Revoluţie. Niciun alt termen nu poate descrie mai bine etapa în care care a trecut Sunderland în momentul în care a decis demiterea lui Martin O’Neill şi numirea lui Paolo di Canio pe banca tehnică.
Iar excentricul italian nu a stat pe gânduri, a început revoluţia.
Ajusese printre cele mai puţin atrăgătoare echipe din Premier League. Echipa pe care o dădeau unii analişti drept exemplu pentru necesitatea negocierii individuale a drepturilor de televizare, spunând că banii daţi de televiziuni pentru transmiterea campionatului vin mulţumită echipelor care propun un fotbal spectaculos, iar Sunderland nu aducea vreun serviciu din acest punct de vedere.
Lipsa spectaculozităţii cu siguranţă nu l-ar fi făcut pe Martin O’Neill să-şi facă griji pentru viitorul lui pe bancă. Dar lipsa rezultatelor ar fi trebuit să-i dea de gândit. Pe final de sezon, după o înfrângere cu 1-0 pe teren propriu în faţa virtualei campioane Manchester United, tehnicianul dădea declaraţii despre ce măsuri ar trebui să ia la echipă pentru a evita pericolul retrogradării. Astfel că trebuie să-l fi luat prin surprindere când şefii l-au anunţat că măsura este înlocuirea lui din funcţia de manager.
Alegerea lui Paolo di Canio ca înlocuitor a fost semnalul spectacolului pe care Premier League îl aştepta, pentru că spectacolul a început imediat după numirea lui: revenirea asupra acuzelor de radicalism care planează asupra italianului, demisia unui oficial al clubului ca refuz la asocierea cu un asemenea nume, sponsori care reconsiderau parteneriatul de imagine cu clubul. Iar spectacolul a continuat şi între tehnician şi lotul pe care l-a găsit la Sunderland: critici pentru lipsa de dăruire a jucătorilor, pentru crizele de personalitate pe care unii dintre ei şi le permit la antrenamente, amenzi şi excluderi din lot. Circul era la el acasă.
Singurul avantaj al italianului a stat în ce i-a lipsit lui Martin O’Neill: rezultatele. Paolo di Canio mergea pe St James Park şi învingea în cel mai important meci al sezonului pentru orice fan Sunderland, derby-ul cu eterna rivală, Newcastle. Mai mult, o făcea cu un scor categoric, 3-0, asigurându-şi puţina linişte de care avea nevoie pentru a nu aluneca pe poziţiile retrogradabile. Să nu ne păcălim, Sunderland, cu 39 de puncte la finalul sezonului, a avut un sezon “de retrogradare”, avantajul lor fiind că s-au găsit alte 3 echipe cu un parcurs chiar şi mai lamentabil: Wigan (36 p), Reading (28 p) şi QPR (25 p).
Di Canio avea de gând să “se scuture” de tot ce a găsit şi nu i-a plăcut între oamenii care îi compuneau lotul, aşa că nu ne miră că numărul recruţilor din această vară se ridică la 12. Dintre care, de ramarcat, niciunul nu este britanic, italianul recunoscând spre finalul campaniei de transferuri că a pierdut din esenţa britanică a echipei. Chiar şi aşa, nu a făcut vreo achiziţie în acest sens, opţiunea aleasă fiind evidentă: aer proaspăt, importat.
Experimentul Sunderland cu Paolo di Canio are toate şansele să atingă un punct de fierbere într-o bună zi, dacă luăm în calcul temperamentul italianului şi dacă ne uităm la echipa pe care a condus-o anterior, Swindon Town, în liga a 3-a. E adevărat că la Swindon poate acuza probleme financiare cu care se confrunta la club, dar nimic nu ne poate spune că momente de tensiune nu vor exista şi la Sunderland, clubul deja pierzând 15 milioane de lire sterline faţă de sezonul trecut numai din retragerea sponsorului “Invest in Africa” (contribuţie de 20 milioane) de pe tricourile de joc, locul lor fiind luat de Bidvest (contribuţie de 5 milioane).
În încheiere: Sunderland joacă ruleta rusească, glonţul de pe ţeava pistolului fiind Paolo di Canio. I-au acordat încredere totală în alegerea personalului cu care să lucreze, i-au susţinut financiar atingerea ţintelor dorite de pe piaţa transferurilor. Acum, rămâne să vedem cât de mult această revoluţionare a lotului reprezintă o evoluţie.
