Adevărata revelaţie a sezonului trecut în Premier League, o echipă ce a jucat un fotbal dedicat, încântător, mai ales în prima parte a campionatului.
Echipa lui Gabi Tamaş (devenită “fosta” între timp), echipa care l-a demis pe managerul care câştigase Champions League în vara trecută, dar, înainte de toate, echipa lui Steve Clarke.
E prima echipă manageriată de tehnicianul scoţian, dar ar trebui să ne uităm pentru ce nume a servit Steve Clarke drept asistent:
– Chelsea (1998-2008): Gialuca Vialli, Claudio Ranieri, Luiz Felipe Scolari sau Jose Mourinho
– West Ham (2008-2010): Gianfranco Zola
– Liverpool (2010-2012): Rafa Benitez, Roy Hodgson, Kenny Dalglish
În vara lui 2012, aproape deodată cu împlinirea a 50 de ani, Clarke prelua prima echipă ca manager, iar West Bromwich Albion îi venea ca o mănuşă: o echipă care era gata să joace, să alerge, să dea atât cât poate. Începutul avea să fie senzaţional, WBA a stat chiar pe podium în debutul campionatului şi, poate mai important, până la finalul sezonului nu avea să coboare în jumătatea inferioară a clasamentului. În acelaşi timp, totalul de 49 de puncte acumulat la final de campionat era cea mai mare zestre pe care clubul o strânsese la finalul unui sezon în Premier League. Experimentul reuşise chiar peste aşteptări.
Suntem acum în anul 2 al “domniei” lui Steve Clarke pe banca lui West Brom şi lumea îi dă puţine şanse să poată repeta reuşitele sezonului trecut, unii analişti discutând chiar despre posibilitatea reală de a regăsi WBA în lupta pentru evitarea retrogradării în sezonul actual. Începutul l-a pus imediat în gardă pe scoţian, după doar 3 meciuri jucate:
– ultimul loc în clasament
– singura echipă care nu a reuşit să marcheze vreun gol
– alături de Sunderland şi Everton, singurele echipe fără vreo victorie obţinută
Iar aceste prime 3 rezultate nici măcar nu pot fi scuzate de întâlnirea vreunui nume “greu” din Premier League, West Brom deschizând sezonul în faţa celor de la Southampton, Everton şi Swansea. Mai mult, două din aceste meciuri au fost disputate pe teren propriu, ambele pierdute: 0-1 cu Southampton, respectiv 0-2 cu Swansea.
Campania de achiziţii nu fusese deloc una grozavă până la acel moment, jucătorii notabili adăugaţi fiind 2 oameni la final de carieră (Anelka şi Lugano) sau 2 oameni sosiţi pentru a prinde meciuri şi experienţă (Vydra şi Sinclair). Aşa că nu trebuie să ne mire că în ultimele zile de transferuri WBA a devenit foarte activă pe piaţa transferurilor şi a mai adăugat 4 oameni, fără de care poziţia lor în clasamentul achiziţiilor se regăsea mult mai jos.
Lee Camp şi Amalfitano poate nu reprezintă capturi demne de remarcat, dar atacantul Anichebe şi ofensivul Sessegnon sunt oameni cu experienţă solidă în Premier League, iar pentru jucătorul adus de la Sunderland s-a plătit cea mai mare sumă de transfer din istoria clubului, peste 6 milioane lire sterline. Cu Anichebe şi Sessegnon, WBA a cheltuit mai bine de 11 milioane de lire sterline în ultima zi de transferuri şi, poate cu nimic mai puţin important, au reuşit aceste achiziţii fără să fie nevoiţi să renunţe la atacantul irlandez Shane Long (26 ani), cel care, alături de Lukaku, a avut cea mai importantă contribuţie ofensivă în cadrul echipei: 11 goluri, 5 pase de gol.
În încheiere: Mă declar de pe acum împotriva achiziţiei cu Sessegnon, un jucător cu probleme de comportament relatate chiar anterior transferului şi care nu s-a remarcat în mod deosebit la Sunderland, în două sezoane şi jumătate a evoluat în 97 de meciuri şi a marcat doar 18 goluri. Dar, e foarte posibil ca Steve Clarke să fi apreciat capacitatea lui de fi servant, în meciurile jucate la Sunderland contribuind cu 20 de pase de gol. Chiar şi aşa, la 29 de ani, pare ciudat ca tocmai el să fie cel mai mare transfer din istoria clubului. Altfel, echipa pare să fi fost întărită suficient pentru a-şi reveni după seria nefericită din startul sezonului.
