Era 2 mai 1965. Pe Stadionul „23 August” din București, 31.129 de spectatori se așezaseră pe scaune cu gândul la Anglia. La Londra, la Wembley, la lumea mare a fotbalului. Calificarea la Campionatul Mondial nu era un vis — era un obiectiv clar, asumat, cu o singură etapă câștigată deja în spate. Turcia venea la București nu ca o favorită, ci ca un adversar serios, cu fotbaliști experimentați și un antrenor italian care promisese un meci de luptă. Nimeni nu se gândea că meciul se va decide în primul minut.

Primăvara lui 1965 mirosea a speranță în fotbalul românesc. Generația lui Ilie Oană — un antrenor riguros, metodic, cu o filosofie de joc modernă pentru epoca sa — tocmai câștigase primele puncte importante în Grupa 4 a preliminariilor. Cehoslovacia, Portugalia, Turcia și România își disputau calificarea. Nu era o grupă ușoară. Nimeni nu putea greși.

Și totuși, în ziua de 2 mai — o duminică de primăvară, când Bucureștiul tocmai încheiase demonstrațiile de 1 Mai și mirosea a flori și entuziasm — tricolorii aveau să ofere un spectacol pe care presa vremii l-a descris cu superlative rare pentru o cronică sportivă comunistă: „un meci cu suișuri și coborâșuri, dar cu un final care ne-a aparținut în întregime.”

Contextul: o grupă fără ierarhii clare și presiunea Cehoslovaciei

România se afla în Grupa 4 a preliminariilor Campionatului Mondial 1966, alături de Cehoslovacia, Portugalia și Turcia. Sistemul era simplu și crud: meciuri tur-retur, câștigătoarea grupei mergea la Mondialul din Anglia. Fiecare punct conta. Fiecare meci acasă trebuia câștigat.

Înaintea meciului cu Turcia, situația era tensionată. Portugalia lui Eusébio era favorita grupei — o echipă care tocmai elimina echipe mult mai puternice în competițiile europene. Cehoslovacia, la rândul ei, era o forță respectabilă. România nu-și permitea să împartă puncte cu nimeni din grupă, mai ales acasă.

Turcia venea cu un bilanț modest în grupă, dar cu o echipă deloc de neglijat. Antrenorul italian Sandro Puppo construise o formație solidă, cu jucători experimentați de la Galatasaray, Fenerbahce și Beșiktaș. Căpitanul Naci Erdem era la selecția numărul 32 — un veteran care știa ce înseamnă fotbalul internațional. Metin Oktay, atacantul central al oaspeților, bifase 33 de meciuri pentru națională și fusese unul dintre cei mai periculoși atacanți ai Turciei din acea generație. Acesta marcase și în poarta lui Dinamo în Cupa Campionilor.

Cronicarul ziarului Sportul Popular nota că înaintea meciului, în rândul specialiștilor prezenți pe stadion se aflau și reprezentanți ai naționalei cehoslovace — un semnal că echipele din grupă se urmăreau cu atenție. Dr. František Jira, antrenorul Cehoslovaciei, era prezent și lua notițe.

Cele două echipe — primul 11 și contextul selecției

Privind foaia de joc, câteva detalii sar în ochi. România alinia o echipă cu experiență variată — Corneliu Popa era la a 11-a selecție, Georgescu la a 11-a, Naci Erdem al Turciei la a impresionanta a 32-a. Mateianu revenea după o lungă absență în echipa națională — și revenea cu stil. Greavu, mijlocașul de la Rapid, era descris de cronicari drept „cel mai bun om de pe teren” în seara aceea. Ion Pîrcălab, extrema dreaptă a lui Dinamo, era principala armă a atacului tricolor.

Primul minut, primul gol — România lovea înainte ca Turcia să respire

Fluierul de start. Turcii avuseseră lovitura de începere. Dar mingea ajunsese repede la tricolori. Și în mai puțin de 60 de secunde — primul gol al serii.

„Tare” a fost începutul acestui meci! — scria ziarul Sportul Popular a doua zi, cu admirable economie de cuvinte. Și chiar așa fusese. Chiar în minutul 1, după ce turcii avuseseră lovitura de începere, jucătorii români intraseră în posesia balonului, inițiaseră un atac oprit prin fault la circa 25 de metri de poarta lui Yılmaz Urul. Mateianu executase cu „măiestrie” — adjectivul cronicii — iar Georgescu intervenise prompt, cu capul, în plasă.

Bucuria nu durase decât câteva secunde înainte ca jocul să se reia. Dar tonul fusese stabilit: România venea să câștige.

În minutele care au urmat, acțiunile aripei drepte Mateianu–Pîrcălab fuseseră palpitante. În minutul 3, Yılmaz culesese „in extremis” o centrare a lui Pîrcălab. În minutul 5, portarul turc respinsese în corner un șut de la 6 metri al extremei drepte românești — care, nota cronicarul, „ar fi fost poate mai inspirat dacă ar fi pasat în centru.” Pîrcălab mai întreprinsese un atac periculos în minutul 13, încheiat cu un șut cu stângul care trecuse la câțiva centimetri de colțul porții.

Dar România se mulțumise apoi cu scorul. Jucând „încet, încîlcit, cu pase fără adresă” — după propriile cuvinte ale cronicii — tricolorii oferiseră oaspeților posibilitatea să respire, să-și refacă potențialul psihologic. Turcii stăpâniseră mijlocul terenului, dovediseră un bun control al balonului, dar în ultimă instanță nu puseseră probleme serioase.

Un moment de emoție totuși: spre finalul primei reprize, un șut-centrare al lui Yaşar căzuse pe bara transversală. Câteva clipe de panică pe Stadionul „23 August”. Dar bara ținuse.

La pauza. 1-0. Și o senzație că meciul putea fi mai mult.

A doua repriză — Apatia, revenirea și explozia din finalul de meci

Reluarea nu adusese îmbunătățiri imediate. Prima parte a reprizei a doua se consumase în aceeași notă de dominare teritorială a României, dar fără eficiență. Ocazii clare în minutele 50 (Creiniceanu), 67 (Ghergheli), 68 (Mateianu) — toate ratate sau apărate de Yılmaz Urul. Cronicarul nota că turcii nu fuseseră inferiori jocului în acea perioadă. Se vorbise chiar de o „superioritate a fotbaliștilor oaspeți la mijlocul terenului.”

În minutul 62, o lovitură de colț turcească îl găsise pe Şeref Has cu un șut puternic — direct peste bară. O altă bară salvase România.

Și iată-ne în minutul 70. Ceva se schimbase brusc pe teren. România intrăse în ofensivă. Jocul parcă abia începuse. Atacuri fără răgaz, adversarii pierduseră complet busola, nu mai reușiseră să împingă jocul dincolo de careul lor de 16 metri.

Golul din penalty schimbase tot. Meciul era câștigat definitiv. Și echipa acționase cu și mai multă adresă, descumpănind total adversarul.

Trei goluri. Trei momente diferite, trei jucători diferiți. Georgescu cu capul în minutul 1, Mateianu din penalty în minutul 72, Creiniceanu cu o lovitură liberă în minutul 75. România câștigase cu 3-0 — scor net, fără drept de apel.

În minutul 77, Creiniceanu mai trăsese în portar, mingea îi revenise — și trimisese din nou afară. Nici 4-0 nu fusese departe. Turcii, eliberați de presiune abia în final, își regăsiseră calmul — dar întâlniseră, ca de altfel în tot timpul meciului, o apărare mereu la post.

Cronologia meciului — momente cheie

Eroii serii — portretele unei victorii

Dacă ar fi să alegi un singur om din acea seară, cronicile vremii nu ezitau: Ilie Greavu fusese „cel mai bun”. Mijlocașul de la Rapid — cu mobilitatea și detenta lui caracteristice — respinsese tot, excelând în intervențiile acrobatice cu capul. Sigur, precis, fără greșeli. Ăsta era Greavu — omul care câștigă meciuri fără să marcheze.

Ion Pîrcălab, extrema dreaptă de la Dinamo, fusese mențiunea specială a mai multor comentatori. „Anticipează totul cu extremă ușurință, foarte ușor de lansat” — spunea chiar Mateianu despre partenerul său de atac, adăugând că prezența lui Pîrcălab îi înlesnise enorm sarcina.

Viorel Mateianu revenise după o lungă absență în echipa națională. Și revenise cu autoritate — un dispecer lucid, care „a acoperit bine terenul, a fost un distribuitor subtil.” Penalty-ul din minutul 72, transformat cu sânge rece, fusese pecetea serii.

Carol Haidu, portarul, fusese „puțin solicitat, dar a cules sigur câteva mingi care au trecut prin raza porții sale” — cum nota cronica oficială. Popa și Hălmăgeanu în apărare fuseseră solizi. Dan Coe dăduse un randament bun în a doua repriză.

Cine dezamăgise? Ion Ionescu — accidentat (o ușoară întindere la ambele picioare) și „nevăzut” în teren. Creiniceanu — eficient pe goluri, dar cu ratări și cu o evoluție inconstantă.

„Sínt foarte fericit, dar încerc un mic regret că echipa noastră nu a înscris azi mai multe goluri. Le merita. Mulțumesc publicului, care, prin entuziasmul său, ne-a fost un prețios ajutor în această luptă dificilă.”

— Viorel Mateianu, după meci (Sportul Popular, 3 mai 1965)

„Pînă în minutul 72, cînd s-a marcat al doilea gol, rezultatul final a fost incert. Mă așteptam mai mult de la români. Ei au șutat puțin la poartă, le-a lipsit un ritm susținut și uniform de joc, iar centrul terenului a fost lăsat liber de mijlocașii români. Fireşte, victoria lor este meritată. Mi-au plăcut Pîrcălab, Haidu și Mateianu, respectiv Naci.”

— Dr. František Jira, antrenorul Cehoslovaciei, prezent pe stadion (Sportul Popular, 3 mai 1965)

„Nu știu ce au pățit azi băieții mei. Au fost de nerecunoscut. Cu portughezii am jucat cu mult mai bine. Sper să ne revansăm în meciul retur. Gazdele au fost mai rapide și au avut câteva minute bune în repriza a doua, grație cărora au majorat scorul.”

— Sandro Puppo, antrenorul Turciei (Sportul Popular, 3 mai 1965)

„A fost un joc foarte greu pentru echipa noastră, deoarece adversarul — neavând ce să piardă — a încercat totul. Cei doi mijlocași, Ghergheli și Georgescu, au muncit mult, dar pasele lor au fost lipsite de adresa necesară într-o întâlnire internațională.”

— Ștefan Covaci, antrenor secund (Sportul Popular, 3 mai 1965)

Ce spunea presa — „suișuri și coborâșuri, dar un final care ne-a aparținut”

Cronica publicată în Sportul Popular din 3 mai 1965 era semnată de Jack Berariu și Radu Urziceanu — doi dintre cei mai credibili cronicari sportivi ai momentului. Tonul era unul echilibrat, fără euforie artificială: România câștigase meritat, dar jocul lăsase de dorit în anumite perioade. „Dacă și în restul timpului fotbaliștii români ar fi acționat la nivelul posibilităților lor, dacă ar fi imprimat jocului un tempo mai viu, aspectul general al partidei ar fi fost mai pozitiv.”

Concluzia care conta, însă, era aceasta: „Sfertul de oră” final — de fapt circa 20 de minute — demonstrase că fotbaliștii români aveau resurse fizice și tehnice. Că echipa putea face față unui meci greu dacă jucătorii se mobilizau. Că putea fi — și trebuia să fie — mai mult decât arătase între minutele 30 și 70.

Statistici și date tehnice

Impactul — un start bun, dar cu avertismente clare pentru Cehoslovacia

Victoria cu 3-0 fusese un start bun în preliminariile Campionatului Mondial. Dar cel mai inteligent comentariu al serii nu venise din tribuna românilor, ci de pe banca adversarilor. Dr. František Jira, antrenorul Cehoslovaciei — prezent pe stadion ca observator — spusese lucruri incomode dar corecte: România șutase puțin la poartă, îi lipsise un ritm susținut și uniform, centrul terenului fusese lăsat liber.

La 30 mai, același stadion, aceeași presiune — dar adversara se numea Cehoslovacia. Iar Jira știa exact ce bătăi de cap să pregătească pentru tricolori.

România câștigase meciul. Dar câștigase și o lecție: că potențialul era acolo, că „sfertul de oră” final demonstrase resurse reale — dar că un singur sfert de oră nu era suficient pentru Campionatul Mondial.

Ecouri

Fotbalul românesc al anilor ’60 nu are glamourul Generației de Aur a lui ’94. Nu are Pasadena, nu are Hagi, nu are sfertul de finală de la Campionatul Mondial. Dar are ceva mai discret și la fel de prețios: o construcție serioasă, pas cu pas, a unei echipe naționale care se lua în serios și voia să ajungă acolo unde România nu mai fusese.

Pe 2 mai 1965, în fața a 31.129 de spectatori, pe Stadionul „23 August”, tricolorii câștigaseră 3-0 cu Turcia. Georgescu cu capul în minutul 1. Mateianu din penalty în 72. Creiniceanu dintr-o lovitură liberă superb executată în 75. Trei goluri, trei momente diferite, un singur mesaj: România vrea Anglia.

Nu au ajuns în cele din urmă la Mondial. Drumul spre Wembley s-a oprit mai devreme. Dar seara de 2 mai 1965 a rămas în arhive ca o pagină onorabilă — un debut victorios, o confirmare că talentul era acolo, că Ilie Oană construise ceva real.

Pîrcălab, Mateianu, Greavu, Georgescu — nume care nu mai spun mare lucru generațiilor de astăzi. Dar pe Stadionul „23 August”, în prima duminică după Ziua Muncii din 1965, ei au purtat tricoul galben cu toată demnitatea.

tikitaka.ro · Meciuri de legendă

Surse

Sportul Popular, nr. 4652, 3 mai 1965 (arhivă digitalizată)
eu-football.info — România vs Turcia 1965
rsssf.org — The Rec.Sport.Soccer Statistics Foundation
11v11.com — Romania vs Turkey 1965

tikitaka.ro · Arhiva fotbalului românesc · Meciuri de legendă