigațiile arată deja semne de accidente vasculare cerebrale ischemice și tromboembolism pulmonar.

Moare pe 7 aprilie 2026.

Se naște pe 29 iulie, la București, al patrulea din cinci copii.