MIHAIL MAJEARU

FOTBALIȘTI DE LEGENDĂ

Mihail Majearu — Povestea uitată a omului care a executat primul penalty de la Sevilla ’86

I-a driblat pe Bernd Schuster și José Ramón Alexanko la Sevilla, a fost numit „mai bun decât Beckham” de proprii coechipieri și a câștigat aproape tot ce se putea câștiga cu Steaua. 40 de ani mai târziu, trăiește retras într-o comună de lângă București — și povestea lui spune despre fotbalul românesc mai mult decât orice trofeu așezat pe un raft.

15 Iulie 1960Născut la Galați

·

198 meciurila Steaua (1981–1988)

·

Cupa Campionilor 1986Sevilla, cu Steaua

·

1 selecțieEchipa Națională (1987)

 

La Frumușani, pe drumul care iese din București spre Oltenița, e o căsuță cu două camere. Acolo locuiește, alături de soție și de nepoți, un bărbat trecut de șaizeci de ani, care iese rar din comună și pe care foștii colegi îl sună tot mai rar. El nu sună pe nimeni. Unul singur a rămas constant în viața lui — Adrian Bumbescu, care povestea acum câțiva ani, la un podcast, cu o urmă de vinovăție în glas, că „e foarte departe și nu are o situație așa bună materială.”

Același om a fost primul care s-a dus la punctul de la 11 metri, în seara de 7 mai 1986, la Sevilla, când Steaua București juca cea mai importantă finală din istoria fotbalului românesc. A ratat. Dintre cei unsprezece care au apărat atunci tricoul roș-albastru pe iarba de la Ramón Sánchez Pizjuán, el a rămas, se pare, cel mai puțin amintit dintre toți. Îl cheamă Mihail Majearu, iar dacă mai există cineva care să-l recunoască pe stradă, îi spune probabil „Miți” sau „Nutria” — poreclele cu care a intrat, acum peste patru decenii, în vestiarul Stelei.

Restul poveștii lui e făcut din același material contradictoriu: câțiva ani de glorie autentică, urmați de o tăcere lungă pe care nimeni nu pare să o fi observat la timp.

Mihail Majearu s-a născut pe 15 iulie 1960, la Galați, într-un oraș construit în jurul furnalelor și al Dunării. Despre familia lui — părinți, frați, casa în care a crescut — nu există, în tot ce s-a scris vreodată despre el, aproape nimic. E o tăcere ciudată pentru un om care a ajuns campion al Europei, dar așa stau lucrurile: cariera lui începe brusc, cu un băiat care joacă fotbal pe la echipa locală, Dunărea Galați, și continuă de acolo.

A avut și ghinion devreme. Undeva în anii de junior sau la începutul carierei de senior, și-a fracturat tibia și peroneul — un tip de accidentare care, la orice vârstă, poate schimba felul în care aleargă cineva pentru tot restul vieții. Marius Lăcătuș spune, decenii mai târziu, că exact acele probleme medicale l-au împiedicat pe Mihail Majearu să ajungă „la un nivel foarte ridicat” — o remarcă pe care, pusă alături de accidentarea din tinerețe, ai tentația s-o citești ca pe începutul unei explicații.

A debutat în Divizia A pe 12 august 1979, la 19 ani, într-un FCM Galați – Politehnica Timișoara 1-3. Nu a fost o intrare triumfală. A fost doar un început.

Divizia A de atunci era o lume închisă, dominată de câteva nume mari — Steaua, Dinamo, Universitatea Craiova, FC Argeș — și de un calendar strâns legat de politica sportivă a regimului. FCM Galați nu era un club care juca pentru titlu; era, mai degrabă, un loc unde se formau jucători care apoi plecau spre echipele mari ale Bucureștiului. Tudorel Stoica plecase deja pe același drum. Mihail Majearu avea să-l urmeze.

În 1981, la 21 de ani, Majearu a plecat la Steaua București. Clubul Sportiv al Armatei trecea printr-un proces de reconstrucție — voia o echipă capabilă să concureze la nivel european, și aducea, unul câte unul, jucători tineri și talentați din toată țara. Mihail Majearu a fost unul dintre ei.

Steaua acelor ani nu era doar un club de fotbal, ci instituția sportivă a armatei, cu tot ce presupunea asta — cantonamente lungi, ierarhie, o presiune de a câștiga resimțită de la ultimul rezervă până la antrenorul principal. Pentru un băiat venit din provincie, era o schimbare de lume, nu doar de club.

Norocul lui a fost că, în vestiarul din Ghencea, exista deja cineva de-al lui — Tudorel Stoica, tot gălățean, ajuns deja o prezență stabilă a echipei, care l-a luat sub aripă și l-a ajutat să se adapteze. Peste ani, Stoica avea să minimalizeze, aproape în glumă, acel sprijin: „Nu l-am ajutat cu nimic pe Majearu, s-a ajutat singur, că era superfotbalist.” Poate. Dar faptul că cei doi au rămas legați o viață întreagă spune altceva.

Primii ani la Steaua n-au fost spectaculoși din punct de vedere statistic — 27 de meciuri și două goluri în primul sezon, apoi 31 și patru, apoi 24 și două. Un fotbalist care se așază, încet, într-o echipă mult mai mare decât el. Explozia avea să vină în 1984-85: 32 de meciuri, 10 goluri, primul titlu de campion. De acolo încolo, numele lui Mihail Majearu intră în povestea celei mai bune generații pe care a produs-o vreodată fotbalul românesc — și, odată cu ea, în felul în care coechipierii aveau să vorbească despre el ani și decenii mai târziu.

Poreclele spun uneori mai mult decât biografiile. Pe Majearu l-au numit „Nutria” pentru felul în care trecea printre adversari cu mingea la picior — un du-te-vino imposibil de anticipat, ca al unui animal care alunecă printre obstacole fără să pară că se grăbește. Presa din anii 2000 avea să-l mai numească și „Castorul”. Colegii îi spuneau, cel mai des, „Miți”.

Emerich Ienei, antrenorul care a construit acea generație, l-a descris cândva într-un fel care a rămas: spunea că, dacă Tudorel Stoica și Ladislau Bölöni erau jucătorii „agresivi” ai mijlocului Stelei, Mihail Majearu era cel care „cânta la pianul pe care îl cărau ceilalți doi”. „Rafinamentul lui Majearu nu-l avea nimeni,” a mai spus Ienei. „Driblingul îl avea în sînge, era ceva normal pentru el. Îți dădea impresia că nici nu se forța atunci când executa un dribling subtil.”

Marius Lăcătuș, coleg de bandă și de generație, vorbește despre el în termeni aproape identici, decenii mai târziu: „Majearu avea o tehnică extraordinară. […] La calitățile tehnice pe care le avea, la știința jocului… A fost un jucător deosebit!”

Chiar Majearu vorbește despre sine în aceiași termeni, când i se dă ocazia. Într-un interviu din 2022, întrebat cine mai driblează azi așa cum driblau ei atunci, a răspuns fără falsă modestie: „La mine a fost din naștere, totul era nativ, așa îmi venea să joc. […] Am fost unul dintre fotbaliștii care evoluau și pentru public, și pentru spectacol, mă bucura când ridicam lumea în picioare de bucurie, când urcam spectatorii pe garduri cu acele driblinguri.” Se uita, spunea el, la Dobrin, la Liță Dumitru, la Marcel Răducanu — nume mari ale unui fotbal românesc care încă mai credea în frumusețe ca într-un scop, nu doar într-un mijloc.

În afara terenului, era altfel de om. Adrian Bumbescu îl descrie ca fiind, din tinerețe, „de o cumințenie rar întâlnită” — „și când era burlac, și când s-a căsătorit… cuminte… el nu mergea cu noi, cu nimeni.” Un introvertit într-o generație de vedete, care își ținea spectacolul pentru gazon și tăcerea pentru rest.

Chiar Bumbescu leagă felul de a juca al lui Mihail Majearu de accidentarea suferită încă din tinerețe: îl descrie drept o extremă dreaptă cu „viteză foarte bună”, care „a avut o problemă la picior, după aceea s-a reprofilat” spre mijlocul terenului. E o explicație care se potrivește cu ce spunea și Lăcătuș despre potențialul neatins din cauza problemelor medicale — un jucător obligat, la un moment dat, să-și reinventeze felul de a fi util pe teren, și care a reușit s-o facă atât de bine încât nimeni, ani mai târziu, nu-l mai descrie ca pe un fotbalist „reprofilat”, ci ca pe unul dintre cei mai tehnici mijlocași pe care i-a avut vreodată fotbalul românesc.

Când e întrebat, decenii mai târziu, despre fotbalul de azi, Majearu rămâne fidel acelei idei de spectacol. Vorbind despre un tânăr aflat atunci în prim-planul fotbalului românesc, Octavian Popescu, spunea cu prudența unui om care a văzut prea multe talente ratate: „Pot să zic că e în cărți, dar trebuie să-l așteptăm să vedem ce face.” Despre fotbalul actual în ansamblu, verdictul lui e sec: „O bătaie oarbă, de cele mai multe ori, nu mai vezi o finețe pe teren, ceva rafinat, rar mai vezi ceva ce te încântă.” Și, întrebat ce l-ar fi provocat cel mai mult dacă ar fi jucat azi, răspunde fără nostalgie autoindulgentă: „Am făcut atunci eu, a fost timpul meu, e vremea altora acum. […] Să știți că nu doar Barcelona, Anderlecht erau echipe mari, și celelalte pe care le-am întâlnit” — o mențiune scurtă, aproape în treacăt, a unuia dintre adversarii puternici pe care i-a întâlnit pe drumul spre Sevilla.

Sezonul 1985-86 avea să fie cel mai bun din istoria Stelei, iar Majearu era, în acel an, aproape de neînlocuit — a lipsit dintr-un singur meci din întreaga campanie europeană a Cupei Campionilor.

Un fragment păstrat dintr-un material scris chiar în 1986, în revista „Steaua”, a clubului, surprinde un antrenament din cantonamentul de la Forban, în plină pregătire pentru drumul european. Reporterul îl caută pe Mihail Majearu printre alergători și nu-l vede decât la a doua trecere prin punctul de control unde stăteau antrenorii Ienei și Iordănescu: „14 kilometri de alergare într-un ritm deloc lent, cu porțiuni de coborâre și, normal, aceeași lungime de urcuș, la întoarcere. 14 kilometri în care Majearu nu s-a întrecut cu nimeni, cu niciun adversar pe care l-ar avea în față, ci cu propriile limite, cu timpul realizat cu o zi înainte.” Douăzeci de minute de pauză au urmat, spune reporterul, „în care nu mi-am permis să-l deranjez.”

Nu e o imagine spectaculoasă. E doar un om singur pe un traseu, alergând contra cronometru cu sine însuși, cu câteva luni înainte să devină, pentru o seară, unul dintre cei mai priviți fotbaliști din Europa.

Finala Cupei Campionilor Europeni dintre Steaua București și FC Barcelona s-a jucat pe stadionul Ramón Sánchez Pizjuán din Sevilla și s-a terminat 0-0 după 120 de minute — prima finală din istoria competiției încheiată fără gol. Steaua părea, pe hârtie, echipa outsider. Ani mai târziu, Majearu avea să explice de ce crede că exact asta i-a ajutat: „Că am fost considerați echipa outsider. Dar Barcelona era mai mult pe stilul nostru, cu un joc bazat pe tehnică, pe viteză.”

La loviturile de departajare, Majearu a fost primul care a mers la punctul cu var. Nu întâmplător — era, de ani buni, executantul de încredere al Stelei la penalty-uri, iar asta explică, spune el, și de ce a rămas pe teren toate cele 120 de minute ale meciului, într-un moment în care mulți jucători obosiți ar fi fost deja schimbați: „Eu eram primul executant al acestor faze la Steaua acelor vremuri. De fapt, de-asta am și rămas pe teren toate cele 120 de minute ale finalei, că eram un specialist la penalty-uri. Altfel, aș fi fost probabil primul fotbalist schimbat.”

A șutat. Portarul Barcelonei, Javier „Urruti” Urruticoechea, a reținut mingea.

Întrebat, mult mai târziu, ce s-a întâmplat în acea fracțiune de secundă, Majearu a povestit ceva ce sună mai degrabă a coșmar decât a amintire glorioasă: „Știți ce s-a întâmplat!? În ultimul moment mi-au trecut prin cap tot felul de lucruri, totul a ținut de o fracțiune de secundă. Eu m-am gândit că aș putea să schimb colțul pe care băteam de regulă, dar m-am răzgândit, am zis că dacă se supără ai mei și ratez. Până la urmă am executat în locul în care băteam de obicei și așa a fost să fie… Stătusem în dubiu, bine eram și puțin obosit după acel meci, fusese un joc de o încărcătură fizică și emoțională mare.”

A urmat ce se știe: Helmuth Duckadam a apărat, unul după altul, toate cele patru penalty-uri executate de jucătorii Barcelonei, iar Steaua a câștigat 2-0 la lovituri de departajare, devenind prima — și, până azi, singura — echipă românească ce a cucerit Cupa Campionilor Europeni. Ratarea lui Majearu n-a mai contat în rezultatul final. Un articol de opinie scris în 2007 rezumă exact acest lucru, cu o formulare simplă: penalty-ul lui ratat „l-a salvat Balint, l-a salvat Lăcătuș” — coechipierii care au transformat impecabil după el.

E o ironie pe care Majearu pare s-o fi acceptat de mult: pentru marea majoritate a celor care privesc azi, în fugă, un rezumat de-al finalei din 1986, el rămâne, înainte de orice altceva, omul care a ratat primul penalty. Rar mai ajunge cineva să povestească și restul — cei șapte ani la Steaua, driblingurile, tehnica lăudată de Ienei, prezența constantă în lot pe tot parcursul campaniei europene. Un singur șut, dintr-o carieră de peste trei sute de meciuri, a devenit imaginea prin care e recunoscut, dacă mai e recunoscut.

De aceea, poate, Majearu vorbește despre acea seară fără amărăciune vizibilă. Nu mai păstrează niciun tricou din perioada Steaua — le-a dat, spune el, unor prieteni, iar tricoul de la Sevilla, îngălbenit cu anii, l-a dăruit unui colecționar. Ce a păstrat sunt cupele-miniatură și medaliile. „Sunt o bogăție pentru mine,” a spus.

Nouă luni mai târziu, pe 24 februarie 1987, pe Stade Louis II din Monaco, Steaua avea să adauge un alt trofeu la palmares — Supercupa Europei, câștigată 1-0 în fața lui Dinamo Kiev, cu un gol al lui Gheorghe Hagi în minutul 44. Majearu a intrat pe teren în minutul 89, în locul lui Lăcătuș.

Comparând cele două finale, spunea că adversarul din Monaco fusese, de fapt, mai incomod: „La Sevilla am avut cred și un mare avantaj […] că am fost considerați echipa outsider. […] Dinamo Kiev, deși aveau și ei mulți jucători din naționala Uniunii Sovietice, Lobanovski făcuse o echipă cu un stil de joc incomod, greu de contracarat.” A fost, spunea el, dovada că „reușisem să formăm la Steaua o echipă care avea și constanță” — o mașinărie greu de învins, nu doar o seară de noroc la Sevilla.

Ceea ce s-a întâmplat imediat după acest vârf e, în continuare, mai degrabă o poveste spusă de un singur om decât un fapt stabilit — dar merită spusă, pentru că vine din interiorul aceleiași generații și pentru că are o logică dureros de simplă.

Adrian Bumbescu povestea, la un podcast, ceva ce nu apare în nicio cronică oficială: că Majearu ar fi fost, treptat, îndepărtat din lot în anii de după Sevilla, ca să facă loc lui Gheorghe Hagi și lui Gavril Balint. „Aici vreau să fac o remarcă, un băiat de… eu îl cunosc de la Galați, era extremă dreaptă, a avut o problemă la picior. […] Aici îmi pare rău, trebuie să spun că s-a făcut tot posibilul și din partea antrenorilor, și a unor jucători să-l îndepărteze de la echipă, ceea ce a fost nemeritat.” Întrebat de ce, Bumbescu a ezitat să dea nume, dar a lăsat să se înțeleagă limpede: „Nu dau nume acum, că… păi tu joci cel mai bine aproape, el cu Belodedici, în finala Cupei Campionilor și în Supercupă, la Monte Carlo (probabil Bumbescu a încrucat Monaco cu Monte Carlo) îl bagi un minut… Ți se pare corect? Și după a și plecat, să facă loc, nu dau nume. […] copilașii lui Puiu” — o referire, greu de citit altfel, la Anghel Iordănescu, cel care i-a succedat lui Ienei la conducerea tehnică a Stelei.

Dacă la Steaua a fost, cel puțin după relatarea lui Bumbescu, treptat împins spre margine, la națională povestea seamănă izbitor — doar că acolo nici măcar nu a apucat să ajungă cu adevărat în centru.

Cea mai stranie parte din biografia lui Majearu e, poate, cât de puțin l-a chemat națională de fotbal a României. Statisticile oficiale îi acordă o singură selecție: 8 aprilie 1987, România – Israel 3-2, meci amical.

Ce se știe sigur e regretul. „Puteați să aveți mai multe selecții la națională?” l-a întrebat un jurnalist. „Grea întrebare,” a răspuns Majearu, apoi a continuat: „Am jucat în două amicale doar, da… În acea perioadă treceau zeci de jucători pe la națională, dar când era Mircea Lucescu selecționer cred că aș fi putut să joc și eu, am o doză de regret pentru că jucam bine, dădeam goluri, dar el se baza mai mult pe nucleul Dinamo – Corvinul… Eee, așa a fost să fie, mergem înainte în viață.”

Ironia devine mai ascuțită dacă pui alături de acest regret o declarație făcută în 2008 de Ladislau Bölöni, într-un interviu acordat din Abu Dhabi, unde antrena la acea vreme. Întrebat despre fotbalul românesc, Bölöni a spus, fără să fie nevoie să i se ceară: „Vreți să vă zic ceva? Pentru mine, Miți Majearu a fost un fotbalist mai bun decât Beckham. Avea mai multe calități și era mult mai util pe teren.” Jurnalistul l-a întrebat dacă poate compara și brandul celor doi. „Niciodată!” a răspuns Bölöni, fără ezitare — o precizare cinstită, care separă valoarea de pe teren de zgomotul din jurul unei cariere.

Un fotbalist pe care propriul coechipier îl așază, tehnic, deasupra unuia dintre cele mai cunoscute nume din istoria fotbalului englez n-a jucat, practic, niciodată pentru propria țară.

În 1988, după șapte ani și 198 de meciuri la Steaua, Majearu a plecat la Inter Sibiu. Numărul exact de goluri marcate în tricoul roș-albastru rămâne, curios, un mister mărunt al arhivelor: adunând cifrele pe fiecare sezon în parte ajungi la 32, dar o parte din presa mai recentă vorbește despre doar 7. Nimeni n-a lămurit vreodată de unde vine diferența.

De la Steaua încolo, cariera lui devine un traseu de club în club, tot mai puțin documentat: Inter Sibiu (1988-1990), apoi un sezon în Grecia, la Panachaiki — despre care nu s-a păstrat, practic, nicio poveste, niciun citat, nicio anecdotă, ca și cum acel an ar fi dispărut din memoria colectivă —, apoi din nou Inter Sibiu (1991-1993).

Primul lui meci la Inter Sibiu, în septembrie 1988, a fost cronicat de ziarul local Tribuna Sibiului — o cronică modestă de campionat, care îl arată deja marcator, printr-o execuție „cu efect” care l-a păcălit pe portarul advers. Un detaliu mărunt, îngropat în paginile unui ziar de provincie de acum aproape patruzeci de ani, care spune totuși ceva simplu: chiar și departe de Ghencea, chiar și după Sevilla, tehnica aceea rămăsese cu el.

Acolo, în 1993, la mijlocul campionatului, a venit un antrenor nou, Viorel Hizo, decis să „întinerească” lotul. Mihail Majearu, la 33 de ani, a fost unul dintre cei lăsați deoparte. Avea un contract pe un an care îi promitea o primă de instalare de 20.000 de dolari — bani care n-au mai venit niciodată. A primit o dezlegare pentru a se transfera liber la Gloria Bistrița, dar prima promisă a rămas doar pe hârtie.

Ce a urmat e o poveste pe care presa recentă a uitat-o complet, dar pe care arhivele o păstrează cu lux de detalii: în 1995, după ce Federația i-a spus, prin vocea președintelui de atunci, Mircea Sandu, că nu are dreptul să pretindă nimic pentru că plecase „de bunăvoie”, Mihail Majearu a dat clubul Inter Sibiu în judecată. A câștigat la Judecătoria Sibiu și la Tribunalul Municipal — dar suma acordată, 52 de milioane de lei, ajunsese, prin inflație, să valoreze doar 3.000 de dolari în loc de 20.000. A continuat la Curtea de Apel Alba Iulia, care i-a dat, de data asta, dreptate clubului, motivând că acceptarea celor 52 de milioane de lei stinsese deja litigiul. A mers mai departe, la Curtea Supremă de Justiție, unde prima înfățișare era stabilită pentru 19 ianuarie 2001 — șase ani după ce începuse totul.

„Acum nici nu știu cu cine mă judec,” a spus atunci, obosit. „Nu mai am nici avocat și nu sînt convins dacă mai am șanse, dar merg pînă la capăt.” Antrenorul Hizo, la rândul lui, se apăra fără prea multe menajamente: „Trebuia să întinerim lotul. […] Era să-l țin pe el, care avea 33 de ani?” Conducătorii clubului, Gelu Leicu și Duțu Vasilescu, spuneau, fiecare în felul lui, că nu au nicio obligație față de un fost jucător.

Între timp, cariera de jucător continua să se stingă, un club pe an: Gloria Bistrița, Corvinul Hunedoara, CFR Timișoara — nume din eșalonul secund, fără cronici, fără citate, aproape fără urmă. Ultimul popas a fost la Șoimii Sibiu, iarna lui 1996, unde a jucat un singur retur, fiind în același timp și antrenor secund — un episod despre care nici măcar bazele de date sportive moderne nu mai știu nimic, recuperat abia dintr-un interviu vechi de aproape treizeci de ani. S-a retras pentru că, spunea el atunci, „nu mi s-au onorat promisiunile făcute,” iar „gurile rele” începuseră deja să-l considere „terminat”.

A stat șase luni acasă, fără nicio activitate, după ce s-a retras. Apoi, odată cu venirea lui Pușcaș la conducerea Stelei, a fost angajat ca antrenor la centrul de copii și juniori al clubului, alături de foștii lui coechipieri Lucian Bălan și Ștefan Iovan. A ajuns să antreneze generația născută în 1985 — copii care nu apucaseră să-l vadă niciodată jucând.

Într-un interviu din ianuarie 1998, întrebat dacă își dorește să antreneze vreodată la seniori, a răspuns cu ambiția firească a oricărui fost fotbalist bun: „E ambiția fiecărui antrenor.” Dar când a fost întrebat dacă a primit vreo ofertă, răspunsul lui a fost scurt și, citit acum, ușor amar: „Nu. Dar m-aș apuca oricând de treabă. Cine are încredere în mine, să mă caute.”

Nimeni, se pare, nu l-a căutat. A continuat să antreneze copii la Steaua ani buni de acolo încolo — era confirmat activ acolo încă din 2008, iar în 2020 vorbea despre o colaborare de antrenor de juniori cu Marius Lăcătuș, încheiată la un moment dat, fără să vrea să explice public de ce: „Da, m-a ajutat, am lucrat și cu dânsul […] dar a venit un moment în care ne-am despărțit și asta e, nu prea am ce să comentez.”

În același interviu din 2020, într-o perioadă în care numele Stelei devenise motiv de scandal juridic între CSA și Gigi Becali, Mihail Majearu și-a spus punctul de vedere fără ocolișuri: „Eu am jucat doar la Steaua. Și atunci pentru mine aia e Steaua, sunt de acord.” Întrebat dacă vede printre fotbaliștii tineri pe cineva care-i seamănă, a răspuns cu o urmă din vechea lui plăcere de a privi un jucător tehnic: „Pe la națională mai sunt, pe acolo, Stanciu mi-a plăcut, mijlocaș care se implică în joc, […] mai tehnic, cam în stilul meu, așa. Tănase de la Steaua, FCSB și or mai fi.” Chiar retras din prim-plan, continua să se uite la fotbal cu ochii aceluiași om care, cu peste treizeci de ani în urmă, driblase Barcelona pe stadionul din Sevilla.

Dar între cele șase luni petrecute acasă, în 1996, și declarațiile senine despre Tănase și Stanciu, din 2020, s-au strecurat câțiva ani în care viața lui Mihail Majearu n-a avut nimic senin.

În noiembrie 2007, presa a scris pentru prima dată, în mod public, despre o problemă mult mai serioasă decât o carieră de antrenor stagnată: Mihail Majearu era „aproape de a rămâne fără locuință, în urma unei hotărâri judecătorești”. Locuia atunci într-un apartament pe strada Brezoianu, în București. Un jurnalist, într-o coloană de opinie publicată în acele zile, îl descria cu o imagine care a rămas: „Un Garrincha blond și cu mustață.” Îl compara cu alți foști coechipieri aflați în situații la fel de dificile — Bălan, Bărbulescu — și scria, cu o tristețe reținută: „E frustrant să fii Mihail Majearu, să fii Bălan sau Bărbulescu și să citești în ziare că [alți fotbaliști contemporani] câștigă la un meci cât nu ai strâns tu într-o carieră.”

Același jurnalist scria despre el, în acele zile: „Are mina unui om care se teme că ar putea fi învins de soartă. El, care a câștigat atât în, din păcate nu și din, fotbal.” Greu de spus mai bine în două rânduri ce i s-a întâmplat, de fapt, lui Mihail Majearu — a câștigat aproape tot ce se putea câștiga pe un teren de fotbal, și aproape nimic din ce a venit după aceea.

Reacția a venit repede. Gigi Becali, patronul Stelei de atunci, a spus public: „Dacă omul vine la mine, îl ajut personal, altfel nu pot să mă bag! Sunt de acord și cu ideea lui Duckadam, aceea de a fi organizat un meci de caritate pentru Mihail Majearu.” Nu se știe dacă acel meci de caritate, propus de fostul portar erou al Sevillei, s-a jucat vreodată.

Evacuarea a venit, se pare, la scurt timp după — undeva între sfârșitul lui 2008 și începutul lui 2009. Cu ajutorul unui împrumut de la frații Victor și Gigi Becali, Mihail Majearu și-a cumpărat o casă în comuna Frumușani. „Le voi mulțumi toată viața,” avea să spună câțiva ani mai târziu, „că fără acei bani, probabil acum aș fi stat într-un cort pe marginea drumului.”

În aprilie 2010, într-un interviu acordat Gazetei Sporturilor, a descris exact în ce condiții trăia. Nu avea încălzire centrală, nici sobă: „Asta-iarna m-am descurcat mai cu o pătură, mai cu un calorifer pe curent, mai cu dinții strânși.” La întrebarea dacă are exces de greutate, a răspuns cu o amărăciune care nu mai are nevoie de niciun comentariu: „Cum naiba să fiu gras dacă eu nici n-am ce să mănânc?!” Pentru un ban în plus, îi ajuta pe țăranii din comună la muncile agricole — „mai fac și eu rost de un ban,” spunea, simplu. Antrena, în același timp, o grupă de copii la o școală de fotbal purtând numele lui Marius Lăcătuș. Avea, la acea vreme, o soție și două fete — una studia design interior, cealaltă se pregătea pentru bacalaureat. „Mi-am mai revenit,” a spus despre acea perioadă, „dar pe atunci plângeam aproape în fiecare zi. Mi-am plâns suferința. De nervi, de disperare că nu știam unde să mă duc cu soția și cu cele două fete.”

Anii au trecut, iar viața lui Mihail Majearu a rămas, în mare parte, așa cum a fost după 2009: retrasă, discretă, departe de reflectoarele care încă îi mai caută pe unii dintre foștii lui coechipieri. În 2025, Adrian Bumbescu povestea că Majearu locuiește în continuare la Frumușani, „o căsuță mică, cu soția, cu nepoții”, și că „n-a mai activat” de ceva vreme, izolându-se tot mai mult: „Eu sunt singurul care-l mai sun. […] E foarte departe și nu are o situație așa bună materială.”

A existat și un moment de recunoaștere oficială, chiar în mijlocul anilor grei: pe 25 martie 2008, președintele Traian Băsescu l-a decorat cu Ordinul „Meritul Sportiv” clasa a II-a, pentru rolul avut la câștigarea Cupei Campionilor Europeni în 1986. Un act oficial al statului român, semnat și publicat — venit exact în perioada în care Mihail Majearu se lupta, în instanță și în presă, să nu-și piardă locuința.

Dintre toți cei care au jucat la Sevilla în acea seară de mai 1986, unii au rămas în prim-plan — antrenori, comentatori, prezențe constante la aniversări și retrospective. Alții, ca Mihail Majearu, au dispărut treptat din câmpul vizual al publicului, deși n-au dispărut niciodată din amintirea celor care i-au cunoscut cu adevărat.

Nu e neapărat o poveste despre nedreptate — cel puțin nu una pe care Mihail Majearu însuși ar spune-o așa. Când vorbește despre selecțiile ratate la națională, despre banii nedați de Inter Sibiu, despre iernile fără căldură din Frumușani, tonul lui rămâne, ciudat de constant, unul de resemnare fără ranchiună: „așa a fost să fie, mergem înainte în viață.” E genul de propoziție pe care o spune cineva care a decis, cu mult timp în urmă, că plânsul de fiecare zi din 2008 nu mai are rost repetat la nesfârșit.

Poate că exact asta rămâne, la capătul acestei povești: nu penalty-ul ratat, nu procesele, nu iernile grele, ci felul liniștit în care un om care a fost, pentru câțiva ani, unul dintre cei mai buni fotbaliști din România a învățat să trăiască fără să mai aștepte ca lumea să-și amintească de el.

Jurnalistul care scria despre el în 2007, în zilele în care risca să rămână fără locuință, încheia acel text cu un gând care rămâne, la fel de valabil, și azi: „ar trebui să ne dezobișnuim de obiceiul de a ne plânge cu fast gloriile în loc să le ajutăm cu ce putem cât timp ele trăiesc și ne privesc cu ochi umezi de copii mari, neputincioase în fața timpului.” Mihail Majearu nu a cerut niciodată să fie plâns cu fast. A cerut, dacă a cerut ceva, doar ca cineva să-și amintească — și, din când în când, să mai sune.